Îmi făcusem iluzii, crezînd c-am să chibiţez numai. Dintr-un exces de politeţe, Gulliver Naiba îmi cedează locul, insistînd sîcîitor.
- Stăpîne, astăzi vreau să fiu gazdă, am un oaspete de onoare şi trebuie să mă ocup personal de buna sa dispoziţie...
- Dacă eu-s oaspetele, bătrîne şef de trib, renunţ la orice onoare, numai să nu joc poker... Mă simt şi-aşa extrem de bine. Fără să golesc buzunarele unor prieteni. Joc table, canasta, dar nu pe bani...
Geca Leoveanu, din ce în ce mai tensionat, opreşte avalanşa de scuze pe care o simte în perspectivă:
- Maestre Conan, ce fel de scriitor ziseşi că eşti tălică? De romane? Păi, cum să le scrii dacă nu te documentezi în miezul vieţii? În privinţa noastră, prietenii matale, nu-ţi fă griji... Chiar dacă vei cîştiga, plăcerea va fi de partea noastră... Hai să tragem locurile...
- Zbanţ are perfectă dreptate - mă asigură Tulli Pompadur.
Polina, auzindu-l pe dentist ispitindu-mă, devine suportera lui cea mai aprigă:
- Chiar dacă pierzi ceva parale şi ţi le ia Tulli, c-aşa obişnuieşte el, nu rămîi în pagubă maestre! Îţi face nişte dinţi formidabili şi nu-ţi pretinde un sfanţ...
- Dar am dinţi sănătoşi, domnişoară!
- Nu contează! Tot el ţi-i scoate, fără să ceară nimic în plus!
În asemenea condiţii, îmi dau seama c-am fost mai demult programat să joc în seara asta poker. Imposibil să nu-şi fi vîrît Naiba coada şi-aici. Prea sînt îmboldit din toate flancurile.
Laie Bîc, mai blond ca niciodată, extrage un as, o rigă, o damă şi-un valet, le-ntoarce pe dos şi le amestecă.
Geca Leoveanu-Zbanţ se-alege cu asul. Iermolai insistă pe lîngă Pompadur să-şi încerce şansa. Dentistul refuză:
- Măi tu măi, de ce să nu tragi tu? Mă crezi atît de tîmpit?
- Fără exagerări, omule! Nu chiar atît... - îi răspunde forestierul.
Dentistul ia ultima carte.
- De handicap să-ţi fie, măi tu măi! Ai baftă! Eşti capabil să joci la loz în plic şi să te pomeneşti cîştigînd şi-un "Rembrandt"...
Nespus de curioasă, vădind un spirit autotehnic neobişnuit, Polina Ţilimindriu îl întreabă pe Tulli:
- Şi cît consumă "Rembrandt"-ul la sută?
Jignit în cultură, Pompadur se abţine să-i răspundă. Fiindu-mi milă de moaşă, încerc să-i ameliorez nivelul:
- Dragă domnişoară, nu-l asculta pe Tulli, că-i pus pe şotii. Poţi să-ţi cumperi reproduceri de la orice librărie, chiar şi din ce în ce mai mari maeştri. Ştiu pe cineva care s-a ales cu casa plină de Picasso!...
Polina Ţilimindriu, sigură pe cunoştinţele ei, mă linişteşte:
- S-a mai întîmplat şi altora! Dar dacă dă cu "verde de Paris", scapă în mai puţin de două ceasuri.
Cu chiu cu vai, izbutim să eliminăm din sector personalitatea moaşei, expediind-o la bucătărie, să-l ajute pe Gulliver Naiba la prepararea gustărilor (care sper să fie confecţionate din materiale nevegetale). Iar noi ne instalăm la masa de joc, în ordinea indicată de cărţile trase.
Tulli întinde pachetul de cărţi lui Geca, anunţîndu-mă:
- Ai să rîzi, meştere, dar noi jucăm fără deschidere, cu blaind şi over. Ca să nu ne pierdem vremea... Unu cu doi, bineînţeles...
Ca să-mi reîmprospătez cunoştinţele, deoarece nu-nţeleg de ce să joace numai unul cu doi, din moment ce sîntem un cvartet, solicit explicaţii suplimentare:
- Şi ce face al patrulea? Chibiţează?
Leoveanu, care şi pornise să împartă cărţile, se opreşte năuc, şi-mi ţine un curs scurt de regulile jocului contemporan de poker:
- Nene scriitorule, îţi rîzi de noi? Unu-i miza, doi e blaindul... Să fim în clar... Roaiala capătă primă 25 de leuşteni, turul de care la patru, culoarea la trei, iar turul de roaială la cinci, dar în cinci manşe... Se joacă şi cu chinta albă, de Brăila, iar în cazul cînd se-ntîlnesc două roaiale, cea la valet o bate pe cea la as, ca să nu fim niciodată siguri...
Brusc, ca şi cum aş fi fost branşat la un curent de 360 volţi, îmi reamintesc instantaneu toate chiţibuşeriile acestui joc. Aşa cum îl jucam cu tanti Raliţa, pe fasole, de mă-ntorceam acasă c-un ceaun de boabe, să mîncăm fasole bătută toată săptămîna. Ce-nseamnă şi memoria! Nimic nu se pierde, totul se transformă, dar nu se ştie în ce!
După o jumătate de ceas de coşmar, în care am pierdut orice încredere în norocul meu, dar şi în întreaga sumă de bani pe care o avusesem asupră-mi, lansez un împrumut pe piaţă, ferm decis să-mi schimb stilul de viaţă, de joc şi de prospectare a viitorului. Dacă nu-mi recapăt banii pe care mi-i furase Tulli Pompadur, cu maniera lui brutală, agresivă şi deconcertantă, musai va trebui să mă-ntorc la Bucureşti, pe Calea Moşilor, şi să-mi termin acolo romanul.
Dentistul îmi zîmbeşte ca o reclamă de pastă de dinţi:
- Cît să-ţi împrumut, măi tu măi?
Măgarul îşi permite prea mult. Acuma, de vreme ce urmează să-i fiu şi dator, ne batem pe burtă.
- Trei sutare! Ca să mă exprim pe limba dumitale, doctore de măsele! Va să zică aşa, mă iei cu măi tu măi.
- Omule, nu te supăra! - intervine Iermolai Bîc. Aşa vorbesc moldovenii ăştia, născuţi la Botoşani, cu "măi tu măi"!
Zbanţ nu mai suportă şi răcneşte:
- Dă cartea, tăticu! Ce mai calea-valea, ce fuse se duse...
Deşi nu-s de acord cu principiile profesate de Leoveanu, mai ales chestia cu "duse", examinez atent cărţile servite de Iermolai.
Nu stăm rău. Adică, noi, Conan Doi. Trei aşi, frumoşi şi grăsuţi, mi se aliniază în faţă. Încep să capăt iarăşi gustul vieţii.
Tulli mă priveşte suspicios, cîntărind pe faţa mea posibilităţile unei cacialmale. Dar pe chip mi se citesc atît de clar semnele unei nevinovăţii cronice, încît Pompadur cade în cursă. Sesizez la dînsul rapacitatea, violenţa în stare de fierbere, gata de atac, generate de cei trei rigi pa care, bănuiesc, ba sînt chiar şi sigur, că-i are în mînă.
Rămas singur cu dentistul, din motive cu totul umane, mi se face o milă nespusă de el şi decid să-i dau o lecţie de modestie:
- Ascultă marchize, am posibilitatea să te relansez!...
- Da di ce marchiz?
- Porţi numele unei cunoscute doamne, cam lele de profesia ei, însă posesoarea unor titluri de nobleţe indubitabile. M-a luat gura pe dinainte şi ţi-am zis aşa, numai ca să te măgulesc. Sper că nu eşti supărat, nu?
- Măi tu măi, cum să mă supăr pe matale? Dai plus 70 de mangoţi?
- Urît mai vorbeşti, marchize, zău! Nu sună frumos în gura unui intelectual. Ţi-i dau... Dar ţi-i şi iau... Ce ai? Trei rigi?
- Ai să rîzi, nene scriitorule! Ce-mi trebuie mie trei rigi? Patru novari nu-s valabili?
Gălbinarea dentistului e pe deplin justificată. Dacă aş fi avut şi eu un careu, obţineam acelaşi efect de pigmentare.
Pompadur adună banii de pe masă, recăpătîndu-şi culoarea iniţială. Dar nu-l rabdă inima şi-şi demonstrează agresiv inteligenţa:
- Şi mîna-i greblă se făcu... Păi, măi tu măi, nu cunoşti proverbul din popor, că domnul Poker şi fiii săi au murit plătind cu trei aşi?
- Care popor? Din filmele western? Ăia nu-s popor, ci figuraţie, adunătură de platou...
În aceeaşi clipă, dinspre bucătărie, apar femeile, Milica şi Polina, mînate din urmă de Gulliver Naiba. Domnişoara Ţilimindriu poartă în mînă un ceainic imens, din care răzbat arome de cafea, iar doctoriţa, un flacon impresionant. Chiar de la distanţă, ştiu ce cuprinde. După culoare. Celebra benedictină a magului... Iar bătrînul, cavaler, împinge o măsuţă pe rotile, pe care se află tot soiul de sandvişuri, supraetajate pe mai multe platouri.
Profitînd de neatenţia partenerilor, dar şi de bunăvoinţa Milicăi, fată bună, care-mi serveşte sandvişurile unul după altul, direct la gură, reuşesc să mă întremez puţin.
Iar rezlutatele se arată imediat. Începe să-mi intre carte.
În vreme ce Polina îl bate la cap pe dentist, şi nu numai pe el, ci-şi exercită influenţa malefică asupra întregului colectiv, realizez un ful de dame, apoi cîteva chinte, mai albe, mai la valet, dar valoroase. Drept care, în mai puţin de-un sfert de ceas, returnez datoria contractată la dentist.
După alte două sandvişuri, probabil cu salam de Sibiu, că n-am timp să mă ocup de precizarea materialului, îmi recîştig suma cu care intrasem în joc, plus ceva mărunţiş. Mai deconectat, am suficientă disponibilitate sufletească pentru ascultarea cretinismelor debitate de Polina Ţilimindriu.
În timp ce Geca Leoveanu turbează, văzînd-o facînd o curte nebună lui Tulli, acesta din urmă are toate motivele să turbeze şi el. Dar, din alte motive. Logoreea moaşei pare incurabilă. Ne-a umflat capetele, fără să manifeste nici un simptom de oboseală. Adevărata forţă a naturii, dar şi monument de prostie.
Chiar în momentul cînd iau potul, de sub nasul dentistului, Polina se-apucă să-i povestească, mai mult lui decît nouă:
- Dacă n-ai suficiente cărţi la îndemînă, te poţi alege cu-o cultură şi de la televizor... urmăresc toate emisiunile, chiar şi cele pentru copii, iar emisiunile ştiinţifice sînt pasiunea mea... pot spune că m-am ales la ora asta c-o adevărată cultură teleenciclopedică... Ştiu şi eu cine-i califul Morun-al Rapid, părintele arabilor din o mie şi una de nopţi, zeul responsabililor comerciali, Herpes Trismagistros, inventatorul medicinii, Eschilap, precum şi adjunctul lui, Hipocrit... ieri, de pildă, am ascultat la radio muzică simfonică de Ion Sebastian Bach, "concertul pentru morgă şi orchestră", ceva dureros de trist, de-aia i-o fi zis aşa, se pare că l-a scris cînd i s-a prăpădit una din fete...
Mi se face o milă cumplită de bietul dentist, care, din motive de disperare, are toate şansele să rămînă chel şi de fălci, deoarece încă mai demult a-nceput să-şi smulgă fire de păr, unul cîte unul, modificîndu-şi sensibil forma favoriţilor săi bogaţi. În acelaşi timp însă, mi-e milă şi de nervii mei. Aşa că decid s-o driblez pe moaşă:
- De ce nu vă duceţi la televizor, chiar acum se dă "Hamlet"! Cu marele Laurence Oliver...
- Oliver Twist, ştiu, am auzit de el, e grozav! Dar l-am văzut... Dacă vreţi, vi-l povestesc... Mai ales chestia cu Alerte, cînd îl prinde pe Polonicus cu Ofilia... şi moroiul de la miezul-nopţii, că făceau şi ei spiritism, ca şi nenea Gulliver...
Numai intervenţia lui Zbanţ ne salvează de la o criză colectivă de hipertensiune arterială. Gelos, nu numai pe dentist, dar şi pe mine, o roagă pe Polina să-i toarne o ceaşcă de cafea. Moaşa răspunde afirmativ, nu prea încîntată. Toarnă cafeaua, dar mai mult pe propria-i rochie. Înnebunită de durere, Polina vrea să-şi dezbrace imediat peticul multicolor, pentru a purcede la operaţiile de curăţire. Însă Geca se opune:
- Ascultă, Polino, dacă te-apuci să ne faci aici un număr de striptease, te dau pe mîna Miliţiei de moravuri uşoare! Să fim clar! Mai sînt şi ceva bărbaţi pe-aici! Fugi acasă, de te schimbă!
Gulliver, care stătuse pînă acum pe tuşă, ne oferă şi el o mînă de ajutor, propunîndu-i să o însoţească la bucătărie, să-i dea cu praf de talc.
Milica e "doamnă". Nu i se aude gura. Îi place să asculte. Am observat atent cu cîtă patimă audiase relatările primitivei. Laie, care-o mănîncă din ochi, îndrăzneşte să-i ceară un consult pe loc:
- Doctoriţo, de la o vreme îmi bate inima!
Milica se prinde imediat:
- Zi slavă Domnului! E mai rău dacă nu bate...
Cînd examinez mai atent cărţile, văd roşu înaintea ochilor. Culoare de carouri... Dacă-mi venea un as de carou, îi nenoroceam, făceam chintă roaială. Le întind pe masă şi strîng potul în centrul acesteia.
- Pot să-mi arunc un ochi în cartea scriitorului? - întreabă Pompadur, îngălbenit grav.
Tulli Pompadur, în ciuda numelui său artistocratic, mestecă printre dinţi cuvinte ciudate, dar care nu se pot desluşi. Priveşte paralizat culoarea, tot atît de surprins ca şi subsemnatul.
Cătrănită foc de paguba înregistrată în casa mult visatului ei soţ, Polina Ţilimindriu, care se întorsese de la bucătărie cu rochia văruită cu praf de talc, îl prelucrează la bani mărunţi:
- Măi Zambilă, ce caşti ochii ca un boulean? Nu-ţi ajungeau paralele pe care le cîstigaseşi? Cine te-a pus să-l plăteşti pe baftangiu! Fugi de unul singur şi ieşi al doilea, atît eşti de neajutorat...
Excedat de cicăleala suplinitoarei, Pompadur explodează:
- Fac ce vreau cu banii mei, înţelegi, domnişoară? Prefer să-i pierd pe toţi, decît să mă bată Dumnezeu, căsătorindu-mă cu tine... Eu n-am ajuns dentist, aşa cum ai ajuns tu în serviciul sanitar, pe post de moaşă suplinitoare, abuzînd de pilele găsite la-ndemînă... Cu studiile tale de specialitate, nu erai bună nici la vacile olteanului!
Situaţia începe să se deterioreze.
Polina schimbă mai multe culori, trecînd de la roşu-vînăt la galben-verzui, şi se îndreaptă către dentist. Acesta, de-un calm ce prevesteşte o cumplită furtună cu descărcări electrice, încearcă să-i mai reducă din elan, interpelînd-o:
- Ştii tu cu cine vorbeşti?
Primitiva, fără să-şi reducă viteza de înaintare, ajunge lîngă el şi-i arde un pumn de toată frumuseţea, provocînd unele modificări în dispoziţia maxilarelor lui Tulli.
- Cu tine! - îl lămureşte vajnicul cadru sanitar, pregătindu-se de-un alt atac.
- E-n regulă! - declară dentistul. Credeam că nu ştii!
Moaşa pleacă spre uşă, păşind furioasă. Gulliver Naiba, extrem de politicos, îi deschide uşa, făcîndu-i loc să treacă. Din păcate, Polina nu frînează la timp şi răzbate în cealaltă odaie. Mult mai rapid decît ar fi trebuit. Un zgomot asurzitor, de scaune răsturnate, vase sparte şi diverse alte obiecte ne informează despre ceea ce se petrece dincolo.
Nimeni nu se sinchiseşte de necazurile Polinei. Numai eu mă ridic de pe scaun şi mă îndrept în grabă spre a-i veni în ajutor.
Dar nu dovedesc s-ajung pînă la uşă, că domnişoara Ţilimindriu, cu rochia sfîşiată şi împrăştiind nori de praf (de talc), apare în prag. Unul din genunchi arată îngrozitor, julit zdravăn şi sîngerînd. Dar Polinei nu-i pasă, ci se răţoieşte la mine:
- Unde te duci, bufleo? Ia-ţi banii şi condu-mă acasă!...
- Regret, dragă domnişoară, dar sînt fără maşină... Am venit pe jos! Iar banii nu-s ai mei, trebuie să-i returnez perdanţilor...
- Eşti diliu, dolofanule? - mă dispreţuieşte vizibil Polina.
- Şi încă, zdravăn! Nu-mi priesc banii nemunciţi!
Sesizînd deconcertarea moaşei, Geca Leoveanu se oferă:
- Te conduc eu, Polino!
- Cînd ţi-ai cumpărat maşină?
- Ştii bine că n-am!
- Şi cu ce vrei să mă duci acasă? Cu una din vacile circumscripţiei tale veterinare?
După care, se întoarce rapid şi dispare din nou. De astă dată, nu se mai aude cataclismul de adineauri. Probabil că nu mai are de gînd să vină îndărăt. Deie Domnul!...
În pofida protestelor generale, mai atenuate totuşi din partea lui Pompadur, înapoiez banii partenerilor de joc. Îl las pe fiecare să-şi tragă de pe masă suma cu care venise de-acasă. Dentistul se avîntă primul, urmat timid de Iermolai Bîc. Geca Leoveanu însă nu se sfieşte, ci numără atent fiecare leuţ.
Jenîndu-mă de asistenţă, număr şi eu discret ceea ce mai rămăsese. Adică, banii care ar trebui să fi fost ai mei. În orice caz, dacă mai ţin bine minte suma pe care o avusesem asupră-mi, constat că-s sensibil mai puţini. Deci, ce mai tura-vura, tot dentistul pare să fie cîştigător...
(va urma)