Nuntă la Coşbuc

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio România Internaţional. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a le publica.


Vieţile oamenilor care trăiesc în comunităţi mici, se împletesc permanent, de la prima până la ultima suflare. În satele româneşti, copiii sunt învăţaţi să-i salute pe cei mai în vârstă, indiferent dacă îi cunosc sau nu şi când adulţii nu-i identifică, îi întreabă simplu: "Al cui eşti tu, măi, ţâcă?". Crescând aşa, în ochii satului, firul vieţilor lor este previzibil. şi când se hotărăsc să-şi înceapă propriile drumuri, tot satul participă la nunţile tinerilor. Aşa e peste tot, în satele româneşti, de la Sud până în Nord.

Am fost invitată recent la un festival folcloric internaţional, denumit "Nunta Zamfirei". Titlul manifestării este evident inspirat din poezia lui George Coşbuc. În satul care poartă numele poetului, organizatorii festivalului au încercat să re-creeze pe scenă un spectacol cu tradiţiile de nuntă specifice Bistriţei. Aşadar, într-o bună dimineaţă de duminică, pe străzile înguste ale satului Coşbuc, oamenii locului, îmbrăcaţi în costume naţionale, s-au îndreptat, câte doi, câte trei către biserica din centru. Femeile, în fuste croite din pânză albă, ţesută în casă, cu poale drepte, cusute în culori vii, cu pieptare înflorate şi pălării decorate cu panglici, flori şi bucăţele mici de oglindă. Bărbaţii - cu cămăşi lungi şi pantaloni încinşi cu brâie late de piele şi cu clopul tras pe sprânceană. Caii feciorilor erau şi ei împodobiti - cu coamele şi cozile împletite, cu flori şi panglici pe după grumaji, păreau desprinşi dintr-un tablou. Cât despre feciori, fiecare îşi scosese "păunul" la plimbare. În satele bistriţene exista un obicei potrivit căruia, feciorii neînsuraţi îşi pun pene de păun la pălărie. Cu cât mai înstărit este feciorul, cu atât sunt mai multe rândurile de pene pe care le poartă la clop. Unii dintre ei aveau chiar şi şase rânduri din penele colorate ale "păsării măiastre".

Spre ora prânzului, au sosit şi oaspeţii în sat. Ansamblurile invitate la festival au coborât din autocare - îmbrăcaţi în haine de nuntă - fiecare după cum le era portul. Strada mare s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru atâta amar de lume. Deşi ceremonialul de nuntă urma pas cu pas tradiţiile din satul lor, locuitorii din Coşbuc au fost cei ce s-au înghesuit cel mai tare - să şi-i vadă pe ai lor, mândrii şi frumoşii. Tot alaiul nunţii-spectacol a mers la casa miresei, feciorii şi fetele călare, cei mai în vârstă, pe jos, în plimbare, sau în căruţe acoperite cu pături colorate. Apoi au ajuns la scena de lemn unde avea să se desfăşoare spectacolul. Au dansat, în aplauzele tuturor. În curtea şcolii din comuna Coşbuc se adunaseră câteva sute de oameni - dintre care unii veneau de peste mări şi ţari. Musafirii din Italia, Spania, Grecia, Israel, Rusia şi Iugoslavia aveau şi ei să danseze pentru gazde. Însă, în ochii românilor, adevăratele vedete aveau să rămâna tot copiii lor, cei pe care îi aplaudaseră cu căldură până şi prefectul de la judeţ şi primarul comunei şi deputatul de Bistriţa şi toţi domnii de la oraş.