Naiba (să-l ia!) îşi face apariţia abia în jurul prînzului. Cînd îl văd, membrii cercului de lectură de la biblioteca din Colţiilupchii, fără să-i acorde vreo atenţie notabilă, dau să plece, luîndu-şi un călduros rămas bun de la subsemnatul, strîngîndu-mi mîinile pe rînd. Care stînga, care dreapta.
Ţaţa Catariţa, matusalemica arătare ce-mi sărise în ajutor, neţinînd seama de vîrsta ei înaintată, stucheşte ca o mîţă, îşi şterge buzele pergamentoase, desenează în aer un semn magic, dar şi de neînţeles, după care murmură printre dinţi, suficient de tare ca s-o audă întreg colectivul:
- Bată-te toaca de hodorog! Pftui! Piei dinaintea noastră, drace!
Domnul Gulliver, foarte domn, se face că n-aude. În schimb, trage o şuierătură de cow-boy, semnul la care-şi fac o grabnică apariţie "Satan" şi "Belphegor". Motiv ca grupul să purceadă la o cît mai grabnică dispariţie din bătătura proprietarului. Cu excepţia ţaţei Catariţa. Şi-a doctoriţei care, împreună cu Laie Bîc, se apropiase de mine. Dulăii mă ocolesc, apoi se îndreaptă către mumia ce-i aştepta lîngă poartă.
Privesc stupefiat la desfăşurarea scenei. Milica zîmbeşte pe sub mustaţă. Fiarele iadului mîrăie ca un motor de camion ambalat. Însă ţaţa Catariţa rînjeşte lung, foarte lung la ei, prezentînd o dantură impecabilă, dar îmbrăcată numai în "aur" coclit. Apoi iese pe portiţă, trîntind-o de-i sar cuiele. Pe neaşteptate, de parcă l-ar fi otînjit cu parul, "Belphegor" începe să chelălăie disperat. "Satan", refugiat la picioarele stăpînului, muşcă praful ogrăzii, cuprins de-o evidentă criză depresivă.
Senin, dar şi imperturbabil, Gulliver Naiba îşi înfige mîna în ceafa lui "Belphegor" şi - deşi mă aşteptam să-l dea cu capul de palan - porneşte să-l mîngîie lent. Spre uimirea mea, javra îşi ridică privirile către stăpîn, se gudură, apoi începe să-i zîmbească. Da, să-i zîmbească!
Unicul cîine pe care l-am văzut rîzînd era potaia din halele atelierelor "Fiat", din Drumul Taberei. Însă respectivul constitua o excepţie şi-avea toate motivele să latre hohotind. Făcea asta dintr-un sentiment de compasiune, ştiind prea bine c-avea să ne revadă foarte curînd, pe noi, clienţii unităţii respective.
"Satan" continuă să se afunde în melancolia lui neagră, renunţînd însă la consumul de praf.
- Poftiţi în coteţ! - exclamă domnul Gulliver Naiba, cu glasul său dulce ca mierea.
Invitaţia mă surprinde. Deşi n-ar trebui să mă mai mire nimic, din moment ce bătrînul explorează fenomenele parapsihice, practicînd pesemne şi magia.
Fac un semn de rămas bun către Milica Manzur şi bălaiul Bîc şi dau să mă îndrept spre casa domnului Gulliver Naiba. Sînt mai mult decît convins că Gulliver pronunţă greşit cuvîntul de origine engleză "cottage" (care ar trebui rostit "coteidj").
Cu-atîtea vorbe anglo-saxone, mai ales în industria noastră turistică, s-o fi molipsit şi el şi încearcă să-şi dea aere. Pretutindeni întîlneşti "camping", "bowling", "bungalow", "flipper", "parking". De ce nu s-ar chema şi casa domniei sale "cottage"? Şi, dacă sînt poftit în "cotage", precis mi se va oferi şi-un breakfast! Ca să fiu în notă şi fiindcă-s mort de foame...
- Nu dumitale m-am adresat, stăpîne! - îmi taie macaroana Gulliver.
- Dar cui, atunci? - întreb eu dezamăgit.
- Prietenilor mei, stăpîne! - îmi comunică Naiba, în vreme ce scutură mîinile doctoriţei şi ale oniricului, despărţindu-se de ei nu suficient amical, ceea ce nu-l împiedică, totuşi, să le transmită : " Vă aştept diseară!".
Percepînd nedumerirea întipărită pe figura mea spiritualizată de foame, bătrînul îmi furnizează un supliment de informaţii:
- Mă refeream la "Satan" şi "Belphegor", singurii mei prieteni. Să ştii, stăpîne, cîinele nu minte, nu fură, nu-nşeală... Acuma să mergem în casa pe care ai mai vizitat-o... Sînt dornic să cunosc un scriitor atît de mare... Tulli Pompadur mi-a spus că vrei să scrii un roman, aici, la Colţiilupchii... Şi sînt curios să aflu de ce tocmai aici!
Sîntem amîndoi în camera cea mare, binecunoscută mie, unde mă aşteaptă una din cele mai plăcute surprize. Pe masa uriaşă din centrul odăii, aranjate cu mult gust, identific tacîmurile şi farfuriile, ceştile şi anexele necesare unei gustări copioase. Altă viaţă...
- Nădăjduiesc, stăpîne, că vei binevoi să-mparţi cu mine umila mea gustare de dimineaţă...
- Dar e vremea prînzului! - mă-ncumet să-i precizez magului.
- Pentru mine nu există noapte sau zi, stăpîne. De veacuri, m-am obişnuit să-mi hrănesc trupul atunci cînd simte cerinţa. Pînă vin cu cele cuvenite, gustă un păhărel din benedictina mea. E din plante şi face bine tuturor mădularelor...
Impozantul Gulliver părăseşte odaia, lăsîndu-mi timp să visez. Dacă a răzbit pînă la vîrsta asta, care bate serios spre opt decenii, nu chiar veacuri cum încearcă el să-şi creeze o aură de vrăjitor, răspîndind insistent şi intensiv cifre incredibile, precis că s-a hrănit bine, sănătos şi conştient.
Pînă una alta, gust un pic de benedictină. Iarăşi îmi explodează cerul gurii, asaltat de straniile arome ale tonicei băuturi.
Impulsionat de tincturile poţiunii, şi nicidecum de alcoolul ce intră în compoziţia acesteia, cuget rapid la personalitatea gazdei.
Bătrînul arată splendid, extrem de prestant. Nu numai statura impresionează, ci şi vestimentaţia, cu totul neobişnuită. În afara pălăriei melon, care nu-l părăseşte o clipă, nici în casă, Gulliver poartă pe post de panatloni nişte iţari năucitori, croiţi şi confecţionaţi din stofă reiată, aşa cum obişnuiau miniştrii de pe vremea lui tanti Raliţa. Materialul, nemaifiind la modă astăzi, arată dens, trainic, dar şi lucios, din pricina îndelungatei utilizări. Ceea ce uimeşte iarăşi e faptul că, în loc de curea, Naiba şi-a încins mijlocul c-un chimir ciobănesc, lat de minimum 20 de centimetri. Iar în loc de haină, care s-ar fi cuvenit să fie o redingotă, ţinînd seama de pantalonii reiaţi, bătrînul a adoptat o tunică militară scoţiană, îmbumbată de sus şi pînă jos cu vreo zece nasturi de alamă, încît pieptul personajului poate fi uşor confundat cu tabloul de butoane al unui lift.
Neobişnuit de "ţeapăn", pentru vîrsta pe care i-o bănuiesc, Gulliver Naiba păşeşte voiniceşte, de parcă toată viaţa s-ar fi ocupat cu întreţinerea condiţiei fizice, apelînd la procedurile yoga sau culturismul modern. Cînd umblă prin bătătură, obişnuieşte să-şi ţină mîinile la spate, dar în clipa aceasta, cînd pătrunde în odaie, are mîinile în faţă, purtînd pe ele o tavă imensă, cît o roată de "Chausson" O.N.T.
Aşezînd-o tacticos pe masă, Gulliver se instalează îm jilţul dinaintea mea şi mă îmbie:
- Să gustăm cîte ceva, să ne întremăm trupul şi mintea!
Dîndu-şi seama că şovăi, aflîndu-mă în faţa atîtor farfurii şi ceainice, sticle şi crăticioare, oale şi ulcele, fără să ştiu ce cuprind, Gulliver zîmbeşte şi trece la formule de explicitare:
- E de la sine înţeles, stăpîne, că nu mănînc bucate dăunătoare, negîndite şi necalculate...
- Cum adică, şi dumneata îţi calculezi caloriile? Eşti la regim?
- Nu, stăpîne! M-ai înţeles greşit... La alte calcule mă cugetam. La zodia în care au fost culese rădăcinile, lăstarii şi mugurii...
- Şi ce legătură au furajele astea cu breakfastul nostru?
- Temelia hranei mele se află-n rădăcini şi plante...
- Imposibil! Şi din ce trăieşti, atunci?
Gulliver zîmbeşte sibilinic şi mă pofteşte:
- Hai să mîncăm! Serveşte-te din ce-ţi ofer şi-ai să-mi mulţumeşti toată viaţa! Ceaiul pe care-l vom bea e din fiertură de tintaură şi frunze tinere de mesteacăn alb. Bătrînii îi spuneau "arborele vieţii"... În ulcele, avem lapte de capră fiert cu muguri de brad, iar în crăticioară, brînză dulce, frecată cu mărar şi floare de sunătoare... Ouăle-s fierte o zi întreagă, apoi păstrate la soare, să ucidă răul din ele...
- Şi nu-s stricate?
- Sigur că nu! Miros ele a pucioasă, dar ăsta-i mirosul tăriei pămîntului. Dau putere trupului şi agerime minţii!
- Ca şi ţîrii uscaţi ai bunicului. Tata Petre, cînd îi uita în rafturile magaziei, unde-i ţinea ascunşi de Maia, asta-i bunică-mea, îi mînca înverziţi şi împuţiţi. Şi dînsul afirma că dau tărie... Pentru că-i stropea cu ţuică de Măţău, în care pusese boia şi piper cu sare, ca să nu se strice la burtă... Şi, chiar dacă păţea ruşinea, se cocea atunci o zi întreagă la soare, despuiat şi întins pe-o rogojină, pînă ce se vindeca... Dar, tot cu doctoria lîngă el...
- Înţelept bătrîn! Dar n-a vieţuit mult, nu-i aşa?
- Nu prea. 93 de ani... Ar mai fi trăit, dacă nu săvîrşea un accident de circulaţie...
- De maşină? L-a călcat vreun zurliu dintr-ăştia?...
- Nu. Accident de bicicletă. Pornise cu velocipedul prin ogradă, s-alerge o scroafă scăpată din cocină. A călcat-o, s-a răsturnat, şi-a vătămat ceva prin măruntaie, şi-n două săptămîni s-a dus, pe alte meleaguri să-şi repare "Diamant"-ul pe care îl cumpărase în 1912...
- Să-i fie ţărîna uşoară! Dar să ne reîntoarcem la cele lumeşti, ia şi ospătează-te, domnule Conan Doi.
E mai mult de-o jumătate de ceas, de cînd mă căznesc şi mă chinui să termin ceaşca de ceai. Imposibil de ingurgitat. Amară ca fierea şi urît mirositoare, licoarea bătrînului arată şi total neapetisant. Numai arama coclită are culoarea aceasta.
La ouă, bineînţeles, am renunţat. L-am lămurit pe domnul Gulliver că-mi sînt interzise de dieteticieni, fără să-i comunic părerea mea despre ouăle clocite, contraindicate şi oamenilor zdraveni, darmite suspecţilor de hepatopatie.
Brînza de vacă, bivoliţă sau capră, că n-am izbutit s-o identific, avea un accentuat gust de pastă de dinţi. Probabil că dozase greşit mărarul cu care-o frecase. În privinţa laptelui, n-am avut ce obiecta. Decît că l-am sorbit picătură cu picătură, gîndind că beau esenţă de brad, din aceea cu care-şi stropeşte tanti Raliţa prin casă, ca să-mi alunge din aroma ţigărilor ei preferate ("Mărăşeşti").
În schimb, domnul Gulliver Naiba mănîncă de le rupe, ca un spart. A dat gata întreg conţinutul ceainicului (aproximativ 2 l.), a curăţat crăticioarele, farfuriile, ulcelele şi oalele, precum şi cele şase ouă intrate în ireversibilă putrefacţie. Deoarece devenisem mai intim cu Naiba, îl întreb suspicios:
- Ia spune-mi, bătrîne şef de trib, ouăle astea-s confecţionate de găini? Prea mi se par mari!
- Stăpîne, zău că ai spirit de observaţie scriitoricească! Sigur că nu-s ouă de găină. Au fost ouate astă-primăvară, cînd au sosit berzele!
- Sînt ouă de barză? Şi ce-au clocit, atunci, bietele păsări?
- Le-am pus pe altele în cuib, de raţă. Acelea-s toxice, nu se pot mînca.
- Bătrîne şef de trib, mai dă-mi niţică benedictină, să-mi vin în fire. Chestia asta, cu ouăle de raţă, faptul că-s toxice, iar cele de barză, nu, mai ales proaspete, din primăvară, de-acum şase luni, m-a scos din priză!
- Maestre Conan, dacă mă iei cu "bătrîne şef de trib", dă-mi voie să-ţi zic şi eu "maestre", pentru că sînt, într-adevăr, aşa cum îmi spui matale, vieţuind de veacuri printre neamurile acestor locuri... Şi benedictina de faţă e preparată după o reţetă străveche...
Simt un fior pe limbă:
- Să nu-mi zici că-i făcută din tarhon măcinat cu ştevie, că nu te cred!
Gulliver dă gata şi ultimul strop de lapte de capră, se linge pe buze ca un motan bătrîn, după care îşi şterge delicat degetele pe pantalonii de la redingotă. Acuma realizez de ce-s atît de lucioşi.
- Benedictina, dragă stăpîne, are în adîncurile ei plante înzestrate cu virtuţi binefăcătoare. Unele din ele-s tare greu de cules. De pildă, anghelica, roiniţa sau isopul. Dar mai sînt şi alte ingrediente, pe care trebuie să le capăt din ţări îndepărtate. Scorţişoara, vanilia, smirna, astea s-ar mai găsi la "Alimentara", dar răşinile sălbatice din Mexic, Pakistan, Ecuador, care sînt îmbibate de parfumuri ciudate, astea le adun nemaipomenit de greu. Cele de mai sus trebuiesc macerate luni de-a rîndul în rachiuri străvechi, păstrate în butoaie cu doage de aramă, dar nu orice aramă, ci din cea stacojie, şi se pun apoi la învechit, în butii de gorun, adăpostite în cele mai adînci beciuri. Cînd ajunge la vîrsta puterii ei depline, benedictina atinge 43 de cenţi... Iar reţeta se pierde în negura veacurilor... Rachiul ăsta e cunoscut încă dinaintea dacilor. Pelasgii îl foloseau cu prisosinţă!...
- Pelasgii? Ai citit şi matale "Dacia preistorică" a lui Densuşianu?
- Nu. Am trăit pe atunci! Şi eram tot bătrîn... Şi astăzi mai sînt pe-aici obiceiuri străvechi, cărora nimeni nu le poate dibui obîrşia... Ai auzit de "săptămîna Sîntoaderului"?
- Da. Şi ce dacă? Ăsta-i sfînt, deci aparţine perioadei creştine...
- Păcătuieşti, maestre. Neştiutorii cred aşa! Dar obiceiul de-a cinsti această săptămînă aparţine protoistoriei... Prima zi, "lunea ciorilor", aşa se cheamă, fereşte omenirea de năpasta dăunătoarelor. Apoi urmează: "marţea viermilor", "miercurea strîmbă", "joia iepelor", "vinerea omanului" şi "sîmbăta lăutului". În seara de sîmbătă, dacă fetele doresc să le crească din belşug coadele, se spală pe cap cu "iarbă de mare", căreia i se mai zice oman sau omag. În toată săptămîna asta, nu-i voie de lucrat serile, pentru că se-ntîlnesc "caii Sîntoaderului"...
- Ideală săptămînă pentru leneşi!
- Numai bătrînii ţărani, adică ţărăncile, numai ele lucrau serile... Ţeseau la război pînă se lumina de ziuă... Astăzi, se munceşte numai opt ore. Iar serile şi le petrec oamenii la televizor sau la café-bar. Deci, obiceiu-i străvechi... de obîrşie pur pelasgică.
- Bătrîne, de data asta fără "şef de trib", prea le-ncurci cu dacii şi pelasgii...
- Aici e greşeala matale, maestre şi stăpîne, eu le-am trăit lucrurile astea, la vremea lor, atunci nu se cunoşteau cărţile şi revistele, poate, nici alfabetul, dacă-mi aduc bine aminte... căci să tot fie vreo trei mii de ani...
Gulliver Naiba ţine cu tot dinadinsul să mă aiurească. Bălmăjelile lui, însă, nu izbutesc să clatine credinţa mea în fenomene inexplicabile. Nu vreau să-l contrazic excesiv, pentru că-s curios să ascult mai departe. Totuşi, fac eu o pauză în mine, ce-o fi oare cu oglinda aia, din camera alăturată? De ce, cînd te uiţi în ea, priveşte la tine cu totul altcineva?
Taman cînd îmi stătea pe limbă să-l întreb pe Gulliver Naiba în ce constă escrocheria cu oglinda, sînt întrerupt de-o bătaie în uşă. Bătrînul, frecîndu-şi nervos barba colilie, care se mînjise lejer cu puţină pucioasă din ouăle sale preferate, strigă mieros:
- Dă-ţi osteneala şi intră, oricine-ai fi, deşi ştiu cine eşti!
Surprins de aptitudinile videotelepatice ale magului, aştept curios intrarea neaşteptatului solicitant.
Personajul îmi pare cunoscut. Nu-i exclus să fi participat la extragerea mea din tubul de ciment. Totuşi, nu-s chiat atît de sigur. Poate să fi făcut parte numai din asistenţă. Îşi învîrte jenat pălăria în mîini, apoi priveşte pe sub sprîncenele-i groase la Gulliver. Observ că-i ceacîr, avînd ochii de culori diferite. Asta nu-l împiedică să fixeze cu insistenţă clondirul cu benedictină. În cele din urmă, demarează:
- Coane Gulliver, fă-ţi pomană şi dă-mi banii făgăduiţi. Trei poli, atît m-a costat căruţa. Başca suticul pentru tubul sfărîmat. Încă trei poli, ca să-i duc sculele lui nea Poroambă, să nu mă facă de hoţ, un pol c-am săpat groapa. Laolaltă, una peste alta, cinci sutare. N-ai văzut ce era să păţim, că murea omul ăsta de-a-npicioarelea? Nu mi-ai spus că-i mai trupeş decît noi, ăştelalţii...
Imediat începe să-mi clipească sistemul de alarmă. Gulliver comandase o fîntînă pe dimensiunile mele? De ce?
Răspunsul bătrînului nu-mi lămureşte situaţia:
- Măi Brişcă, ia-ţi banii, uite-i, numără-i, mai na încă cinci sute şi să faci fîntîna în fundul curţii, dar mai largă. Cumpără alte tuburi, de 80, şi nu mai împrumuta sculele de la Poroambă, fără să-l întrebi... Dacă ne mai vizitează prietenul meu, pe care-l vezi ospătîndu-se la masa asta, să nu mai rămînă înţepenit în puţ... Fă şi tu o treabă ca lumea, ce naiba!...
(va urma)