Monreale, suspendat deasupra Palermo-ului priveşte către acesta prin numeroase terase belvedere cu balustrade de protecţie din ţeavă vopsită. Străduţe în pantă, cu caldarâmul din piatră cubică şi transparenţa aerului care face şi mai tari culorile ce strălucesc sub soarele sicilian, amintesc de atmosfera festivă a Sinaiei în toiul verii. Numai că aici, în loc de brazi sunt palmieri, cocostârci cu lungi trunchiuri subţiratice şi un smoc de frunze franjurite în vârf, cactuşi opuntia (sau limba soacrei) imenşi, plini de fructe, dar mai ales, simbolul spiritului înflăcărat al perimetrului mediteranean, incendiara Bougainvillea, cu florile ei roş-viorii. Catedrala din Monreale (ce frumos sună, Monreale, haideţi să-l pomenim mai des!), deci, cum spuneam, catedrala e mică pe dinafară şi mare pe dinăuntru. Acelaşi ciudat stil palermitan gotico-bizantino-maur (consider eu, în această ordine) îi conferă distincţie şi clasă. Bolţile gotice cu largi deschideri şi colonade, decorate în stil bizantin, dau o amploare surprinzătoare spaţiului interior.
Înainte de Agrigento ne oprim la Porto Empedocle, Hotel dei Pini, un hotel situat în afara oraşului, probabil mai ieftin, dar curat. După un scurt tur, îi descopăr principala calitate din punct de vedere "turist român", e situat lângă un supermarket! Vestea pe care o aduc grupului îmi conferă notorietate! Devin, pentru toate babele de sex ambiguu din grup, "tipul care ştie unde e magazinul". După ce şiruri lungi de babe, cu moşii aferenţi echipaţi cu adânci sacoşe, au plecat tropotind vioi "să nu se închidă!", ieşind din hotel şi luând-o, bineînţeles, spre dreapta, am baleiat cu privirea holul hotelului şi am descoperit că are piscină.
Yesss! Ar fi spus Iulia care e moartă după înot. Şi sincer să fiu, după atâtea ore de stat în scaunul autocarului, o baie în piscină era O.K. şi pentru bătrânul ei tată! Aşa că ne-am dus. Surpriza plăcută a fost că bazinul avea dimensiuni olimpice, 50 pe 30 de metri de apă limpede (aproape) numai pentru noi! Înăuntru, pe lespezi de piatră, şezlonguri de lemn cu prosoape, cele două gureşe "tinere între două vârste" din grup, dom' doctor (un tip grizonat, impozant, cu mari perciuni albi). Într-o laterală, doi tineri efebi sicilieni, băieşii angajaţi la piscină, joacă ping-pong. Îmi sug burta şi mă arunc în apă înotând în tot felul de stiluri, e foarte plăcut. Neplăcut e că "tinerele" nu-mi acordă mai multă atenţie decât unui (să zicem, ca să nu fim vulgari) dop de plută, ce ar putea pluti prin piscină, şi îmi aduc din nou aminte că am trecut de cincizeci de primăveri, fir-ar să fie! Dar nu contează, mă simt atât de bine încât îmi iau inima în dinţi şi îmi ofer serviciile la un ping-pong. Băieşii se uită cam deranjaţi, "fa quindici euro un' ora" zice unul, privindu-mă printre gene, "ma va fa'...!" îi zic (în gând), şi mă duc să fac plajă. Între timp apare şi o tânără siciliană (cam negricioasă dar cu un corp drăguţ în costumul de baie mulat), care pregăteşte nişte ustensile, o trambulină şi un fel de cerc plutitor. Băieşii întrerup partida de ping-pong şi încep să repete un număr de sărit prin cerc în apă, cu diferite figuri. Nu prea le iese! Se sfătuiesc, dau din mâini încearcă din nou, ioc! Chestiile pe care le încearcă ei, le făceam de pe la zece-doişpe ani pe debarcaderul lacului Băneasa. Simt că ceva mă roade (patriotism, teribilism, infantilism, spirit de competiţie?) şi mă duc spre ei ("ce-o mai vrea iar moşu' ăsta?!") şi execut scurt săritura cu răsucire prin inel.
Ieşind la suprafaţă am satisfacţia perspectivei a trei guri siciliene căscate!
Imediat diferenţele de vârstă, naţionalitate sex sau rasă dispar, şi discutăm, între pasionaţi de apă, probleme specifice. La final, supremă recunoaştere, unul din băieşi vine spre mine cu paletele de ping-pong şi cu un zâmbet, oferindu-se ca sparing partener, gratis!
Ziua 5 - Agrigento
A doua zi ne sculăm şi, după micul dejun, pornim spre Valea Templelor de lângă Agrigento. Zona deşertică, cu flori uriaşe de agave, pe tije de şapte metri înălţime, tufişuri (sau crânguri sau dumbrăvi) de cactuşi masivi de 4 m înălţime, măslini venerabili, de-o vârstă parcă cu templele, praf roşu, mult praf şi stânca poroasă de culoare gri-ocru, este mizanscena naturală a templelor din vale. Toate acestea împreună cu temperatura în creştere, cerul albastru şi liniştea ce te înconjoară, pregătesc saltul în timp peste milenii. După un urcuş scurt pe un drum recent recondiţionat, apare perspectiva templelor greceşti. Sunt atât de vechi încât s-au mineralizat contopindu-se în peisaj. În jur, nici o urmă de viaţă, ca la Pompei. Singurele elemente ce leagă edificiile de foştii locuitori sunt nişte misterioase găuri rectangulare (posibil morminte?) în tuful roşiatic, precum şi nişte urme de care antice, adânc întipărite în piatră. Zidul de incintă, se zăreşte vag pe sub arbuşti şi tufe de cactuşi opuntia. Şi aici e greu de deosebit stânca naturală de lucrarea anticilor locuitori. Până şi "Telamones", gigantice sculpturi ce susţineau frontonul templului lui Hercule, în chip de cariatide, aşa prăbuşiţi, pe cei nouă metri pe care-i au, nu pot fi deosebiţi de nişte bolovani naturali decât după ce ţi se atrage atenţia. Cel mai bine întreţinut este templul Concordiei, dovadă vie (mă rog, moartă) că un compromis făcut la timp, rentează! Templul se află în această stare excelentă de conservare deoarece după căderea zeilor antici, în perioada creştină, a fost utilizat (şi întreţinut) ca basilică creştină.
Căldură mare! Gust din fructele de cactus opuntia, un fel de cartofi cu un praf fin de ţepi pe de-asupra. I-am văzut în piaţa din Palermo aranjaţi frumos în lăzi. Au un vag gust de smochine sau dude cu seminţe mărunte. A se mânca cu mănuşi, o săptămână după aceea scot ţepi micuţi din degete.
Coborâm drumul istoriei înapoi spre autocarul lui Arturo, flancaţi de siluetele contorsionate ale măslinilor seculari, impresionante forme de supravieţuire în lupta cu timpul, seceta şi turiştii. În parcare sorbim o "granita di limone" de la un tânăr oacheş cu un cărucior înflorat, tras de un măgar. Ce fel de sistem de răcire o fi avut măgarul ăla, de era granita cu gheaţă pe pahar nu ştiu! Reţineţi că eram cam la 40 de kilometri de orice aşezare! În orice caz, cu mâna pe inimă, a fost cea mai bună granită "ever" cum ar spune Iulia în romgleza ei.
Din nou la drum!
Într-un târziu ne apropiem de mare şi iată-ne ajunşi într-unul din cele mai importante oraşe siciliene, Siracuza. Împreună cu Messina şi Palermo, Siracuza închide triunghiul centrelor de interes maxim ale Siciliei, zone care au determinat, se spune, şi simbolul insulei ce sugerează acest triunghi, numit "trinacria". Un conglomerat zoomorf alcătuit dintr-un cap central şi trei picioare răspândite la circa 120 de grade, totul asezonat la bază, cu o pereche de aripi ale unui păsăroi bicefal! Urât ca dracu' simbolul ăsta, dar, mă rog, dacă lor le place! Şi se pare că le place tare! Pe toate tarabele cu kitsch-uri turistice ale Siciliei tone de trinacrii de plastic lucesc în soare ca picioarele de pui de baltă la o cârciumă mai de soi, alături de păpuşile tradiţionale, înfăţişând războinici spadasini năsoşi.
Siracuza, oraşul lui Arhimede, e foarte mare şi foarte mediteraneană ca atmosferă şi arhitectură, mă rog, partea ce am văzut-o pe geam, până când am ajuns la zona pietonală din apropierea promenadei insulei Ortigia, unde am descălecat din autobus. În timp ce ne plimbam la pas, (urmăriţi de behăiturile obraznice ale unor imberbi pierde-vară locali, ce nu agreau, se pare, turismul de grup), am observat cu stupoare că giganţii înfrunziţi ce ne umbreau pasajul sunt ficuşi! Da, stimate doamne care stropiţi şi periaţi zilnic frunzele vreunui pricăjit vlăstar gălbui. Aici ficuşii aveau trunchiuri ce de-abia le puteau cuprinde în braţe trei oameni zdraveni!
La capătul plimbării noastre, fântâna Arethusei cu statuia stilizată a nimfei şi bazinul cu apă în care înotau leneşi, peşti roşii. În mijlocul bazinului, nişte tufe de papirus, plantă exotică chiar şi după standardele siracuzene. Papirusul se vinde bine ca atracţie turistică, dar atenţie la falsurile confecţionate din coji de banană, ne spun cunoscătorii vânzători de "originaluri" pentru a justifica preţul ridicat! În ce sens să fim atenţi asta nu o mai spun.
Ziua 6 - Taormina - Messina - Sorrento
A doua zi după mic dejun, din nou la drum. După mulţi kilometri făcuţi străbătând ţinuturile aride ale Siciliei, cu câmpii pietroase, păduri de pini şi vii, dar de data asta în tovărăşia tonică a mării Mediterane, ajungem la Taormina.
Se ajunge sus (ca şi la Anacapri) cu nişte miniautobuze. Aici e zona sută la sută pietonală, cu străduţe medievale înguste, în general fără trotuare, dalate cu lespezi de piatră. Culorile bătrânelor edificii sunt pastelate, roz, crem, ocru, alb, iradiind o lumină dulce, subtilă, în penumbra răcoroasă a străzii. În balcoanele arcuite, din fier forjat, jardinierele din teracotă gem de flori în culori vesele.
Începem vizita cu teatrul antic grec, surprinzător de elaborat şi amplu pentru dimensiunile oraşului. Încă o dată, ca şi la Pompei, mă surprinde importanţa acordată de către vechii locuitori, vieţii spirituale a urbei! Ca şi la Siracuza gradenele sunt săpate în piatra muntelui cu obstinaţia şi profesionalismul tipică italianului care vrea totul făcut a la regola dell'arte! Cred că aici intervine deosebirea majoră între noi şi italieni (popoare de gintă latină foarte asemănătoare de altfel). La ei primează legea lucrului bine făcut, pe când la noi cea a lui "las-o bă, că merge şi-aşea! ne-am obişnuit cu iea...", cum spune un şlagăr cu influenţe maneliste ce bântuie undele hertziene prin Bucureştiul nostru balcanic!
De la înălţimea la care ne aflăm teatrul din Taormina are o formidabilă perspectivă asupra mării, amploarea priveliştii fiind un grandios spectacol în sine. Mă aşez pe o antică gradenă şi îl privesc... Nu apuc însă să "intru în atmosferă", apelurile stridente din partea colegilor de grup ne cheamă să tropotim mai departe - "Dacă e marţi - e Belgia". Ce film!!
Numele Taorminei îmi sugera ceva magic, cu rezonanţe cretane (probabil induse subconştient de anagrama minotaurului), dar se pare că semnifică "oraşul de pe muntele Tauro" (Tauro-menion în limba Siculilor ce se pare că l-ar fi fondat undeva prin secolul XI B.Ch.). Dar magic este cu siguranţă prin ceea ce promit aleile lui cu trepte de granit şi balcoane înflorate, desprinse din strada principală Corso Umberto, ce uneşte cele două porţi poarta Catania şi poarta Messina. Aceste porţi, în vechime, marcau singura trecere posibilă, (din cauza abruptului montan), între cele doua regiuni siciliene. De aici multe avantaje (vama de trecere monopol) dar şi dezavantaje (poziţie strategică de invidiat, şi deci de cucerit, de către marile puteri ale timpului).
Mergând pe Corso Umberto ajungem în piaţa IX Aprilie. O deschidere în plin soare, cu pavaj cu dale caroiate alb-gri, ca la şah, şi bijuteriile arhitectonice ale catedralei şi bisericii (crenelate!) San Nicolo. Stăm puţin la soare şi admirăm marea Mediterană şi coastele abrupte ce alcătuiesc o inspirată belvedere pe o întreagă latură a pieţei. Îi fac Iuliei câteva poze, sprijinită de balustrada metalică de protecţie a belvederei, cu noua pălărie de pai made in Taormina şi cu Mediterana ca fundal. Pălăria tocmai am cumpărat-o de la unul din negustorii ambulanţi de pe Corso Umberto, şi îi stă foarte bine Iuliei dându-i un aer fin du siècle rafinat. În consecinţă, toate shopping-babele din grup dau năvală pe săracul om, şi îi cumpără toate pălăriile! Rezultatul final, ca estetică, e dâmboviţean rău de tot, dar te pui cu gustul omului! Coborâm pe Umberto spre capătul miniautobuzelor ce urmează să ne ducă la autocar. La tot pasul, clădiri cu patină şi stil bizantino-mauro-normand, Badia Vecchia, Palazzo Spuches, te fac să regreţi lipsa de timp şi informaţie. Îmi promit să revin cândva, dacă voi putea mai multe zile, să-mi rezolv frustrările!
Ajungem la Arturo, care ne întâmpină cu un zâmbet vesel şi la al său autocar, cu care ne-am obişnuit ca ţiganul cu cortul. Ne îmbarcăm rapid şi o tăiem spre Messina. La Messina nu mai coborâm din autocar (avem zi grea, cu drum lung până la Sorrento). Trecem cu autocarul prin Messina şi ciupim ceva poze prin geam, apoi ne îmbarcăm pe ferry-boat ('ndranghetta sau cam aşa ceva, în idiomul local), spre continent. La revedere Sicilia! Bine a zis cine a zis că Dumnezeu, după ce a făcut lumea, şi-a sărutat opera exact pe locul unde e azi Sicilia! La revedere Trinacria!
Spre deosebire de traversarea de la Napoli la Palermo care ne-a luat o noapte întreagă, trecerea strâmtorii Messina nu ne ia decât în jur de o oră. De asemenea bacul ăsta nu se compară cu mini-Titanicul ce ne-a adus în insulă. Autocarul nostru se vede parcat pe puntea exterioară printre alte maşini. Pare foarte mic, de aici de sus, de pe puntea superioară. Arturo e vesel, pentru că e de loc de pe undeva între Napoli şi Sorrento şi următoarele două zile, cât vom vizita Sorrento şi Capri fără a avea nevoie de autocar, a aranjat cu "tortoise" să facă o vizită alor lui (şi poate un mic ciubuc?).
Traversăm Calabria de la sud la nord pe malul mării, pe geamul autocarului apar si se succed cu repeziciune (Arturo îi dă bătaie, a simţit mirosul grajdului), aşezări pitoreşti, cu mici porturi multicolore, misterioase edificii părăsite, pârloage cu iarba arsă de soarele Calabriei. Într-un final, seara, ajungem la Sorrento. Datorită orei înaintate nu ne putem da seama de peisaj, realizăm numai că, hotelul Britannia unde avem cazare, nu este prevăzut cu parcare pentru autocar şi Arturo trebuie să facă "minuni de vitejie" ca să îl întoarcă. Reuşim, în final să ne luăm bagajele şi să ne cazăm. Hotelul e mare, cu camere exagerat de spaţioase văruite în vernil, cu geamuri mari, pustiu. Senzaţia de singurătate e acută, nu-mi dau seama de ce! Poate datorită nuanţei vernil ce te înconjoară, sau poate a camerelor foarte înalte, sau a veiozelor foarte mici? Aflăm într-un târziu că, datorită problemelor financiare ale patronilor, (o familie "mafioso" căzută în dizgraţie), hotelul urmează a fi dezafectat în curând. Îmi explic acum uşoara coşcoveală a zugrăvelii din baie, şi senzaţia de pustiu! Ronţăim ceva de prin valize şi ne culcăm.
Ziua 7 - Sorrento - Capri
A doua zi de dimineaţă nu ne vine să ne credem ochilor! Pe geamurile imense ne umple privirea întregul golf Neapole, cu apa ca o imensă oglindă liniştită şi cu insule ce se întrevăd prin ceaţa gris-fer a zorilor. Asta era cauza pentru care bătrâna Britannie nu avea loc de parcare, chiar de dincolo de drumul îngust din faţa hotelului, începe abruptul ce plonjează în mare, undeva, jos. Culorile mării şi cerului se întrepătrund în nuanţe discrete de bleu roz şi gri în aşteptarea răsăritului. E o panoramă superbă, şi mă gândesc că Britannia nu ar trebui desfiinţat dacă poate furniza asemenea surprize călătorului care îi trece pragul!
După micul dejun plecăm spre Capri, "clou"-ul excursiei pentru mine (Veneţia o văzusem deja de câteva ori, în diverse ipostaze şi anotimpuri).
De la hotel coborâm o stradă în pantă, asfaltată, cu balustrade metalice spre prăpastia marină din partea stângă, îmbrăcate în flăcări roşii de Bougainvillea. În curând, undeva jos, apare şi portul de agrement Sorrento, de unde ne vom îmbarca spre Capri.
Coborâm în port unde o întâlnim pe Ana Leva, ghid local capriot, care ne va furniza informaţiile, domnul L. nevoind să se pună rău cu mafia locală. Cei doi se cunosc şi se îmbrăţişează fratern. Leva aflu că înseamnă "manivelă" în limbajul locului, şi, într-adevăr, tipa e urâtă ca o menghină, dar guralivă şi plină de viaţă.
După cam jumătate de oră de mers cu vaporul apar la orizont coastele abrupte ale insulei Capri. Abruptul montan ce se scufundă în mare are ceva dramatic, zeii vorbesc! Fredonând în minte celebra melodie a anilor '60 cobor în pitorescul port al insulei. Bărcuţe de lemn, în culori vesele alternează cu iahturi de lux de culoare albă.
Clădirile de dimensiuni reduse vopsite în culori pastelate, cu multiple deschideri şi terase sunt intime, apropiate şi integrate perfect în peisaj. Totul e prietenos, lumea, alcătuită 90% din turişti e veselă şi amicală. Plaja situată în imediata apropiere a portului e plină de bolovani. Îmi propun să fac o baie aici la sfârşitul programului, eu şi împăratul Tiberiu!
Plecăm spre Anacapri cu miniautobuzele ce se strecoară pe şoseaua miniîngustă pe coasta abruptului. Adrenalina creşte, datorită perspectivei, uneori ai impresia că autobuzul merge cu juma' de roată prin aerul prăpăstiei şi te simţi ca Yves Montand în Salariul groazei! Dar şoferii caprioţi sunt maeştrii combinaţiilor şi reuşesc să-şi întoarcă maşinuţele în unghiuri ce sfidează orice geometrie! În sfârşit ajungem sus în piaţa turnului cu ceas şi a bătrânului funicular "iamma-iamma-ia, funiculi-funiculaaa..." îmi vin în minte cuvintele unei canţonete de prin zonă. "Iammă-iammă!" ne spune şi ghida dând din mână. Aflăm că înseamnă ceva gen "hai, mai repejor!" Anacapri este oraşul de sus separat de Capri-ul de jos de drumul pe care tocmai l-am străbătut. Aflu cu surprindere că în cursul istoriei cele două mici comunităţi înghesuite pe insuliţă s-au duşmănit de moarte. Ana Leva, care e din Anacapri, ne povesteşte cum, în timpul asediilor, concitadinii săi închideau poarta în nas refugiaţilor din Capri ce urcau să scape de năvălitori! De fapt "capri", în limba locală nu înseamnă nici căprioare, nici caprifoi, ci porci sadea!
Priveliştea de sus îţi taie răsuflarea (e "breathtaking", vorba Iuliei!). Oraşul Capri de jos, portul cu petele albe ale iahturilor pe albastrul de cerneală al apei, stâncile ce răsar din apă, uriaşe, ca nişte căpăţâni de zahăr, totul scăldat în soarele suveran al Mediteranei. Avem mai multe variante de traseu de aici. Timpul e scurt şi nu ne permitem să le facem pe toate. Optăm pentru vila San Michelle, Iulia plecând pe varianta a doua, teleferic şi belvedere de pe creastă. Trecem prin faţa hotelului Quisisana, unul din cele mai scumpe (de la 700 euro pe noapte!), dar cu arhitectura ternă, ce îi trădează prima destinaţie - aceea de spital (de fapt numele înseamnă "aici te însănătoşeşti"). Baleiem cu privirea vitrinele magazinelor cu parfumuri, suveniruri şi celebrul Limoncello de Capri (lichior de lămâie specific zonei, foarte concentrat, ce se serveşte foarte rece pentru ca lichidul să se îngroaşe la consistenţa uleiului de măsline). Ne continuăm alergarea, ("iammă-iamma!"), prin faţa buticurilor, intrăm pe o alee mărginită pe dreapta de un zid şi pe stânga de "nemărginirea" mării, şi iată-ne la intrarea vilei San Michelle. Înăuntru întâlnim universul atât de personal creat de doctorul Munthe. Spaţii mari cu deschideri largi, multă lumină, sunt elementele ce caracterizează această locuinţă muzeu. Pretutindeni amprenta personalităţii lui Axel Munthe unul din puţinii pământeni ce şi-au putut transforma visul în realitate. Şi, într-adevăr, în mizanscena naturală a Capri-ului, vila domnului doctor, cu grădina adiacentă, e un vis! Incluziunile arheologice pe care le găsim încastrate în zidărie şi mozaicuri, într-o falsă dezordine, "roba di Timberio" cum le numea el în celebra sa carte de la San Michelle, sporesc aerul romantic şi meditativ al locului. Misterul sfinxului roşu, descoperit pe locul construcţiei, ce priveşte acum marea de la înălţimea promenadei vilei, te bântuie mult timp după ce ai părăsit locul... Domnul doctor Munthe, protectorul animalelor, şi binefăcătorul insulei, se credea reîncarnarea împăratului Tiberiu... să fie sănătos! Dacă a putut crea şi lăsa în urma sa asemenea comori de frumuseţe şi spirit, spre învăţătura celorlalţi, fie-i numele cinstit!
Părăsim vila, privind parcă altfel, mai familiar, paradisul insulei ce ne înconjoară. Ana ne conduce în ritm alert spre vila Krupp, cu perspectiva ei de excepţie asupra golfuleţelor şi stâncăriilor (plus nelipsitele iahturi) de jos. Vedem capul lui Lenin din bronz, care vine ca nuca'n perete în scenografia ce ne înconjoară (dar te pui cu gusturile lui Krupp!), şi coborâm spre funicular.
Ajunşi în port avem din nou de făcut alegeri grele între "grota azzura", celebra peşteră albastră, shopping prin port, şi plimbare cu barca în jurul insulei cu vizitarea mai multor peşteri marine. Familia noastră optează pentru ultima variantă, dar nu întrunim numărul minim necesar, aşa că ne îmbarcăm, (cei care nu rămân în port), în două şalupe şi pornim spre Grota Azzura. E altceva în şalupă faţă de vapoarele ce ne-au trambalat de colo-colo până acum! Stropii de spumă ce îţi stropesc faţa, ruliul şi tangajul accentuat de dimensiunile reduse şi de fundul lătăreţ al bărcilor, briza sărată care-ţi trece prin păr (sau prin şapcă, în cazul meu), te fac să te simţi un "pic de pirat". Şi parcă-ţi vine să chiui, şi parcă-ţi vine să râzi fără motiv, în orice caz, simţi că trăieşti intens! Salutăm exuberant bărcile care trec în sens invers şi primim înapoi aceleaşi manifestări entuziaste. Apa, probabil din cauza adâncimii, are o nefirească culoare albastru-cobalt. Parcă e vopsea!
În sfârşit am intrat. E întuneric beznă, dar încet sesizezi că o lumină ireală te învăluie, pe măsură ce ochii se obişnuiesc cu întunericul. Lumina vine ciudat, de jos şi este, bineînţeles, un albastru cobalt fosforescent. Chestia e de mare efect! Fenomenul se termină brusc la limita apei, bezna de deasupra rămânând absolută. Barcagiul nostru cântă câteva strofe dintr-o canţonetă demonstrându-ne acustica peşterii (şi probabil semnalându-şi prezenţa celorlalţi barcagii). Alunecăm ca în vis pe pulberea de stele albastră care, culmea, iese perfect şi în fotografii şi din nou capul la cutie, ieşim! Părerea mea e că grota a meritat toţi banii, părere ce o împărtăşesc şi Tatianei care mă priveşte cu un zâmbet neîncrezător, clătinându-se în ritmul valurilor, la pupa şalupei.
Ajunşi în port mă reped, până se face ora de ambarcare să fac baia promisă în apa Capri-ului. Iulia mă urmează. Plaja e "vai'mama ei", parcă e improvizată pe malul Argeşului la kilometrul 34, pe sub nişte piloni, printre bolovani. Reuşim cu chiu cu vai să ne strecurăm cu gleznele întregi printre bolovani în apa sinilie. E sărată al dracului şi instantaneu încep să-mi curgă şi nasul şi ochii. Renunţăm rapid, şi ne îndreptăm cu promisiunea îndeplinită spre port. Bacul se desprinde de portul colorat ca un decor de film, se fac ultimele poze "Capri c'est fini!" îmi vine iarăşi în minte melodia tinereţii... oare câţi kilometri de film se consumă zilnic la Capri? Ajungem la Sorrento pe înserat. E prea târziu ca să vizităm oraşul dar ieşim într-o scurtă escapadă şi avem noroc, găsim un magazin deschis de unde putem cumpăra fructe, brânză, pâine şi apă minerală la preţuri mult mai bune ca la Bucureşti.
Vizita Sorrento-ului va rămâne pentru altă dată, mâncăm şi cădem frânţi pe paturile largi ale Britanniei!
Ziua 8 - Siena - Florenţa
A doua zi sărutăm pentru ultima oară cu privirea priveliştea mării la surrentu' şi ne îmbarcăm în autocar, spre Siena, refăcând drumul de la venire, inclusiv mânăstirea Monte Cassino. Drumul trece prin apropierea Romei, prin munţii şi dealurile împădurite ale Umbriei, prin câmpiile cu holde înconjurate de dealuri, (transilvanii în miniatură), ale Toscanei.
Mă gândesc, privind la micile localităţi amplasate împreună cu nelipsitele lor mici fortăreţe, în vârful dealurilor, că la noi nu e aşa! La noi vatra satului sau a orăşelului este amplasată de regulă în lunca (de obicei inundabilă) a râurilor. În loc să stăm semeţi pe culmi şi să rezistăm asediilor, am preferat să fugim cu căţel şi purcel în codrul frate cu românul, până treceau tătari, turci, goţi, huni, gepizii cu soţiile lor, şi ce alte soiuri mai aveau drum pe-aici. De aceea nici nu construiam ziduri de piatră ci înşiram leaţuri de scândură, care nu rezistau la nimic dar se puteau reface repede. Şi pe urmă la ce bun să cari o grămadă de bolovani tocmai în vârful dealului? Şi să te chinui să sapi puţuri de adâncime sau să clădeşti apeducte, când cobiliţa e aşa de la îndemână şi râul e colea! Suntem noi fraţi de gintă latină cu macaronarii dar mici deosebiri de mentalitatea muncii şi mentalitate, în general, sunt!
După nişte sute de kilometrii descălecăm în sfârşit, uşor înţepeniţi în Siena. Oraşul (cel puţin "centro 'storico") are exact culoarea căreia îi poartă numele! Clădirile vechi sunt înalte nelăsând să treacă lumina soarelui pe îngustele străduţe comerciale. Diversele nuanţe de maro în care sunt zugrăvite dau un aer grav, sobru, oraşului şi campanilelor sale. Deodată, un porc mistreţ împăiat, îţi face amical cu ochiul din spatele unei perechi de ochelari, propunându-ţi un pahar de vin şi-un sandwich la 3 euro jumate! Slavă Domnului, deci suntem încă în Italia, ţara unde Arlechino şi Polichinelle se întâlnesc cu actualul Pierrino (şi de când cu deschiderea graniţelor şi cu Păcală)!
Ajungem în piaţa primăriei unde ni se oferă privirii deschiderea largă a pieţei, cu cele 8 raze simbolizând cele 8 cartiere istorice, care periodic se întrec în străvechi curse ecvestre ce dezlănţuie şi astăzi pasiuni mult peste cele ale "tifosi"-lor din "calcio"! Clădirea primăriei, un "palazzo" crenelat în stilul gotico-maur îşi prezintă cu mândrie campanila (echivalentul italian al clopotniţei noastre) zveltă, avântată spre cer. Culoarea, ca şi cea a celorlalte clădiri ce închid circumferinţa pieţei, ca şi caldarâmului, este a cea a teracotei arse bine, adică maro-siena! Până şi parasolarele restaurantelor ce înconjoară piaţa sunt maro! Singura pată de culoare diversă în această beţie de culori de pământ este fântâna, amplasată diametral opus faţă de palatul primăriei. Un bazin din piatră albă, cu sculpturi şi basoreliefuri într-un registru reţinut, sobru, cu peruzeaua apei strălucind albastru, ca bijuteria coroanei, în marea de ocruri şi brun din jur. Părăsim Siena, nu înainte de a-mi cumpăra replica în miniatură a unui drapel Sienez, din cele care sunt aruncate şi învârtite în savante moduri la defilarea din preziua întrecerilor ecvestre. Reprezintă un soare cu un elefant în mijloc. Elefantul duce în spate nonşalant, un turn de cetate, totul pe fond vişiniu. Nu ştiu ce reprezintă heraldica, şi nici căruia din cele 8 cartiere îi aparţine dar sugerează forţă!
(va urma)