Mort de oboseală, mărşăluiesc împreună cu Iermolai Bîc în direcţia domiciliului domnului Gulliver Naiba. Sudoarea îmi şuroieşte de pretutindeni, ca şi cum aş fi o cişmea cu garnituri neetanşe. Dar am toate motivele: mîncare în exces, plus "ţigăneasca" dănţuită cu bătrînele mele dezlănţuite.
Acuma mi-e clar că nu-s zdravene la minte, de vreme ce vor să-l lichideze pe bătrînul mag. Şi încă, apelînd la cele mai variate şi eficiente modalităţi. Catariţa speră să-l otrăvească, Frusina, mai gentilă, doreşte să-i secţioneze vinele, dar cu secera, iar cina Moşca, să-l incendieze, aspersîndu-l cu gaz lampant. Drăguţe ţaţele mele, dar cam nătăfleţe...
Ca să nu mă plictisesc pe drum, îi fac puţină conversaţie forestierului:
- Slavă Domnului, dragă Laie, c-ai rezolvat problema cinăi Moşca! Dacă n-o coborai din pod, suindu-te în cîrca mea, de mi-ai dezarticulat claviculele, putea să-şi frîngă gîtul...
Iermolai, modest, pleacă fruntea şi mormăie:
- Abia acum stau şi mă gîndesc, n-ar fi fost mai comod să fi pus scara la loc?
Îmi vine să-mi trag palme singur. Căci asta era soluţia cea mai corectă.
- Ascultă, Laie, totdeauna gîndeşti aşa, cu întîrziere?
- Nu. Alteori mi se-ntîmplă să gîndesc înainte! Şi-atunci, acţionez din instinct. De-aia îmi ies toate lucrurile pe dos!...
- Nu te amărî, că trece! Pe măsură ce îmbătrîneşti... Cînd ai să fii la vîrsta mea, ai să gîndeşti ca mine... Fără intuiţii onirice!
Laie cade pe gînduri, apoi, după matură chibzuinţă, mă-ntreabă:
- Omule, şi crezi că-i mai bine?... Uite, nene Conane, eu mă duc să mă schimb, ia-o înainte!
- Bine, du-te, dar ce vrea Gulliver?
- Mi-a spus că te-a invitat... Acuma-i trecut de şapte... Vin băieţii şi fetele... Facem un poc!
- Toţi deodată?...
- Nu chiar toţi... Numai patru!
- Nu cumva-i vorba de poker?
- Dar matale ce ţi-ai închipuit? Că facem poc din gură?
Îi fac un semn cu mîna, de rămas bun, şi strig în urma lui:
- Chestia cu onirismul să n-o pui la inimă! N-am nimic cu oniricii!
- Era şi normal, doar eşti scriitor, omule!
Deşi n-ar fi trebuit să-i stric plăcerea, conştiinţa mă presează să-i mărturisesc deschis:
- Însă, numai pe hîrtie, cînd îi citesc!...
Iermolai Bîc mă salută din mers. E prea departe ca să mă fi auzit. Mai bine aşa.
Grăbesc şi eu pasul, în limita posibilităţilor, şi peste un sfert de ceas bat la uşa magului.
- Dă-ţi osteneala şi intră, oricine-ai fi, deşi ştiu cine eşti! - îl aud pe Naiba, îndulcindu-şi glasul.
- Bine te-am găsit, bătrîne şef de trib! - îl salut eu. De ce m-ai mobilizat? E neapărat necesar să nu mai dorm deloc, să nu-mi mai odihnesc capul o clipă? Ştii, oare, că n-am apucat să-mi amintesc ce-i aia somn? De poker îmi arde mie, eu care nu joc decît table? Cu ce ţi-am greşit, de ţi-ai căşunat pe mine?
- Opreşte, stăpîne! - mă imploră Naiba. Prea multe întrebări pentru un om atît de obosit. Mai ales, care zăboveşte la chiolhanuri de pomină, de-a duduit tot satul. Pînă vin băieţii şi fetele, hai să te culci puţin. Te-adorm într-o clipită, numai să-ţi cunosc zodia. Ia spune-mi, cînd te-ai născut?
Gulliver mă ia la întrebări, de parcă aş avea nevoie de paşaport, pentru a pleca în împărăţia somnului.
- Nu te mai osteni, bătrîne şef, că ţi-o spun singur: zodia taurului.
- Aşa bănuiam şi eu... Judecînd după trupeşie. Haidem în odaia de culcare. Peste o jumătate de ceas, ai să fii alt om, cu somnul pe care am să ţi-l dăruiesc eu.
M-a pălit un somn atît de cumplit, încît nu văd ce aport poate avea Naiba. Decît, cel mult, faptul că-mi pune la dispoziţie odaia corespunzătoare. Dar nu doresc să-l supăr şi-atunci accept să-mi "dăruiască" el picul de somn de care am nespusă nevoie.
Spre insatisfacţia mea, Naiba mă conduce în camera cea mai bizară din locuinţă. Încăperea fără ferestre. Fără ferestre, dar totuşi luminată straniu, ca un ecran de televizor. Împins de bătrînul mag, nimeresc cu piciorul peste un pat. Mă las pe el, plăcut surprins. Se lasă şi patul. E din cele pliante, de voiaj, construite din tuburi de aluminiu. Totuşi, rezistă.
În timp ce Gulliver Naiba, cu mîna sa osoasă, îmi mîngîie fruntea, adorm instantaneu. Fără să mai disting formula satanică pe care o boscorodea în surdină.
Mă trezesc pe neaşteptate, simţind o prezenţă străină în apropierea mea. Ca orice bun detectiv, întredeschid ochii. Observ fără să fiu observat. Asta-i tehnica.
La capătul patului, dacă-mi dau bine ochii peste cap, pot desluşi prezenţa care mă nelinişteşte. E bătrînul. Cel puţin, aşa sper.
Într-un jilţ domnesc, pe care nu-l remarcasem la prima vizită, Gulliver doarme adînc, sforăind vîrtos, pe două tonuri. Cu melonul pe cap, cu braţele sprijinite pe lăturoaiele fotoliului, magul arată întocmai ca unul din idolii din insula Paştelui, aşa cum i-am văzut în cartea lui Thor Heyerdahl. Ciudată asemănare, în orice caz.
Mai ciudată mi se pare, însă, buna mea dispoziţie şi starea de perfectă odihnă. Ceasul mi-a stat încă de-azi noapte, dar cred c-am dormit pe puţin două ceasuri.
Mă scol atent, să nu deteriorez fragilul pat pliant, şi mă apropii de bătrînul mag. Îl hîţăn de umăr. Naiba, nimic.
- Domnule Gulliver! Ce faci aici?
- Hîrr! Hîrrr! - îmi răspunde vraciul, în stare de transă.
- De cînd sînt aici? Răspunde o dată! Ce-i cu dumneatale?
Cînd scutur oleacă mai ţeapăn, îi cade melonul de pe cap. Mă plec să-l ridic, şi-abia atunci îi aud glasul bătrînului:
- Vegheam, stăpîne, vegheam la somnul dumitale! Ştiu tot, am auzit tot, văd tot. Chiar şi prin pereţi...
- Mă rog, cum vrei matale! Dacă obişnuieşti să sforăi în stare de veghe, înseamnă că nu dormeai, ci comunicai în cod cu lumea cealaltă...
Într-adevăr, nu-nţeleg ce vrea să spună Gulliver Naiba. Dar, în mai puţin de două zile, nici o clipă mai mult, am să lămuresc toate lucrurile. Pentru că prea se tulbură, şi în mod intenţionat chiar, faţa cea limpede a lumii. Aici e nevoie de-un spirit lucid, de excepţie, cum e spiritul meu, ca să descîlcească păienjenişul ţesut de Gulliver. Eu, unul, nu-s dus de prea multe ori la biserică...
- Dacă au venit, atunci să-i întîmpinăm, bătrîne şef de trib!
Magul, politicos, obiectează:
- Ei să ne-ntîmpine, stăpîne, nu noi pe ei! Fiindcă aparţinem altor lumi... Dumneata, celei literare, eu, celei care nu se vede!
Cînd pătrundem în odaia cea mare, observ unele schimbări. În primul rînd, sistemul de iluminare. De unde, la prima vizită, mă intrigase prezenţa unui bec de 15 waţi, insufucient pentru o încăpere atît de supradimensionată, acum constat necesitatea unor ochelari de soare, deoarece, în locul luminării electrice, a fost montat un agregat prevăzut cu tuburi de neon.
Masa imensă, care ocupă toată odaia, a fost acoperită c-un soi de covor persan şi trasă oarecum mai la o parte, lîngă bufet, iar măsuţa, minusculă în raport cu cealaltă, mutată sub bătaia razelor albastre.
Iar cea mai semnificativă schimbare e faptul că senzaţia de vid, generată de absenţa elementului uman, constatată de mine încă din examinarea întreprinsă ieri, acuma e total inversată. Ne sufocăm de prea multă lume.
Dar ce lume! Geca Leoveanu-Zbanţ, Tulli Pompadur şi Iermolai Bîc, amestecînd nişte cărţi de joc, s-au şi organizat în jurul măsuţei cu postav verde. Iar Milica Manzur, simpatica doctoriţă, împreună cu Polina Ţilimindriu, mai puţin simpatica moaşă comunală, rezemate cu spatele de bufetul living-room-ului, privesc prefăcut indiferente la activitatea tinerilor.
Dentistul explodează de plăcere la vederea mea:
- Măi tu măi, ce surpriză! Romancierul ne onorează cu prezenţa sa impresionantă!
Deoarece a omis să ne dea bună seara, căci sîntem în jur de orele opt, remediez situaţia, lansînd un jovial:
- Bonsoar bun, la toată lumea!
Pentru a le deveni cît mai apropiat, ca să nu se simtă stingheriţi de personalitatea mea, utilizez deliberat un limbaj cît mai "popular", în maniera celui auzit la dînşii, dar fără exagerări.
Forestierul, blajin şi bălai, mă priveşte satisfăcut. Arată cu totul altfel, în hainele pe care le poartă acum. Spre deosebire de pantalonii fustă ai dentistului, Iermolai Bîc a optat pentru contrariu, nişte blugi atît de strîmţi, încît ai impresia c-a făcut baie cu ei, şi-abia apoi i-a pus la uscat, expunîndu-se la soare îmbrăcat. Cămaşa de vară o poartă pe dinafară. Dar nu deranjează, pentru că poate fi uşor confundată şi cu-o pijama, datorită modelului.
Geca Leoveanu pare să fie în criză de timp. Amestecă tot timpul cărţile, de parcă le-ar supune unui tratament de încălzire. Nervozitatea olteanului e mai mult decît evidentă. Îl mănîncă mîinile, îşi mută tot timpul picioarele, se mişcă mereu pe scaun. Pe care-l dă precis gata în seara asta, dacă nu se astîmpără.
Deoarece nu mai joc poker de foarte multă vreme, de cînd eram elev, optînd definitiv pentru table, voi chibiţa de la distanţă, alăturîndu-mă fetelor. Poate mai aflu ceva, ocupîndu-mă de conversaţia lor. Femeile manifestă o deosebită propensiune pentru acest gen de contractare umană. Iar remarca Polinei, aflată în stînga mea, vine să-mi susţină afirmaţia de mai sus:
- Ce zici, tu, doctoriţo, nebunaticul ăsta de Tulli iar le ia banii la gorobeţi? E deştept foc, tu! Aşa mi-ar trebui un bărbat, deştept şi plin de bănuţi... Cum mi-s eu femeie chibzuită, trîntim un apartament la Bucureşti, de le luăm maul!...
Milica Manzur, privindu-mă pe sub sprîncene, zîmbeşte subţire:
- Aşa crezi, Polino? Că-ţi ridici casă din poturile de la poker? Sau te bizui pe danturile celor de la Colţiilupchii? Află de la mine, că-i văd pe toţi la dispensar, au nişte dinţi de criţă!
Polina Ţilimindriu, îmbufnată, îi suflă printre buze:
- Milico, să nu te prind cu Tulli, că-ţi strici dosarul!
- Fii liniştită, fată dragă, mi-ajunge un medic în familie... Totul e să te vrea el pe tine... Te iubeşte?
- Principalul e că-l vreau eu de bărbat... Restul nu contează!
- Şi ce te faci cu Geca? Ştii prea bine că te place...
- Veterinarii să-şi vadă de vacile lor, eu-s din alt soi!
Polina nu greşeşte. Pentru că moaşa, în seara asta, arborează o toaletă de groază. O rochiţă imprimată în zeci de culori, din soiul "bălţată de cîmpie", de-ai putea să joci şah pe carourile ei. De gît, îi spînzură tot soiul de lanţuri cu tinichele. Numai talanga-i lipseşte. Restul ar corespunde.
Deoarece presimt o apropiată deteriorare a relaţiilor în acest teritoriu, mă deplasez în direcţia măsuţei cu postav verde, să asist la pregătirea dezastrului general. Că n-am văzut joc de poker la care să cîştige toţi participanţii. Iar cine recoltează bani, şi încă nemunciţi, recoltează precis antipatia şi aversiunea partenerilor, plus cuvenitele rigori ale legii. Care contează mai serios decît "impresiile" combatanţilor...
(va urma)