În căutarea memoriei

Povestea aceasta a început pe când am pornit să-i arăt copilului meu, născut după 1989, oraşul în care trăim. Casele frumoase construite pe vremuri, străzi sau statui, deşi acestea din urmă au fost primele victime ale comunismului în spaţiul urbanistic. Ne-am oprit în faţa tribunalului şi mă pregăteam să îi arăt zeiţa justiţiei şi celebra balanţă dar, spre uimirea mea, am văzut pe fronton cornul abundenţei?! Aşa am aflat că de fapt acolo era sediul Administraţiei financiare. Palatul de Justiţie s-a aflat unde este acum Universitatea, o clădire destinată să impună respectul pentru lege. Am început să întreb, am căpătat cu greu răspunsuri, uitarea a pus stăpânire acolo unde propaganda unui sistem perfid nu a reuşit să impună imaginea falsă.

Apoi am cules totuşi ceva amintiri. Mi-a atras atenţia faptul că în 1940 în gara din Craiova existau automate de bomboane! Am început să bănuiesc că şablonul cu înapoierea României este un fals grosolan şi care a făcut mult rău şi încă îşi face simţite efectele. Aşa am pornit să studiez la Arhivele Naţionale. Am avut la dispoziţie documente legate de Craiova dar am căutat nu atât specificul local cât acele caracteristici generale spaţiului românesc. Din întâmplare primele dosare studiate au fost din fondul primăriei craiovene din 1915 şi de la primele pagini m-am îndrăgostit de acea epocă despre care chiar nu se vorbeşte. Dacă despre interbelic se mai vehiculează un noian de amintiri şi evocări, despre perioada de modernizare a României, aproape nimic. Perioada 1866-1918 este încă un teren necunoscut şi marcat de şabloanele nefaste de până în 1989.

Am studiat perioada 1911-1918 care mi-a creat o imagine complexă a societăţii din Vechiul Regat. Am găsit ziare ale timpului, publicaţii periodice care au rămas ca prin minune în biblioteca publică, neglijate din păcate, spre sărăcia noastră sufletească şi de mentalitate.

Nu idealizez trecutul, paradisul terestru nu există, nu vreau să par a fi doar cu faţa spre trecut. Dar cred cu tărie că este nevoie să ne cunoaştem istoria reală, în special cea modernă, pentru că societatea pe care o construim după 1989 trebuie să se lege firesc de cea care a funcţionat aici până în 1947.

Să refacem racordul cu modernitatea!

P.S.
Ne lipseşte memoria unei epoci, memoria care asigură trecerea de la o generaţie la alta.
Dacă vreţi, luaţi aceste însemnări ca pe nişte evocări ale bunicului meu către mine.
Pentru ca fiul meu, copiii noştri, să ştie că vin dintr-un trecut care le oferă un fundament solid pentru viitorul pe care şi-l doresc.


(Idee comună articolului "Craiova - În căutarea memoriei", apărut în revista 22, septembrie 1997)







Cum gândurile fiecăruia fug la bani, orice discuţie trece inevitabil prin acest subiect, e firesc să îl abordez şi eu pentru ca imaginea acelui timp de care e vorba în paginile de faţă să capete un contur mai uşor de înţeles.

Aproape fiecare document din arhiva primăriei conţine şi o referire la bani: preţuri, salarii, credite etc. Coroborând asemenea amănunte se înfiripă o schiţă a modului de viaţă permis de societatea românească de altădată, o societate de consum. Documentele cu pricina nu sunt dedicate segmentului comercial şi deci informaţiile financiare nu dau măsură despre ceea ce reprezenta economia românească la început de veac. Vom face un zig zag printre referinţe la bunurile de consum sau materiale de construcţii şi alte produse de pe piaţa românească, pigmentând textul şi cu câteva aspecte legate de modul de desfăşurare a actului de comerţ. Pentru corecta înţelegere a nivelului de trai trebuie să amintim şi de resursele financiare ale oamenilor, deşi aici ne lipsesc informaţii mai consistente privind mentalităţile şi obiceiurile timpului. Să vedem ce se obţine.

Începem cu produsul invocat în rugăciune, "pâinea noastră cea de toate zilele", sintagmă care pe atunci avea chiar materializarea exactă pentru că brutăriile lucrau în toate zilele săptămânii spre a oferi consumatorului pâine proaspătă în fiecare zi. Abia Decretul Regal 4333 din 6 iunie 1913 a permis modificarea articolului 7 din Regulamentul de aplicare a Legii repausului duminical, prin care pâinea era scoasă de pe lista articolelor ce trebuiau consumate imediat, dând astfel posibilitate lucrătorilor din brutării să beneficieze de duminica liberă. De altfel consumatorul era chiar răsfăţat pentru că de cele mai multe ori era servit la domiciliu. Aşa numiţii băieţi de prăvălie mergeau cu coşurile de nuiele încărcate şi ofereau pâinea proaspăt scoasă din cuptor. Concurenţa juca un rol deosebit în această privinţă. O evaluare aproximativă vorbea de peste 40 de brutari în Craiova care număra pe atunci o populaţie de sub 50000 de locuitori. Pâinea era produsă în câteva sortimente şi cea care nu mai era proaspătă, rămasă nevândută în 24 de ore beneficia de reducere de preţ. Dar iată nomenclatorul:
- pâine franzelă cu lapte: 0,40 lei
- pâine franzelă obişnuită: 0,35 lei
- pâine albă obişnuită: 0,30 lei
- pâine neagră obişnuită: 0,25 lei
- pâine de secară: 0,35 lei.

Fiecare pâine avea greutatea de 1 kg. Preţul era controlat de Consiliul Comunal şi orice modificare era avizată de acesta. Aşa cum s-a întâmplat în ianuarie 1913 când un grup de brutari a semnat o petiţie prin care solicitau mărirea preţului pâinii cu 5 bani în baza unei justificări verificate ulterior de o comisie special instituită care a avizat următorul calcul:
- din 100 kg făină calitatea IV-a, care costă 23 lei plus taxa comunală de 1 leu/100kg, se obţin 147 pâini de 1 kg;
- din aceste pâini se încasează 29 lei, deci un câştig de 5 lei care este de fapt de 3 lei la 100 de pâini. În acest câştig intră şi cheltuielile cu sarea, fabricarea, chiria, distribuţia, personalul etc.

O dată cu aprobarea scumpirii pâinii cu 5 bani s-a dispus urmărirea mai severă a îndeplinirii cerinţei de greutate: 1 kg. Fiecare brutar era obligat să aibă o balanţă, fie la tarabă, fie la căruţă, astfel încât fiecare cumpărător să poată să-şi cântărească pâinea. Adăugăm aici şi amănuntul privind cererea unei persoane de a i se permite a vinde cozonaci în fiecare seară, între orele 6-9 p.m., la lumina lămpii electrice, în câteva puncte din oraş. Nu se precizează preţul ci doar taxa de 17 lei pe care o plăteşte comunei.

Dar să vedem şi o listă cu preţurile principalelor alimente:
- lapte dulce: 0,30 lei/l
- pui de găină: 0,70 lei/buc
- ouă: 5,00 lei/100buc
- brânză: 1,00 lei/kg
- carne de vacă: 0,90 lei/kg
- zahăr românesc: 0,20 lei/kg.

Sau, în ianuarie 1913:
- mălai: 0,15 lei/kg
- miel: 7,00 lei/buc
- peşte sărat: 1,60 lei/kg
- peşte proaspăt: 1,40 lei/kg
- fasole uscată: 0,30 lei/kg
- linte: 0,40 lei/kg
- mazăre uscată: 0,80 lei/kg
- prune uscate: 0,60 lei/kg
- morcovi: 0,25 lei/kg
- ceapă uscată: 0,20 lei/kg
- usturoi: 0,40 lei/100buc
- varză acră: 0,25 lei/kg
- lămâi: 0,10 lei/kg
- orez: 0,50 lei/kg
- fidea: 0,70 lei/kg
- măsline: 1,20 lei/kg
- ulei: 1,80 lei/kg
- vin vechi: 1,60 lei/l
- oţet: 0,60 lei/l.

În context să amintim un nume de fabrică de mezeluri din epocă, cea a fraţilor Cumpănaş. Abatorul craiovean era supus unor reglementări stricte privind igiena şi în curtea sa funcţiona o măţărie concesionată firmei Kienast & Bauerlein reprezentată de Eduard Ruepp printr-o procură legalizată la Budapesta.



La restaurant se putea consuma vin de Drăgăşani (5 sticle costând 12 lei) sau de Tismana (7 sticle, 35 lei).

Mai târziu, din cauza războiului, preţurile s-au mărit şi chiar s-a ajuns în situaţia ca să fie controlate de Consiliul Comunal deoarece deveniseră mult mai rare şi implicit mai căutate. Iată ce ne relevă un document din aprilie 1917:
- carne de vacă: 1,80 lei/kg,
- carne de porc pecie: 2,40 lei/kg,
- slănină: 3,40 lei/kg,
- carne de oaie, berbec: 1,40 lei/kg

De altfel încă din 1915 se instituise un control al preţurilor datorită situaţiei generale prevestitoare de evenimente. Un dosar întreg este dedicat unui caz de ocolire a reglementărilor legale şi este semnificativ privind seriozitatea cu care era tratată orice activitate de interes public. Astfel un negustor, Ştefan Nicolăescu, de pe bulevardul Carol nr.48, a fost prins cu untură nepusă în vânzare şi folosită pe ascuns la un proces de fabricare. S-a confiscat toată cantitatea care ulterior s-a vândut în piaţă cu un preţ maximal hotărât de minister. Toată această operaţiune s-a înfăptuit sub semnul unei hotărâri judecătoreşti. S-au păstrat multe pagini cu numele, adresa şi cantitatea cumpărată de fiecare, pagini care justifică astfel banii încasaţi pe cele 36,5 kg puse în vânzare la preţul de 2 lei/kg. Practic s-a notat fiecare jumătate de kilogram vândută.

Un alt articol de larg consum, din păcate, era şi pe atunci tutunul. Iată ce ţigări se comercializau în 1915:
- Pelişor şi Regale: 8 lei/100 buc
- Intim Club şi Principele Carol I: 6 lei/100 buc
- Gingaşe: 5 lei/100 buc.

Acestea se prezentau câte 10 ţigarete la un pachet. În schimb ţigările Principesa Ileana erau câte 25 la pachet şi costau 5 lei/100 buc. Un plic cu chibrituri costa 5 bani.

Iată câteva preţuri din aria ţesăturilor şi confecţiilor
- pânza mexicană: 0,90 lei/m
- pătură de lână (160x190cm): 18,66 lei/buc
- cămaşă lungă bărbătească, de pânză,(130cm): 3,80 lei
- o pereche de pantaloni: 2,50 lei
- un cearşaf: 4,95 lei

Din această ultimă enumerare se observă că este vorba de produse de mai redusă calitate, fapt aflat în legătură cu menţionarea lor în documente vizând Azilul de infirmi Ignătescu. Magazinele craiovene etalau desigur o paletă mult mai variată în domeniu: stofe, stămburi, satenuri, şifoane, damasc etc după cum se prezenta de exemplu magazinul de manufactură La Coroana de pe strada Lipscani 20, casă fondată în 1884, proprietate a lui Firu N.Poppescu.

Plimbarea noastră printr-un bazar imaginar ne aduce în faţa altor produse:
- vopsea lac roşie: 3,50 lei/kg
- vopsea subţiată: 1,20 lei/kg,
după cum ne înştiinţează vopselăria centrală La elefantul, str.Madona Dudu 7.

Depozitul primăriei, aflat pe strada Ştirbey Vodă, oferea spre vânzare cărbune lignit cu preţul de 2,50 lei/100 kg.

Şi fiindcă am ajuns la surse de energie să amintim şi preţul curentului electric: 7,20 bani / kW. În epocă era considerat un preţ mare cauzat de faptul că Uzina electrică din Craiova era o concesiune acordată firmei germane AEG. După expirarea contractului de concesionare uzina revenea în întregime autorităţii locale.

În privinţa locuinţelor avem în vedere că în 1910 s-a votat Legea pentru construirea de locuinţe ieftine, al cărei regulament preciza că valoarea unei astfel de construcţii nu trebuia să depăşească 8000 lei în Bucureşti şi 6000 lei în provincie. La vânzare preţul nu putea fi mai mare decât costul la care se adăuga un procent de 6%. Dacă asemenea construcţii se ofereau spre închiriere, atunci chiria nu trebuia să depăşească 5% din capital plus cota de amortizare. Urma apoi o scutire pe 20 ani de orice impozit către stat, judeţ sau comună, graduală, de la 100% la 75% şi 50%.

O călătorie cu trenul accelerat pe ruta Craiova-Bucureşti şi retur costa la clasa I 27lei. Toţi funcţionarii statului, judeţului, comunei şi aşezămintelor publice beneficiau de 50% reducere pe clase: clasa I pentru funcţionarii cu salariu de peste 400 lei pe lună sau pentru medicii, inginerii, avocaţii, magistraţii care au eventual un salariu mai mic, clasa II pentru cei cu salarii între 100 şi 400 lei /lună, copiştii, telegrafiştii, clasa III pentru cei cu salarii sub 100 lei/lună, odăiaşii, servitorii, dorobanţii.

Transportul urban se baza în principal pe birjă. Preţul unei asemenea călătorii era de 2 lei şi era controlat de primărie care impunea unele reglementări pentru protecţia clienţilor. În 1912 a circulat în Craiova un autobuz pe traseul Centru-Gară. El aparţinea lui M. Popescu din Bechet care avea încă un autobuz de rezervă şi care se îndeletnicea şi cu transporturi în afara oraşului. Biletul costa 50 de bani şi chiar mai puţin ulterior.

Din serviciile poştale: o scrisoare francată costa între 15 şi 30 de bani în ţară sau între 25 şi 50 de bani în ţările din Uniunea poştală. La telegrame costa 5 bani cuvântul

Şi iată cât costau biletele care dădeau dreptul de participare la un meci de fotbal demonstrativ organizat de societatea Excelsior, meci în care se confrunta o echipă locală formată de elevi ai liceului Carol I şi ai gimnaziului Fraţii Buzeşti cu o echipă din Bucureşti, Colentina Atletic Club:
- scaune numerotate: 3,00 lei,
- scaune nenumerotate: 1,50 lei,
- intrare generală: 1,00 lei, (studenţii, militarii şi copiii plăteau 0,50 lei).

La Teatrul Cinema Modern au avut loc în zilele de 29 şi 30 octombrie 1914 "reprezentaţii extraordinare ale celebrei dive pariziene Nitta Jo care de doi ani debutează pe scena Teatrului Carol cel Mare (fost Eforie) făcând deliciul Bucureştilor".
Preţurile biletelor:
- o lojă: 25 lei,
- un loc rezervat: 5 lei,
- un loc în stal: 4 lei,
- un loc la balcon: 3 lei.

În epocă existau şi cazuri de utilizare a unor elemente de tehnică modernă în acei termeni. Instalarea unui post telefonic (Ericsson) a însemnat în 1912 următoarele costuri:
- 150,00 lei taxă de instalare,
- 43,75 lei abonament pentru 4 luni.

Pentru dotarea unei camere de baie civilizate se puteau achiziţiona:
- o baie de fontă emailată cu ventile: 250 lei,
- o baterie nichelată (apă caldă, apă rece, duş): 165 lei.
Acestea erau preţurile practicate de Casa B.Gaiser, furnizoare a Casei Regale.

Desigur că aceste informaţii eterogene nu oferă o descriere sistematică a nivelului preţurilor în anii premergători primului război mondial, dar cred că pot fi considerate repere în construcţia unor studii. Şi pentru ca să existe o dreaptă măsură în asemenea aprecieri iată şi câteva mostre de salarii, şi acestea eterogene ca domenii de activitate. Trebuie să avem în vedere că nu toată lumea se rezuma la câştigul salarial pentru că existau şi alte forme de venit adus de anumite proprietăţi sau valori. Totodată să nu uităm că în marea majoritate a familiilor doar soţul lucra iar soţia era casnică, lucru care pe de altă parte permitea o mai judicioasă administrare a bugetului. Familiile aveau în genere copii mulţi şi exista o bonificaţie pentru sprijinirea părinţilor.

Şeful Serviciului Apelor din 1910, inginerul Moise Grumberg, avea 500 lei salariu şi a beneficiat de 8 lei diurnă pentru fiecare deplasare la lucrările de aducţiune a apei de la Gioroc.

Epitropia Bisericii Madona Dudu întreţinea un Sanatoriu de boli mintale şi bugetul prevedea următoarele salarii anuale:
- un medic primar: 8400 lei,
- un medic secundar: 2400 lei,
- un subchirurg: 1200 lei,
- un mecanic: 1440 lei.

Corul aceleiaşi Biserici avea de asemenea un capitol în buget şi găsim suma de 1080 lei pentru un bariton sau un bas.

Un nume important al oraşului nu numai prin funcţia deţinută, cea de grădinar şef, conducând şi dirijând serviciul de întreţinere a plantaţiilor şi culturilor pomilor, al bulevardelor şi scuarurilor din oraş, al serelor etc, un nume important şi prin prestaţia sa caracterizată de rigurozitate şi corectitudine este Emil Mack. Contractul său cu Consiliul Comunal a fost iniţial pe 5 ani cu un salariu de 200 lei pe lună, beneficiind şi de locuinţa din Parcul Bibescu, inclusiv de permisiunea de a creşte pe lângă casă animale pentru hrana sa. Un sfert din valoarea produselor din pepiniere şi din florile vândute la particulari îi revenea de drept.

Legea din 2 aprilie 1911, pentru introducerea unor modificări ale unor articole din învăţământul primar şi normal primar menţiona următoarele salarii lunare:
- profesor de liceu şi gimnaziu: 420 lei,
- profesoare de şcoli secundare de fete gr.I, II: 300 lei,
- profesor de religie: 240 lei,
- profesor de desen: 255 lei,
- maestru: 210 lei.

Norma era de 15 ore pe săptămână şi după 20 de ani efectiv era de maxim 12 ore pe săptămână. Învăţătorii primeau 110 lei/lună, cei ridicaţi la gradul de institutori 130 lei/lună iar institutorii de oraşe 225 lei/lună. Gradaţiile reprezentau creşteri salariale cu 15% până la 60% pentru o vechime între 5 şi 20 de ani.

Funcţionarii primăriei primeau salarii anuale între 960 lei un copist debutant şi 6000 lei un director al Serviciului comptabilităţei. Ei beneficiau şi un ajutor pentru chirie, primit în două tranşe anuale.

Dintr-un document apare o referire la salariul unui instalator: 120 lei/lună, ajutorul său primind doar 60 lei. Un şofer de autobuz primea 300lei/lună.

Cam acestea sunt referinţele descoperite în documente ale perioadei 1912-1915. La salarii am menţionat doar bugetarii şi nu am inserat cazurile celor cu liberă practică la care era vorba de contracte şi de altă distribuţie a câştigurilor.

Toate aceste informaţii mozaicate pot da seamă într-o oarecare măsură asupra nivelului de trai. O evaluare mai riguroasă este posibilă pe baza evidenţelor administraţiei financiare care urmărea impozitul global plătit către stat pe baza venitului anual al fiecăruia. Acest etalon servea încadrării fiecărui cetăţean în sistemul electoral. Dar de aici începe o altă poveste.