Mă simt atît de slăbit, din pricina foamei, încît nici n-aud apelul repetat ce-mi este adresat de după un gard vopsit în verde prăzuliu.
Mă gîndeam la fîntîna proiectată de Naiba, în care era să-mi găsesc un sfîrşit lamentabil. Chiar mă paşte bănuiala că bătrînul intenţionase falsa mea asasinare, pentru a-mi trage o sperietură de pomină.
- Măi copile, nu m-auzi?
Un glas ce nu-mi e străin orăcăie după vreun puradel neascultător. Timbrul specific, hîrîit şi acordat în sol major, trîmbiţînd ca o goarnă crăpată, insistă să-mi amintească de cineva recent întîlnit.
- Fă-te-ncoa, copile slab de minte! Hai la ţaţa Catariţa, să-i povesteşti cu ce te-a ospătat cîinele de Naiba.
Acuma sînt măcar lămurit. Ştiu precis că de mine-i vorba. De după un palan de curînd vopsit, de arată ca nou, ţaţa Catariţa, căţărată pe nişte lănteţi, se hlizeşte la mine.
- Ce să-ţi spun, ţaţă dragă? Nu m-a ospătat decît cu reţete străvechi şi vorbe, dar şi acelea, tulburi... Mă duc mai degrabă spre casă, să nu leşin pe drum. Ne vedem altă dată şi să ştii că nu uit binele pe care mi l-ai făcut.
Hîrca ţaţii Catariţa se deplasează orizontal pe linia planului, întocmai cum îl văzusem şi pe Iermolai Bîc - pesemne că aşa-i obiceiul pe-aici, la Colţiilupchii, să-şi dea lumea gîtul pe răzătoarea lănteţilor - şi-mi zîmbeşte înfricoşător de parc-aş fi dulăul "Belphegor", pentru ca apoi să rostească îmbietor:
- Dragule, copilule, nu-i ăla binele pe care-l meriţi, ci abia acum ai să afli din ce primejdie o să te scape Catariţa! Fă-te-ncoa şi intră-n ograda mea, să-ţi mai povestesc de unele şi de altele. Şi, ca să-ţi treacă răul de la lingurică, ai să mănînci cu noi cîtecevaşilea, că se mai găseşte...
Văd că şi-acest monument al naturii, restanţă a veacului trecut, suferă de maladia pluralului monarhic, vorbeşte tot cu "noi"! Mare-i grădina Icoanei şi multe-s minunile ei!
Totuşi, auzind că-i cazul să-mi refac forţele, îi returnez zîmbetul, acordîndu-i un surîs plin de căldură şi omenie (căci era şi timpul) şi-i comunic:
- Sărut mîna, ţaţo Catariţo, nu te pot refuza! Mai ales că-mi eşti tare simpatică! Dar să ştii, astăzi nu mai ţin regim de slăbire...
- Dar ce, pîn-acu ai ţinut? - constată bătrîna, coborînd sprintenă de pe lănteţii gardului.
Există ceva în ochii bătrînei, extrem de vioi şi ageri, care mă determină să-l înţeleg pe "Satan". Pentru că şi pe mine mă inhibă nişte curenţi de înaltă frecvenţă, care-mi paralizează unele reflexe. O fi vreo hipnotizatoare, mai ştii!
Vajnica femeie, a cărei vîrstă e greu de stabilit, fără prezentarea certificatului de naştere, se poartă numai în negru. Fuste negre, pe puţin vreo cinci (suprapuse), batic şi mai negru, acoperindu-i părul pe care bănuiesc că-abia de-l mai are, bluză încopciată pînă la gît, tot neagră şi ea. Dar bătrîna se deplasează ca un spîrnel, arătîndu-mi drumul; şi asta mă îndeamnă să trec cu vederea amănuntele vestimentare, pentru a-mi concentra atenţia asupra evidentei contradicţii între aspectul personajului şi alura pe care o demonstrează.
Baba Catariţa se deplasează în slalom, ocolind nucii din bătătură, pe firul unei poteci glănţuite de cîţi paşi o călcaseră, în direcţia căsuţei adăpostite de nişte tei uriaşi.
Cojmelia arată, în ciuda dimensiunilor precare, armonios implantată în mediul ambiant. Îmi place nespus tinda scundă, acoperişul de stuf, cu coama de curînd reparată. N-aş zice că există vreo deosebire între tonsura unor tineri şi coafura bojdeucii.
- Hai, mai repede, copile, că se prinde mămăliga! - mă mobilizează ţaţa Catariţa.
Cînd aud de mămăligă, constat prezenţa unor energii nebănuite în mine. Drept care, sprintez. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă ţaţa Catariţa ar fi pomenit şi de-un cocoşel la ceaun...
- Fină Frusino, fă, ai frecat mujdeiul? S-a rumenit bine orătania? Dă-i bătaie, c-avem musafiri!... Ţaţa Catariţa efectuează ultimul slalom, luînd-o pe după tei, iar eu, depăşind viteaz sonică, dar neobservînd copacul, dau să trec prin el.
Neacordînd nici cea mai mică atenţie zgomotului produs de impactul dintre mine şi splendidul arbore, ţaţa Catariţa pătrunde în tindă, dispare în căsuţă, de unde-o aud:
- Cină Moşca! Cină Moşca!
Încep să am îndoieli în privinţa facultăţilor mintale ale bătrînei. Sîntem la vremea prînzului. Ce fel de cină poate fi la ceasul ăsta?
Ţaţa Catariţa continuă să orăcăie:
- Moşca, afurisito! Unde eşti, cină? Adus-ai burduful?
Dacă mă ajută amintirea unor lucruri din copilărie, tot aşa îi spunea şi maica-mare unei prietene din vecini: "cină Gherghiuţo!". Vreo rămăşiţă din timpurile năvălirilor barbare, cînd oamenii utilizau, pentru respectarea bătrînilor, tot soiul de cuvinte împrumutate de la venetic. Parcă nu-i spuneam şi eu, lui unchiu-meu, din partea tatii, "ciciu Tică", sau lui Gică, fratele maică-mi, "bat Gică"? Enigme lexicale, din negura vremurilor!
Deocamdată, prefer să trăiesc în prezentul cel mai imediat, mai ales cînd, intrînd în odaia umbroasă de după tindă, zăresc masa întinsă, cu mămăliga aburindă pe un ştergar de cînepă.
Deşi aş fi preferat să-mi prezinte, şi cît mai urgent, bucatele, ţaţa Catariţa îmi prezintă ajutoarele ei, nişte bătrîne tare simpatice, care se aferează în jurul unui ceaun considerabil.
- Cina Moşca, megieşa mea, care mi-a călăuzit anii tineri! Fina Frusina, căreia i-am călăuzit eu paşii în viaţă. A cam părăsit-o bărbatu-su, finu Sima, dar e mult de-atunci... S-a prăpădit în război, cînd ne-am luptat cu nemţii lui Mackensen... Nu cu-ai lu Şticler, ci cu ăi din nouăsuteşaişpe! Al meu, fie-i ţărîna uşoară, m-a lăsat mai înainte, prin nouăsute şi ceva, că nu era în minţile lui, şi s-a dus în Africa, să-i gonească pe englejii din ţara Boierilor!
Cuprins de respect pentru vechimea lor, le sărut mîna. Dacă ţaţa Catariţa e monument al naturii, atunci ce vîrstă să aibă baba Moşca, de-i zice "cino"?
De cînd am sosit la Colţiilupchii, şi chiar mai înainte de-a pătrunde în limitele teritoriale ale cătunului, încă de-atunci, avusesem sentimentul că pe-aceste locuri e-o altă lume, eventual de origine extraterestră.
Pentru că aşa mi-apar cina Moşca şi fina Frusina. Cu chipurile zbîrcite ca nişte smochine tescuite, slăbuţe şi uscate, pot figura liniştite în orice muzeu etnografic, fără primejdia de-a fi contestate. Poartă amîndouă aceeaşi îmbrăcăminte ca şi ţaţa Catariţa. Pesemne că-i moda bătrînelor de pe-aici, că altă explicaţie nu-s în stare să găsesc.
- Bine, Catariţo - o interoghează cina Moşca -, strigaseşi c-avem musafiri... Unde-s ailalţi?
- Dînsu-i! Îl cheamă Conan Doi şi tot aşa şi arată! - o lămureşte afabil ţaţa Catariţa, trîmbiţînd din goarna spartă a glasului ei pătrunzător.
- Atunci, să mai punem cevaşilea la fiert, s-avem şi noi ce băga în gură! - intră în panică Frusina.
- Taci, fa, nu fi lacomă! Avem de tăinuit cu dînsul, trebuie să-l hrănim... Mai ales că diavolul de Naiba l-a lăsat flămînd... Nu vezi c-abia se ţine pe picioare?
Mare suflet şi ţaţa Catariţa asta! Simte la om.
După o noapte nedormită, victimă a unei tentative de asasinat prin organizarea capcanei cu puţul, plus breakfastul de înfometare servit de Gulliver, e normal să mă considere la capătul puterilor.
- Ţaţă Catariţo, cină Moşca şi fină Frusino, îngăduiţi-mi să vă spun aşa, pentru că vă preţuiesc ca pe nişte neamuri apropiate, nu vă faceţi griji în privinţa mea... Nu mănînc atît de mult pe cît lasă de crezut înfăţişarea mea... M-aş mulţumi şi cu mămăligă muiată-n saramură!...
Bătrîna îşi încreţeşte ochii a zîmbire şi mă întreabă:
- Dar dacă-i frămîntată cu brînză de burduf? Nu te mulţumeşti? Nici cu niscai mujdei de usturoi, împroşcînd un cocoşel la ceaun? Ai? Ce mai zici?
E clar că nu mai pot grăi nimic. Gura îmi lasă atîta apă, încît era absolut riscant s-o deschid.
Mai întîi, am gustat brînză de burduf cu mămăligă pripită. Dar nu aşa, cum greşit mă informase ţaţa Catariţa, adică frămîntată, ci mult mai complicat, urmînd un ritual cu totul necunoscut mie.
Cele trei ţaţe se ospătau decent, cu tipic. Brînza de burduf era îndesată în podul palmei, pînă se forma un gogoloi mic sau mai mare, după inima respectivului - prin inimă înţelegîndu-se, ca la ţară, stomac -, apoi era vîrîtă într-un bulz de mămăligă, modelat oarecum la fel, şi lăsată cîteva clipe, pînă ţîşnea untul. Atunci, rapid dar elegant, bătrînele lichidau mirabilul amalgam, înghiţîndu-l cu gingăşie.
Ţuica, pe care am utilizat-o pentru frăgezirea cerului gurii, avea un parfum plin de nobleţe, cu totul neobişnuit. Mărturisindu-mi ignoranţa, autocritic şi fără să-mi pun cenuşă-n cap, am interogat-o pe cina Moşca, deoarece se dovedea mai activă la capitolul respectiv:
- Venerabilă şi scumpă maică, ce băutură-i asta?
Cina Moşca se zbîrleşte ciudat la mine, mă seceră cu laserele ochilor săi verzi, după care începe munca de lămurire:
- Uite ce-i, băieţelule, oi fi tălică scriitor, dar şi eu am ceva ştiinţă de carte... Toată viaţa mea, am lucrat ca moaşă-n cătunul ăsta... pînă a sosit hoţomana de Polina... De-aia mi se spune şi Moşca! Dar să nu mă faci pe mine vulnerabilă, că n-am suferit niciodată de boli ruşinoase...
- Cină Moşca! Nu m-ai înţeles...
- Taci! - se răţoieşte la mine moaşa generală a satului. La vîrsta mea, înţeleg mai multe decît poate gămălia dumitale de cap... Să trecem la tăria pe care ai băut-o şi de care te-ai minunat... Asta nu-i ţuică, ştii tălică? E rachiu de cireşe amare, dat de două ori la cazan şi ţinut cinci ani la butoi de dud, dar împreună cu frunze de indrişaim!...
- Indrişaim? N-am auzit de iarba asta...
- Nu mă miră, băieţelule! De unde să crească indrişaimul la voi, în bloacele alea de piatră? E-un soi de muşcată, pe care o mai găseşti, pe ici pe colo, în satele de sub munte. Frunzele topite în dulceţuri le dau parfum împărătesc. Pînă şi butoaiele pentru vin, cine se pricepe, le spală cu fiertură din indrişaim. Dar voi, orăşenii, ce să spălaţi? Sticlele? În care găseşti "Murfatlar" tras la Valea Călugărească?
Fina Frusina chicoteşte icnit. Îşi rîde de mine. Altminteri n-ar avea motive să cotcodăcească. Precis c-o miră lipsa de cunoştinţe a subsemnatului.
Ţaţa Catariţa, care s-a adăpat vîrtos din clondirul cu rachiu parfumat, scoate din ceaunul impresionant, care, pînă acum, colcăise mocnit deasupra pirostriilor, o orătanie întreagă. Şi mi-o depune toată în blidul de lut smălţuit. Probabil din pricina euforiei declanşate de conversaţia abuzivă cu rachiul sus-citat. Vrînd să corectez, cît mai delicat, eroarea bătrînei, rup un vîrf de aripă, îl cedez moaşei, rup şi vîrful celeilalte, pe care îl transmit ţaţei Catariţa, iar finei Frusina îi ofer tîrtiţa. Fără aluzii. Restul îl păstrez pentru uz personal.
- Măi copile, stai blînd şi ia-ţi îndărăt osişoarele! Aşa ceva nu se-mparte cu nimeni... - mă admonestează ţaţa Catariţa.
Pentru a-mi demonstra afirmaţiile, monumentul naturii scoate din ceaun - adevărat monstru de tuci - încă două orătănii. Una şi-o rezervă sieşi, iar cealaltă, întrucîtva mai subdezvoltată, i-o pasează Frusinei.
Apoi îmi explică îngăduitoare:
- Sîntem noi muieri, pe care le saturi cu ciosvîrţele?
- Şi cina Moşca? - mă mir eu.
- N-are dinţi... Totdeauna se-nfruptă cu sosul. Rupe miez de pîine, întinge şi mestecă...
Niciodată nu m-am dat în vînt după carnea de pasăre. Dar nici n-am tratat-o, vreodată, necorespunzător, lipsind-o de respectul cuvenit.
Spre uimirea mea, ceea ce se află în blid depăşeşte orice aşteptare. Nu numai frăgezimea copanelor, ţesătura fină a bucăţilor de piept sau dulceaţa infinită a spatelui mă cuceresc definitiv, ci sosul în care se scaldă cele de mai sus.
Îndată ce lichidez totul, după ce mă ling pe degete, bineînţeles la figurat, o chestionez pe ţaţa Catariţa:
- Ce minune a fost asta? Că n-am mai mîncat în viaţa mea un pui atît de gustos!...
Ţaţele se privesc reciproc încîntate, iar Catariţa, hlizindu-se, îmi expune problema în detaliu:
- Copilul meu, tare-s bucuroasă că ţi-a plăcut... O dată pe lună, cînd ne-ntîlnim tustrele suratele, totdeauna ne cinstim sufletele cu felul ăsta... Cocoşel cu sos de vin... Că nu-i un pui oareşcare, ci cocoşel nevinovat, de cinşpe săptămîni... Rumenim cărniţa în unt topit, după ce-am sărat-o şi piperat-o, apoi îi adăugăm ciupercuţe de pădure, ceapă prăjită, cîteva boabe de coriandru, un vîrf de cuţit de chimion şi stingem totul cu frunte de comină, pentru ca la urmă să turnăm în ceaun şi-un sfert de vin vechi, însă alb. Dacă erai mai cu luare aminte, ai fi găsit şi gustul usturoiului, al cimbrului şi-al afumăturii, căci i-am prăjit şi cîteva feliuţe de costiţă afumată, de casă. Iar smîntîna, pentru că sosul a fost legat cu smîntînă proaspătă, culeasă azi-dimineaţă de pe oale, nu ne-am mai uitat în ceaun cînd am turnat-o. Şi totul a fiert încet, peste une ceas şi jumătate, la foc mic, pînă am izbutit de te-am adus pe tălică la masă.
- Ţaţo Catariţo, Ave! Aşa ziceau strămoşii noştri, romanii. Ave! Încă o dată, Ave!
- Avem încă olecuţă, copile! Am păstrat pentru tălică pipoţelele, inimioarele şi ficăţeii, c-au rămas pe fundul ceaunului. Pesemne că moşii noştri aveau şi ei, de strigau astfel la ospeţe... Fa, Frusino, dă blidul încoace... Să-i punem şi sosul cel gros, adunat cu răşchitoarea de lemn...
Înţelept a fost cel ce-a născocit mesele joase, aşa cum era cea la care ne ospătasem cu toţii, aşezaţi pe scăunele cu trei picioare.
Pentru că, dac-am fi stat la o masă normală, aş fi fost în stare să cer bătrînelor mele să fugă prin curte, după alţi cocoşei şi să fiarbă o nouă şarjă de "pui la ceaun, cu sos de vin şi smîntînă". Dar, aşa cum şed acum, puţin înghesuit în mine, excesul de mîncare mă apasă pe cord, făcîndu-mă să gîfîi lejer, dar mulţumit de cele întîmplate.
După ce-am cerut voie să fumez, stăm cu toţii în jurul măsuţei. Şi tragem fiecare din ţigara lui. Adică, din ţigările mele, pe care le-am oferit ţaţelor, cu negîndită dezinvoltură. Pentru că bătrînele fumează catastrofic, ţigară după ţigară. Şi, pentru că nu suportă filtrul, rup "Snagoavele" de parc-ar fi beţe. Noroc că-s "superlong".
Din pricina fumatului în exces, ţaţele îşi curăţă gîtul, din timp în timp, dar destul de des, cu tăria aia parfumată. O şansă pentru mine, să aflu cît mai bogate informaţii despre enigmele care-mi frămîntă creierul. Pentru că ţaţele devin comunicative, vesele şi predispuse la confidenţe.
E mai mult de-un sfert de ceas, de cînd ţaţa Catariţa derulează autobiografia:
- D-aia îl urăsc pe cînele de Gulliver! Ne ia pîinea de la gură! Pînă ce n-a venit în Colţiilupchii, eram doftoroaiele satului, eu cu cina Moşca şi fina Frusina. Mai descîntam, mai făceam niscaiva farmece de dragoste, mă rog... Dar păcătosul de diavol, cu şmecheriile lui, ne-a lipsit de respectul oamenilor... Nu ni se mai leagă nici un descîntec...
Cina Moşca o întrerupe, intervenind inoportun:
- Înainte vreme, se mai aranjau, se legau. Acuma, şi tineri sînt mai puţini, să le facem de dragoste... că-s navetişti... Lucrează mai toţi la oraş, la fabrică... Pe vremea mea, ehei, alte obiceiuri... Te durea capul, veneai la cina Moşca şi-ţi stingea un tăciune în apă neîncepută... Acum, te duci la doctoriţa Milica, îţi dă un nasture şi-ţi trece capul... La mine, nu te lăsa, dar plecai cu credinţa...
Dacă ţaţa Catariţa, acest monument fără vîrstă al naturii, a fost sub oblăduirea cinăi Moşca, înseamnă că moaşa detronată a satului trebuie să fie mai bătrînă decît ea. Ceea ce, totuşi, nu-i cu putinţă, pentru că n-arată mai zbîrcită şi mai mumificată decît ţaţa Catariţa. Aşa că întreb:
- Cîţi ani să ai, cină Moşca?
- Păi, mai ştiu eu, băieţelule? C-am pierdut socoteala. În orice caz, sînt mai în vîrstă decît Catariţa asta...
- Şi cît ai dumneata, ţaţo Catariţo?
- 81! Precis! Iar cina-i mai mare cu unşpe ani...
- Să aibă nouăzeci şi doi? Să bată spre sută?
- De ce nu? - se miră fina Frusina. Păi şi eu, care-s mai tînără, am trecut şi eu de 76, încă de anul trecut! Aşa să fie, ţaţă Catariţo?
- Precis! Am o ţinere de minte cum nu găseşti la ăştia tineri. Uit doar ce se petrece acum, că mi-s bătrînă, dar ce-a fost mai demult, toate mi le amintesc... Mai cînd era, zilele trecute, mă-mpungea un cîntec de pe vremea mea, vroiam să-l îngîn, dar mi-era teamă că nu-i mai ştiu cuvintele... Cînd colo, ce să vezi, numaidecît mi-au curs în ureche, de parc-ar fi fost ieri... Dar ăstea, pe care le cîntă la radio, le uit numaidecît... Şi nu-s rele... Parcă mai alaltăieri cînta Marina Voica o romanţă americănească, dar, în afară de nişte vorbe ruşinoase, cevaşilea cam aşa, "cucurucucu", nu-mi mai aduc nimic aminte... Dacă n-ar veni săptămîna viitoare doctorul Priciu, aş zice că-s zăludă... C-am dat în mintea copiilor... Dar facem nunta şi plecăm...
- Ce nuntă, ţaţă Catariţo? - mă minunez eu, necrezîndu-mi urechilor.
Catariţa mai trage o duşcă de tărie, rînjeşte calm şi mă fixează, hipnotizîndu-mă îndelung, aşa cum procedase cu "Satan" şi "Belphegor". Apoi mărturiseşte totul:
- Nunta mea, copile! De peste şaizeci de ani tot îl aştept... A fost doctor la Cîmpina, prin 1914, înainte de războiul cel mare, ne-am iubit şi ne-am jurat credinţă... Acuma vine să mă ia la el...
- De unde vine? Şi unde vreţi să plecaţi? - întreb eu.
Cina Moşca, beată de surpriză, şi fina Frusina, aşijderea, au rămas cu gurile căscate.
- Din Australia... Acolo am auzit c-ar fi plecat... Are avere, case nenumărate, bloace cu zece caturi, herghelii, păşuni întinse, cirezi, oi merinos, averi nenumărate, măi copile!... Mîine, poimîine soseşte cu avionul lui, ne urcăm şi plecăm la Australia... Nunta o facem în avion, acolo sus. Ne cunună vizitiul sau şoferul, cum i-o fi zicînd ăluia care mînă maşinăria zburătoare, şi-o să privesc la Colţiilupchii, de deasupra norilor... De ani de zile, în fiece dimineaţă, stau la fereastră şi mă gîndesc la ce-o să fie, îmi aduc aminte de doctorul Priciu, cît era de tînăr şi frumos, şi-mi vine să zîmbesc singură, că eram junincă şi nu cunoşteam la oameni... Cînd m-a îngrijit de răceală şi m-a fricţionat cu oţet, tremuram de fericire... Avea mîna gingaşă, mătăsoasă... Îndată m-am făcut bine, sănătoasă... Atunci m-a sărutat pe frunte, de bucurie... Numai descîntecele mele îl aduc, acum, îndărăt... De l-aş fi ştiut şi pe vremea ceea, nu mai pleca în ţări îndepărtate... Unii spun că nici n-a plecat, ci-a murit în gară la Ploieşti, călcat de-un tren... Dar nu-i adevărat, că mi s-ar fi arătat...
Cina Moşca, înlemnită de emoţie, o mîngîie pe cap, plină de duioşie. Ţaţei Catariţa îi lunecă fişiul. Şi rămîne cu capul despuiat. După cum bănuisem, e complet cheală. Catariţa îşi trage imediat baticul, ruşinată.
- Şi-am să-mi cumpăr un maldăr de păr bălai, aşa cum poartă fetele alea de la televizor... Dar, înainte de-a pleca, nu mă las pînă nu-l văz nenorocit pe viermele de Gulliver... Îl omor, îi dau şoricioacă, văz eu ce-am să fac...
Fina Frusina, parcă trezită dintr-un vis prea frumos, supralicitează, încruntîndu-şi fruntea:
- Care şoricioacă, ţaţo Catariţo, că eu îi tai vinele cu secerea...
- Ba nu - se-ndîrjeşte cina Moşca -, nu-i bine, trebuie să-l stropim cu gaz şi să-i dăm foc... să se chinuie, blestematul, că ne-a răpit pîinicica noastră, cea de toate zilele! El şi cu Polina, care-i tot în slujba lui...
Ţaţa Catariţa tresare la amintirea unui gînd şi-o bate pe umăr pe fina Frusina!
- Ia ascultă, fa, Frusinico, îl omorîm noi, că nu se mai poate aşa, dar mai ştii tu cîntecul ăla cu: "omoară-mă, neicuţă, omoară!"...
- "Strînge-mă-n braţe să mă doară..." - continuă înveselită fina, îngînînd melodia, cu glas subţire, pătruns de nebănuită patimă.
Cina Moşca, luînd o lingură de lemn de pe masă, începe să bată tactul cu ea şi dirijează corul ce se înfiripă, derulînd mai departe străvechea cîntare:
- "Frînge-mi pieptul, muşcă-mi gura, şi-ţi arăt eu unde-i şura!..."
Privesc la cele trei ţaţe năuc, nemaiînţelegînd nimic. Ţaţa Catariţa şi-a găsit şi ea o lingură, una mare, pentru bulion, şi bate în masă de parcă sună toaca la schitul Vovideniei. Fina Frusina, încadrîndu-se în formaţia instrumentală înjghebată spontan, face rost de-o unealtă corespunzătoare, un satîr de lemn pentru tocat vinete, şi susţine partitura grupului ritmic.Tustrele, alcătuind un ansamblu bizar, folk şi pop, din instrumente de percuţie şi grup vocal, cîntă în cor, de intră în vibraţie pînă şi ceaunul. Semn că-i absolut gol. Deci, îmi iau orice nădejde să mai fi rămas ceva în el, şi ascult îngrozit:
- "Omoară-mă, neicuţă, omoară, nu mai pleci curînd la moară, ţi-am ascuns opinca-n pod şi cămeşa am să-ţi scot!"
Ţaţele au uitat de prezenţa mea, înfierbîntîndu-se din ce în ce mai intens. Cîntarea le-a răpit minţile şi-o răcnesc privindu-se în ochi, de parcă şi-ar transmite telepatic textul de mult uitat.
La un moment dat, ţaţa Catariţa tace, ieşind din cor. Celelalte surate tac şi ele.
- Mă-mpunge un dor să dănţuiesc! - comunică ţaţa Catariţa. Un joc tare vechi, de cînd eram fată... Cîntaţi-mi, afurisitelor, că mă arde...
- Dar ce anume? - se interesează moaşa.
- Ghiulbahaua, cină Moşca!
De-ar fi intrat în transă şi tot n-ar fi răspuns mai rapid solicitării. Frusina se întărîtă tot mai aprig. Cîntă subţire, icnit, sugerînd din glas schimbările ritmice. Cina Moşca o susţine, pe post de contrabas, şi la propriu şi la figurat.
Catariţa joacă de una singură, înconjurînd măsuţa joasă, într-un vîrtej cumplit. Blidele tremură, tacîmurile vibrează, iar dulcea bătrînă ţopăie bucuroasă, fericită nespus. Baticul i-a lunecat într-o parte, dar bătrîna şi-a pus o mînă pe cap şi dănţuieşte în continuare ca şi cum figura ar face parte din canoanele jocului.
Pe celelalte două ţaţe ne le mai rabdă inima. Se ridică de pe scăunelele lor cu trei picioare, o iau de brîu pe Catariţa şi se-ncing în dănţuiala nebună care cutremură cojmelia.
Mă uimeşte nu numai focul aprins după atîţia zeci de ani, ci şi vocile lor incredibil de tinere şi frumoase, acordate armonios în terţă. Zdupăiala face să-mi intre şi mie anumite fibre în consonanţă. N-am fost niciodată un dansator de excepţie, dar urechea muzicală, aproape absolută, îmi îngăduie să simt ritmul oricărui dans.
- Trecem pe "cadîna", fa? - ţipă goarna ţaţei Catariţa.
- Nu, Catariţo - declară cina Moşca -, hai să-i tragem o "ţigănească", de-aia de nuntă, cînd ai să te măriţi cu doctorul...
Nu mai rezist şi mă încadrez şi eu în grupul dansatoarelor. Acuma, bojdeuca ţaţei Catariţa se clatină îngrijorător. Dar "ţigăneasca" o ştiu bine, doar am fost naş mare la trei nunţi, în sat, la Tîncăbeşti. La ultima, mi-am scrîntit şi piciorul stîng, în aplauzele furtunoase ale nuntaşilor.
Bat pămîntul îndîrjit şi vîrtos, de parc-aş călca în picioare gîndacii de Colorado, ce-mi vatămă cartofii din grădină. Cînd cu tocul, cînd cu talpa, cînd cu vîrful.
- Bravo, copile, halal să-ţi fie! - se entuziasmează ţaţa Catariţa.
Cina Moşca iese din joc pe neaşteptate, strigînd la noi:
- Mă-c în pod, Catariţo, s-aduc un pumn de nuci. Jucăm pe nuci, să vadă băieţelul ăsta ce n-a mai pomenit!
Podul e deasupra noastră, însă intrarea e prin tindă, unde-şi are gura şi scara. Cina Moşca se repede pe trepte, le urcă de parcă ar fi reactor, apoi începe să cotrobăiască prin văgăunele unde-s puse nucile la uscat. Ieşim şi noi în tindă, fără să ne oprim din danţ.
Ori din pricina trepidaţiilor pe care le-am imprimat duşumelii din tindă, ori din pricina cinăi Moşca, ivită în grabă cu nucile în poală, la gura podului, scara uşurică se desprinde şi cade zgomotos. Tocmai cînd cina Moşca se avînta s-o coboare. Moaşa generală a satului rămîne agăţată în mîini, suspendată la buza podului. Iar noi înlemnim, în cea mai dificilă figură a "ţigăneascăi". În călcîie. Iar nucile ne plouă-n cap.
- Cină Moşca! - urlă, pe două voci, Catariţa şi Frusina.
Bătrîna dă din picioare ca şi cum ar avea de gînd să-şi facă vînt în tindă. Dar nu cred să fie bîntuită de-asemenea idei năstruşnice. Pentru că se află la o altitudine de cel puţin trei metri.
În timp ce apreciem paralizaţi exerciţiile Moaşcăi, apare în ogradă, ca din senin, figura rotundă a lui Iermolai Bîc. Priveşte la noi, apoi la cina Moşca şi ne comunică impresiile sale:
- Ia te uită, omule! Bătrînă-bătrînă, dar ce bine se ţine! - apoi recuperează şi continuă: Hai să mergem, maestre şi colega! Am venit să te iau la domnul Gulliver... Sîntem aşteptaţi!
(va urma)