Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bella Italia (III)


Dan Cristian Chiriac

27.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul anterior Bella Italia (II)


Ziua 9 - Florenţa - Lido di Jezolo

Drumul până la Firenze (Florenţa) este destul de scurt, cel puţin pentru profesionişti ai asfaltului cum am devenit noi. Intrăm în oraş şi încercăm să ne strecurăm cu mastodontul nostru prin circulaţia destul de densă la această oră. Într-un târziu ajungem la o piaţetă pe malul fluviului Arno, în apropierea unui turn medieval, unde este parcarea pentru autocare. De aici o luăm pe jos prin centrul istoric, zonă pietonală. Oraşul vechi impune! Se simte, impregnată în zidurile vechi, forţa bancherilor florentini şi a familiei dei Medici! Statui baroce şi motive florale în basorelief împodobesc faţadele înnegrite de vreme. Intrăm în biserica Santa Croce, cea mai mare biserică franciscană din lume după cum scrie în pliant. Atmosfera e solemnă. Împrejur un adevărat panteon de personalităţi ale artei şi ştiinţei îşi dorm somnul de veci, în lumina filtrată de vitralii. Dante Alighieri, Niccolo Machiavelli, Galileo Galilei, Gioacchino Rossini şi vechea noastră cunoştinţă Michelangelo Buonarroti îşi dorm visele ce au însufleţit şi inspirat generaţii, aici. Pe pereţi opere de Cimabue, Giotto, Bruneleschi, Vasari, Bronzino şi alţii. Automat vorbim în şoaptă!

Ajungem, la zece minute după ce am părăsit Santa Croce, în Piazza della Signoria, întâmpinaţi de fântâna lui Neptun şi de statuia lui David de Michelangelo. Admirăm Palazzo Vecchio şi campanila sa excentrică, loggia din faţă, cu statuile sale, precum şi Galeriile Ufizzi care îşi întind arcadele câţiva zeci de metri spre dreapta până lângă malul Arno-ului. Certamente nu le putem vizita astăzi în timpul scurt ce ne-a rămas! Rămâne, cu regret, pe altă dată! Pentru Florenţa, ca să-ţi poţi da seama oarecum despre ce este vorba, îţi trebuie cel puţin o săptămână. Optăm pentru palatul Pitti şi a sa galerie palatină. Bună alegere! În saloanele spaţioase ale apartamentelor galeriei, cu tavane decorate cu sculpturi în lemn şi stucaturi aurite, în valurile de brocarturi şi catifele ce tapetează pereţii, sunt expuse, una lângă alta, capodoperele picturii universale, pe care, de mic copil (unchiul meu cel mai apropiat, din partea mamei, fiind pictor), le admiram în diverse cataloage de artă. Întotdeauna mă întrebam cum or fi în realitate (de multe ori calitatea reproducerii varia şi dominantele de culoare se schimbau). Acum le aveam în faţa ochilor, pe viu. Botticelli, Filippo Lippi, Titian dar şi Van Dyck, Caravaggio, Raphael, Veronese, Rubens şi Murillo, defilau prin faţa ochilor mei, vibrând în tonuri măiestre. Am văzut prima dată pe viu, celebra tehnică sfumato a cărei taină e azi pierdută, cu contururile ei înşelătoare dar atât de aproape de viaţă! I-am simţit alături pe vechii meşteşugari ai culorilor din breasla sfântului Luca, simţindu-mă şi eu, cu umilele mele încercări în ale penelului, un pălmaş (şi pătimaş) al culorii ca şi ei.

Din păcate ceasul care nu iartă şi glasul Tatianei care dorea să vadă pielăriile florentine m-au adus, prozaic, înapoi în grupul vizitatorilor grăbiţi. Trecând înapoi pe Ponte Vecchio (care ar necesita doar el un capitol-două de descriere), am văzut din nou vitrinele abundente ale aurarilor florentini. Tatiana s-a lipit ca o ventuză de vitrine exclamând extatic la fiecare nou model descoperit, şi erau o groază! Până la urmă ne-am defulat frustrările cumpărând de la un ambulant de pe pod (ce părea o varietate de malgaş costumat în peruan), un fel de ocarină din lut în formă de bufniţă sau broască, ceva pe-acolo! (care în final nici nu piuia când suflai în ea cum o lăudase proprietarul!).

Am trecut din nou prin faţa galeriilor Ufizzi şi a pieţei Signoriei ocolind în viteză mimii şi jonglerii şi grupurile de japonezi. Iată-ne ajunşi la dom. Acesta împreună cu catedrala de sub el şi superba campanilă adiacentă sclipeau în soare, proaspăt curăţate de către municipalitate. Puţin cam înghesuite, pentru dimensiunile lor impozante, am reuşit totuşi să le pozez printr-un raccourci cam forţat, sprijinindu-mă indecent cu spatele de "porţile paradisului" ale baptisteriului Sfântului Ioan Botezătorul. Porţile paradisului, admirate de Michelangelo la 50 de ani de la facerea lor, sunt opere de artă de mare rafinament cu basoreliefurile lor de Pisano şi Ghilberti dar la Florenţa calci pe artă şi istorie la tot pasul!

Aşa că lăsăm în stânga capela Medici cu cele patru statui ale lui Michelangelo cu tot, şi o luăm prin străduţele comerciale, cu tarabe la tot pasul, un fel de Lipscani aglomerat, beware of pick-pockets!, cu ochii după oarece curele, poşete şi alte pielării. Oferta este variată şi preţurile acceptabile. Alegem vreo două modele, chiar drăguţe şi descoperim că vânzătorul e român. Ne spune cu amabilitate că ne va face un preţ bun şi ne va arăta ceva realmente de calitate. O.K.! Dar după cinci minute apare patronul, un italian cu faţă de arab, care ne turuie că deoarece suntem paisan cu vânzătorul, ne mai reduce 20% din preţ. Acum e şi mai O.K. şi plătim rapid, să nu se răzgândească, ferm convinşi însă că oricum, nu iese el în pierdere!

Într-un târziu, amintindu-ne că avem harta la noi, ajungem la autocar, obosiţi dar fericiţi şi culmea, mai am timp şi de o ţigară, afară lângă uşa autocarului spre zvântarea cămăşii transpirate, până când apar într-un târziu, şi cei doi tineri chicotitori.

Plecăm spre Veneţia, mai precis Lido de Jezolo unde vom opri peste noapte.

Ziua 10 - Veneţia - Burano

Lido de Jezolo e o fâşie de plajă între marea Adriatică şi laguna Veneţiană, una din localitaţile (împreună cu Mestre, Burano, Murano şi Torcello) care acum trăiesc în umbra şi de pe urma vestitei Veneţii. Am ajuns pe înserat şi ne-am cazat într-unul din numeroasele hoteluri, care mi-au amintit de cele din Mamaia sau Neptunul nostru de acasă. De fapt şi ca structură Lido de Jezolo rezonează cu Mamaia, aceeaşi întindere de nisip mult mai lungă decât lată, cu două străzi principale largi, comerciale, cu trotuare generoase pentru promenada de seară. De-o parte şi de alta, mici bistro-uri şi magazinaşe cu articole de plajă. Toţi vânzătorii te abordează în germană! Se pare că este o staţiune preferată de nemţi. Noi ajungând spre jumătatea lui Octombrie, sezonul era aproape încheiat, şi liniştea se cam aşternuse peste tot. Totuşi am privit cu plăcere în turul nostru nocturn "de recunoaştere" evoluţia unei şcoli de salsa pe o terasă amplasată într-un sens giratoriu al staţiunii. Democraţia era totală! Pe margini bătrânii stăteau pe scăunele pliante şi priveau zâmbind la «tinerii» între 15 şi 65 de ani ce evoluau pe ring. Printre concurenţii oficiali, cu costume şi numere pe spate, se amestecau şi perechi din rândul spectatorilor. Femeile zâmbeau extatic, cu ochii în ceaţă, pe ritmurile cubaneze, în răcoarea nopţii. Atmosfera era electrică!

A doua zi, mic dejun şi vira ancora spre «serenissima»! Am fost de multe ori la Veneţia. Este oraşul meu favorit, cam butaforic şi comercial, recunosc, dar totuşi cel mai aproape de «oraşul fermecat» din visele oricui! Era o legendă despre un oraş fermecat, blestemat să fie acoperit de apele mării, ca pedeapsă pentru avariţia locuitorilor săi. La fiecare două sute de ani oraşul ieşea din ape, în toată splendoarea lui, pentru o singură noapte. Cam aşa văd eu Veneţia. Numai că, nu ştiu cum, în singura noapte bicentenară de viaţă, un neguţător a reuşit să vândă unui muritor de rând, comorile sale, pe un creiţar, şi oraşul a rămas la suprafaţă - ca să putem noi căsca gura la el! Legenda am întâlnit-o, foarte frumos spusă şi încadrată în context, citind cartea Selmei Lagerlöf, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia. Tot un jurnal de călătorie numai că tipul nu călătorea cu autocarul firmei Cipriani, ci zbura călare pe un gâscan pe nume Martin, (de gaşcă altfel, aproape cum e şi Arturo al nostru!).

Am plecat cu tot grupul spre debarcaderul pentru "vaporetto"-ul spre Veneţia, nu înainte de a admira răsăritul de soare pe larga plajă pustie, cu lungi pontoane, a Lido-ului.

Sosirea la Veneţia dinspre mare nu are impactul sosirii cu automobilul sau trenul! Aici pe puntea expusă brizei (începuse spre disperarea mea şi un fel de burniţă), vezi crescând încet din valuri, suspendate între cer şi mare, palazzo-urile şi bisericile monumentale ale oraşului. Când vii cu trenul, la ieşirea din gară, ai un şoc trecând brusc din secolul XXI în secolul XVII, unde nu există maşini, tramvaie sau alte surse de zgomot decât clipocitul gondolelor şi râsetele şi vorba oamenilor ce împânzesc piaţeta, străzile şi scările de marmură ce coboară în apa verde a lagunei. Cu maşina e cam acelaşi lucru ca şi cu trenul, numai că imensa parcare municipală supraetajată are un aer uşor insalubru, cu certitudine depresiv, care aduce a puşcărie şi nu prea creează starea de graţie necesară impactului cu imaginea Veneţiei. Aici ar fi potrivită o cortină grea de catifea şi cele trei gonguri pregătitoare de la teatru, pentru a crea atmosfera de aşteptare plăcută a începerii spectacolului. Căci spectacol e Veneţia şi încă unul grandios!

Fiind conştient de orizontul de aşteptare pe care îl creasem Tatianei prin povestirile mele anterioare (pline de elogii) despre Veneţia, eram emoţionat şi îmi doream ca oraşul meu de suflet să dea bine în faţa nevestii. N-a fost să fie aşa! În piaţa San Marco ne-a apucat o mare ploaie cu bulbuci, care deşi a ţinut puţin, ne-a tăiat macaroana, norii rămânând ameninţători tot timpul zilei. Tatiana a acceptat că i-a plăcut, mai mult de răul meu şi recunosc (uneori trebuie şi aşa ceva!) că avea dreptate! Am bătut străduţele Veneţiei, Ponte Rialto cu magazinele, Ca' D'oro, ne-am plimbat cu vaporetto pe canale am revăzut puntea suspinelor şi ne-am amintit de filmul Mica romanţă cu Lawrence Olivier şi cei doi puşti îndrăgostiţi, am intrat puţin în atmosferă. Piaţa de peşte de unde am cumpărat cu 3 euro trei plase cu cochilii de scoici (care oricum probabil că s-ar fi aruncat), mici miracole ale naturii de forma celei din care iese Venus în tabloul lui Sandro Boticelli. Precupeaţa se uita puţin mirată la turiştii aştia care cumpără orice. Venezia rimane Venezia per sempre! spun cu mândrie italienii. Şi într-adevăr, aici se află picturile lui Tiziano, Veroneze, Canaletto, Tintoretto, care au creat aici şcoli şi curente preluate apoi de arta universală. Vă promisesem la începutul acestui periplu italian că vă povestesc un aspect cotidian al Commediei dell' arte ce este încă vie pe străduţele veneţiene, mulţumesc că mi-aţi adus aminte!

Povestea se petrece cu vreo doi ani în urmă când, într-una din deplasările mele la Veneţia, stăteam la o masă împreună cu prieteni români şi italieni, într-unul din numeroasele restaurante cu mese afară, pe marginea canalului. Priveam trecerea gondolelor pe sub podurile joase din dreptul restaurantului, mâncând un soi de scoici tocate servite pe propria cochilie (la fel cu cele pe care le cumpărasem acum din piaţa de peşte) asezonate cu fructe de mare. Deodată am auzit o bufnitură şi întorcând capul, am văzut că gondolierul tocmai se lovise cu capul de unul din poduri şi acum se freca zdravăn la locul lovit, spre compătimirea unanimă a japonezilor din barcă. Amicul Rivoltella de la masa noastră zâmbea subţire. I-am reproşat lipsa de compasiune à propos de necazul conaţionalului său şi numai ce văd că se apleacă peste masă şi îmi şopteşte complice la ureche: "a lovit cu coada prăjinii în pod, nu cu capul!". Urmărind următoarele gondole ce treceau pe sub pod am observat că şi alţi gondolieri făceau uz de acelaşi truc (unii scoţându-şi în prealabil canotierele de pai cu panglică roşie, spre creşterea dramatismului). "De ce fac asta?" l-am întrebat pe Rivoltella "creşte bacşişul!" mi-a răspuns acesta.

După alte câteva bărci, (noi aveam timp berechet de omorât, neavând altceva în program în acea seară), iată că se apropie din nou primul gondolier "accidentat" cu un lot proaspăt de japonezi şi dă să intre pe sub pod. Hei, amico, attenzione a la testa! îi strigă vesel Rivoltella de pe mal. Tipul se înroşeşte brusc de furie latină, renunţă bineînţeles să mai dea cu ghionderul în pod şi se stropşeşte la Rivoltella: attenzione a la tua, stronzo! Neavând loc de întors, gondola pleacă, cu transportul de japonezi fericiţi care nici nu realizează că au rămas cu câţiva firfirici în plus în portofele din cauza grijii amicului meu pentru capul barcagiului. Rivoltella râde! Spiritul strămoşilor comediei se lasă asupra mesei noastre şi asupra Veneţiei, odată cu înserarea.

În sfârşit Iulia îşi găseşte masca ideală La maschera di Venzia după circa o oră de căutări şi probe şi, bineînţeles, bugetul îi este depăşit cu mult! În schimb masca are diplomă de autenticitate - flaps! Refuz să o mai sponsorizez şi atunci apelează la un bancomat prin care culmea, reuşeşte să se autofinanţeze! Fiind banii ei nu mai am ce comenta, şi alcătuirea neagră de carton, pene, mărgele şi strasuri (foarte mişto de altfel!) îşi ia locul în bagaje.

Privind luxul opulent cu antecedente seculare ce ne înconjoară, îţi vine greu să crezi că Veneţia îşi trage numele de la i venetici adică veneticii, amărâţi de pescari şi culegători de sare, refugiaţi în mlaştinile primare ale lagunei, din faţa Longobarzilor.

Ne hotărâm să vizităm, în timpul ce ne-a rămas Burano. Murano îl văzusem cu altă ocazie şi nu mă impresionase în mod deosebit. O Veneţie mai mică, mai lucrativă, cu vitrinele cu sticlării (multe kitsch-uri pentru turişti), cu murinele montate în rame subţiri de aur sau argint pe care acum le întâlneşti şi în vitrinele de pe Calea Victoriei, cu atelierele demonstrative în care se fac cai de sticlă traşi din cleşte spre admiraţia turiştilor neavizaţi - alt kitsch! Păi să fi văzut ce făceau alde nea Nelu sau Doru de la sticlăria din Pipera pe când lucram şi eu ca ucenic acolo, cred că i-ar fi uns automat şefi de atelier la Murano! Dar brand-ul e brand şi nu te joci cu el! Totuşi privind barjele încărcate cu mari cutii pe care scria "fragil" cu destinaţia Hong Kong, Suedia, Australia, Republica Malgaşă, etc., nu m-am simţit pătruns de nici o nostalgie!

Ce ţin minte în mod special din vizita la Murano este un superb arbust înflorit, o spumă de mari flori roz, care în contextul eminamente acvatic ce ne înconjura, avea un impact de imagine nemaipomenit! "Cum se numeşte în italiană?" l-am întrebat atunci pe Rivoltella, no lo so, non mi ricordo! recunoscu el că nu îşi aminteşte. "La noi se cheamă leandru" am spus eu, dubitativ, pentru că minunea aia nu prea arăta ca amărăştenii de la noi. Si, si, oleandro, oleandro! spuse Rivoltella uşurat de lapsus şi fruntea i se descreţi. Din nou afinităţile noastre de limbaj care, pe lângă multe alte elemente comune de spirit şi comportament, ne fac să ne simţim atât de "acasă" în peninsulă!

Ajunşi la Burano, după o nouă scurtă repriză de ploaie, intrăm, cu vaporetto - cursă regulată, în miniportul insulei. De fapt aici totul e mini! Eu şi Iulia (cu acordul fără amendamente al Tatianei), instantaneu şi independent, am numit-o insulă de hobbiţi. Ştiţi omuleţii aceia simpatici din cărţile lui Tolkien! Omuleţii fac dantele. Peste tot, la parterul căsuţelor colorate în cele mai nebune culori (care, culmea merg nemaipomenit în contextul dat), sunt ateliere de dantelării. Aici bătrâne doamne cu ochelari, alături de tinere coborâte parcă din tablourile Renaşterii, ţes cu croşeta, cântând sotto voce, în cor melodii de-ale locului. Bărbaţii, în general, lucrează ca gondolieri sau alte servicii prin Veneţia. Burano, spre deosebire de Veneţia care seamănă mai mult a muzeu, este o insulă vie! Iulia s-a oprit la taraba unui omuleţ care vinde statuete de jad şi alte mărunţişuri. Buranezul îi explică că nu poate vinde broaştele ţestoase separat, pentru că sunt o familie şi nu vrea să le despartă!

Bineînţeles substratul e comercial dar motivaţia e tipică de hobbit! Luăm toată familia!

Ritmul vieţii se simte mult mai patriarhal liniştit faţă de agitaţia aglomerată a Veneţiei. Ne lăsam furaţi de pacea înconjurătoare şi de cântecele dantelăreselor şi ne trezim că am întârziat la cursa de întoarcere spre Veneţia!

Ziua 11 - Verona - Milano

A doua zi părăsim «serenissima republică», ieşind de sub influenţa leului înaripat şi a Sfântului Marcu, patronii spirituali ai cetăţii de pe ape. Ne îndreptăm spre oraşul îndrăgostiţilor, al lui Romeo şi al Julietei, Verona.

Am fost în Verona de vreo trei ori şi, de fiecare dată, am avut senzaţia că nu i se acordă suficientă importanţă faţă de «vedetele» turismului italian consacrat (Roma Florenţa, Veneţia). Oraşul are o melancolie a sa, sau poate lumina lină de septembrie să fie de vină, de vină poate fi şi dragostea neîmplinită a Julietei, ce îmbracă precum un abur fin oraşul.

Mergem spre «piazza delle herbe», punct de atracţie central al oraşului vechi. Strada comercială pe care ne înghesuim în drum spre piaţă, în veşnica îmbulzeală a turismului italian, cu tot felul de naţii purtătoare de camere de luat vederi, nu are canale pentru colectarea apelor pluviale. Dalele de marmură ce o îmbracă fac o savantă pantă lină spre o discretă chiuvetă centrală, situată în axul drumului. Printre galantare şi reclame, o mulţime de mimi, statui vivante şi alţi saltimbanci şi orchestre (printre care descoperim şi un taraf de ţigani români) adaugă culoare şi sunet vitrinelor şi aşa destul de colorate! Ajungem în piaţă. O deschidere dreptunghiulară, cam în stilul pieţei Navona din Roma, dar cu mult mai multă personalitate în clădirile pictate ce o înconjoară. Spre centru spaţiul este acoperit de umbrelele grădinilor în aer liber ale restaurantelor, precum şi ale micilor comercianţi de suveniruri. Piaţa trăieşte intens la orice oră, se vorbeşte mult, se consumă, se cumpără, se vinde!

Din piaţa «verdeţurilor» se poate ajunge în piaţa Dante, dominată de statuia creatorului «infernului», largă deschidere luminoasă înconjurată de clădiri impozante, deşi nu foarte mari. De aici, luând-o drept înainte pe o străduţă îngustă, ajungi la o biserică în curtea căreia stau, străjuite de complicate acoperişuri gotice sculptate în piatră, sarcofagele principilor cetăţii. Ne retragem să mâncăm un sandwich pe o bancă într-un părculeţ discret şi liniştit lângă statuia ecvestră a vreunui condotier local. Porumbeii parcului sunt atât de blânzi încât se aşează pe braţele Iuliei, încercând să-i ciugulească sandwich-ul «direct de la sursă». Rămânem nemâncaţi, dar cu nişte fotografii interesante!

Ajungem apoi în prea scurtul nostru periplu prin Verona, la casa Julietei. Aici ne dăm seama cam ce vrea să spună «nivola» lui Unamuno sau Pendulul lui Foucault a lui Umberto Eco. Adică despre ce va să zică realitatea creată din ficţiune pură, prin puterea literei! Personajele piesei marelui Will or fi ele fictive dar la Verona sunt cât se poate de reale, casa Julietei (inclusiv balconul vestitei scene din piesă) fiind una din atracţiile de bază ale turismului local. Mai mult, în curtea interioară, cu zidurile romantic îmbrăcate în iederă , se află statuia de bronz a Julietei. În cocleala firească a ansamblului, sânul drept se remarcă strălucind voios şi lustruit în soare! De ce? Pentru că obiceiul locului spune că dacă atingi susnumita protuberanţă de metal vei avea noroc în dragoste! Şi oameni serioşi din lumea întreagă, zâmbind tâmp, pun cu conştiinciozitate mâna, din spirit de turmă, chiar dacă succesul în dragoste nu îi mai interesează de mult, ba chiar nici noţiunea de dragoste (parcă era ceva care îţi ocupă din timpul necesar "job-ului" sau "bussiness-ului", pentru care fiecare trăim?!).

În arcada intrării în curtea interioară a casei Julietei (leit casele noastre medievale din Ardeal), vedem manifestarea scriptică a amorului (bănuiesc adolescentin!). Într-o apoteoză de grafitti, post-it-uri, şi alte înscrisuri cu mesaje de dragoste ce se acoperă unele pe altele, căutând cu disperare să transmită acelaşi mesaj, pereţii şi bolta sunt acoperite complet! Datorită amplorii fenomenului, rămân însă doar o altă curiozitate turistică, puţin patetică, puţin desuetă, oarecum înduioşătoare. Aud că, de curând au fost curăţate.

Verona mai are un teatru roman deosebit de bine păstrat, o catedrală, al cărei turn cu ceas domină oraşul, un castel, un râu cu un curs surprinzător de rapid, şi multe alte lucruri interesante de văzut pe care cei ca noi, din mişcarea cultura la kilogram repartizată pe ore, nu am apucat să le vedem, grăbind pasul spre Milano. Poate cu altă ocazie!

Milano este un oraş serios. Simţi imediat, privind străzile largi, rectilinii, încadrate de clădiri masive şi copaci ampli că nu e de joacă. Mândria Lombardiei, cel mai puternic centru comercial şi industrial al Italiei, îşi poartă cu stil blazonul milenar. Milanezii sunt foarte conştienţi de importanţa oraşului lor în ecuaţia economic administrativă a ţării, privind puţin condescendent chiar şi la Roma, capitala de jure.

Ne oprim în piaţa Domului, cel mai mare edificiu de acest gen din Europa, construcţie începută tot în ciudatul secol XII, când, peste tot în Europa, oamenii timpului au vrut să se înalţe spre ceruri prin ample construcţii gotice de neegalat cum ar fi Notre Dame de Paris, Domul din Köln (Colonia, cum spun italienii) şi altele. Execuţia megastructurii a durat câteva secole şi de fapt domul dă de mâncare şi astăzi la vreo trei întreprinderi mărişoare care se ocupă numai de întreţinerea sa. Cum au reuşit vechii meşteri pietrari, majoritatea analfabeţi, să ridice asemenea edificii care, s-a descoperit recent, au la bază subtile calcule de rezistenţă, rămâne un mister! Se spune că întrebuinţau nişte formule secrete de dimensionare, moştenite de franc-masoni (în sensul originar al expresiei!) de la vechii greci, pe care le aplicau cu sfinţenie, ca pe nişte descântece, deşi semnificaţia şi argumentaţia lor ştiinţifică se pierduse de mult. Senzaţia de mister, sacru sau nu, se amplifică pe măsură ce te apropii de dom. Garguille-le, stranii himere de piatră, te privesc de sus de pe cornişele amplasate sus, la vreo cincizeci de metri. Milanezii au avut bunul simţ şi inspiraţia de a lăsa ampla piaţă din faţa domului liberă de orice construcţii, astfel încât imensul ansamblu să poată fi admirat în deplina lui splendoare. (deşi cred că şi la ei metrul pătrat de teren în zona aia ar fi costat ceva euroi!). În piaţă mai există doar statuia ecvestră a regelui Vittorio Emanuelle şi miile de porumbei îmblânziţi (pe care i-am întâlnit şi în pieţele din Veneţia, Verona, şi mai peste tot!). În extremitatea pieţei dinspre bulevardul ce trece prin faţa edificiului, municipalitatea a amplasat o fântână arteziană, ale cărei jocuri de apă reproduc forma domului din spatele lor. Şi bineînţeles mii de japonezi, indieni, americani, polonezi, de negri, de camere de luat vederi, de ghizi cu steguleţe colorate, etc.!

Din Piazza Duomo o luăm prin galeriile Vittorio Emanuelle (mai ample şi mai curate decât cele ale regelui Umberto din Napoli), de unde putem ieşi spre clădirea Scalei din Milano. Dezamăgire cruntă, clădirea celebrei opere seamănă leit cu gara din Periş! O chestie anostă şi mică dar, din câte am auzit, e foarte mare pe dinăuntru! Nu voi afla de data asta, pentru că facem stânga împrejur în pas sportiv spre castelul Sforzesco, timpul ne presează!

După ce am trecut prin faţa unui magazin Standa (lanţ de magazine cu produse de calitate şi preţuri relativ accesibile românaşilor), am ajuns, cam în zece minute de mers pe jos, la porţile castelului. Aici, am mâncat repede cea mai proastă pizza "ever"! (cum a catalogat-o Iulia) la o pizzerie din zonă şi am pătruns în castel. Conţii ăştia de Sforza trebuie că erau oameni ai dracului rău! Castelul e zburlit a bătaie peste tot! Zidurile crenelate cu turnuri de apărare în colţuri, tot felul de sisteme de făcut cucuie adversarului, barbacane, şicane, creneluri cu suporţi pentru vase cu ulei încins, fante de unde să tragi cu arbaleta în părţile moi ale musafirului, etc. Nu tu coloane, nu tu ferestre ample, nici măcar o tencuială ca lumea. Totul strict milităreşte! Stilul cazon nu mi-a plăcut niciodată aşa că, nici castelul nu mi-a căzut cu tronc la inimioară (deşi grădinile mai încercau să-l umanizeze cât de cât)! Bănuiesc că nu a fost prea afectat de chestia asta. Nu am apucat să vedem Santa Maria delle Grazie şi nici Cina cea de taină a lui Leonardo. Coada de japonezi de la cenaculum se întindea pe vreo sută de metri şi pe noi, bineînţeles, "timpul ne presa"!

Am reuşit totuşi să mă văd cu un fost coleg de muncă italian, Pupilli Gianfranco şi cu familia lui. Milanez cu pedigri (ceva diplome de baron sau aşa ceva), cu apartament în centro storico, omul s-a simţit dator cu ocazia surprinzătoarei revederi să-i cumpere Tatianei o sticluţă de parfum "aşa, pentru aducere aminte". Am intrat într-un magazin de profil din apropierea Gării, Stazione Centrale, monumentală construcţie din vremea lui il duce Mussolini pe care amicul meu il barone bineînţeles că-l ţine la mare cinste! Aici vânzătoarea numai ce începe a i se plânge amicului despre ce i se întâmplase "doar cu o zi în urmă". Se pare că, având ceva clienţi, se întorsese spre raft, moment în care telefonul celular de pe tejghea îi dispăruse ca prin farmec! Porco Giuda! exclamă prietenul Pupilli într-un mod foarte nearistocratic! "Eh, la mine în ţară nu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva!" intervin eu în conversaţie. "Nu vă supăraţi, domnule, dar, din ce ţară sunteţi dumnevoastră?" mă întreabă naiva vânzătoare. "Din România!" i-o trântesc eu, şi-l aud pe amicul Pupilli tuşind în pumni de râs, la vederea expresiei perplex-încurcată de pe chipul doamnei.

După ce am luat cina împreună cu familia amicului, cu care ocazie Iulia a aflat siderată de la fiul lui Pupilli şi de la logodnica acestuia că dansul nu mai e trendy la tineretul italian cu pretenţii, ne-am reunit cu grupul la hotel. Ploaia începuse din nou dar nu ne mai păsa, a doua zi deja plecam acasă. Oare ce o mai face pisi, pe care îl lăsasem în grijă la socri?

Ziua 12 - Milano - Bergamo - Bucureşti

Nu prea multe de spus. Cerul plumburiu şi smogul milanez (sunt week-end-uri când, datorită poluării, milanezii circulă cu maşinile alternativ, numerele pare şi impare, cam cum ne făcea şi nouă Ceauşescu într-o vreme, dar din motive diferite!), ne fac să regretăm mai puţin plecarea. «Tortoise» îşi numără pentru ultima oară bobocii şi ne îmbarcăm, din nou, pentru ultima oară, în autocar, spre aeroportul din Bergamo.

Bergamo este un oraş muncitoresc, tipic de nordul Italiei (i bergamaschi sunt renumiţi chiar şi printre italieni ca oameni harnici!). Aşezată pe o colină lângă oraş, cita alta, oraşul vechi, are un farmec aparte cu piaţeta ei cu influenţă de ev mediu german, placată cu dale de piatră şi cu nelipsitele jardiniere cu flori la ferestre. În vechea catedrală, există un ceas solar trasat printr-o bandă metalică prin întreaga sală, lumina strecurându-se printr-o fantă savant calculată. Te duce cu mintea la misterele vechilor templieri şi la romanele cavalereşti. Acum trecem doar, pe lângă oraşul Bergamo şi Cita Alta îndreptându-ne spre aeroport.

Avionul ne aşteaptă. Arrivederci Italia, sper să ne revedem curând! Păstrăm în suflet şi în minte atâtea impresii de neuitat, care acum, din cauza oboselii şi a acumulărilor «în asalt» nu le putem încă limpezi. Dar în nopţile lungi de iarnă, după ce vom fi developat şi datat fotografiile, vom sta şi ne vom aminti, poate puţin mai altfel, oricum mai frumos, de clipele de neuitat petrecute aici.

Zborul de întoarcere a decurs fără evenimente, ceea ce nu a împiedicat-o pe Tatiana să aplaude tot atât de frenetic la aterizare, cu o expresie satisfăcută pe faţă ce spunea: "v-am păcălit şi de data asta!».
Am ajuns la Băneasa şi am plecat, după ce ne-am luat rămas bun de la grup, spre staţia de taxi, cu bagaje şi cadouri pentru cei dragi de acasă.
Din mulţimea de călători s-a desprins un tip în vârstă, adus de spate, cu mărul lui Adam proieminent. Nebăgând în seamă pe nimeni din jur trăgea, privind distrat în zare, o mică valijoară pe rotile spre staţia de autobuz. Era domnul L.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer