Joaca preferată

Citiţi o cronică a acestei cărţi.




1

Breavman cunoaşte o fată pe nume Shell, care şi-a străpuns urechile ca să poată purta cercei lungi de filigran. Găurile s-au infectat şi acum are pe fiecare lob cîte o cicatrice fină. Breavman i le-a descoperit sub păr.
Tatăl lui se ridicase în picioare în tranşee şi un glonte i s-a înfipt în carnea braţului. Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfortant să aibă o rană din război.
Breavman are pe tîmpla dreaptă cicatricea pe care i-a gravat-o Krantz cu o lopată. O ceartă din cauza omului de zăpadă. Krantz voia să-i pună ochi din bucăţi de smoală. Breavman era şi este încă împotriva oricărui accesoriu în împodobirea oamenilor de zăpadă. Împotriva fularelor de lînă, pălăriilor, ochelarilor. Respinge, în acelaşi spirit, morcovii înfipţi în gurile tigvelor de dovleac cioplite sau urechile din felii de castravete.
Mama sa îşi privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine ştie ce splendoare apusă, pe care o căuta în oglinzi şi în vitrine şi în nichelul capacelor de la roţi.
Copiii îşi arată cicatricele ca pe nişte decoraţii. Îndrăgostiţii le folosesc drept secrete de împărtăşit. O cicatrice e ceea ce se întîmplă cînd cuvîntul devine trup.
E uşor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ţi arăţi coşurile de pe faţă.

2

Tînăra mamă a lui Breavman îşi vîna ridurile cu ambele mîini şi cu o oglindă concavă.
Cînd găsea unul, consulta armata de uleiuri şi de creme aliniate pe o tavă de cristal şi ofta. Miruia ridul, fără credinţă.
- Asta nu e faţa mea, nu-i faţa mea adevărată.
- Unde-i faţa ta adevărată, mamă ?
- Uite-te la mine. Aşa arăt eu ?
- Dar unde e, unde e faţa ta ?
- Nu ştiu, în Rusia, cînd eram mică.
Breavman scotea atlasul cel mare din raft şi se cufunda în el. Cernea paginile ca un căutător de aur nisipul, pînă o găsea, toată Rusia, palidă şi întinsă. Se apleca asupra ţinuturilor îndepărtate pînă i se împăienjeneau ochii, iar lacurile şi fluviile şi numele se contopeau într-un chip fără seamăn, nedesluşit, frumos şi uşor pierdut.
Fata în casă trebuia să tragă de el ca să-l aducă la cină. Un chip de femeie plutea deasupra argintăriei şi a mîncării.

3

Tatăl îşi petrecea cea mai mare parte a vieţii în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Cînd era pe picioare, minţea.
Şi-a luat bastonul cel fără inel de argint ca să îşi ducă fiul în Mount Royal. Iată craterul străvechi. Două tunuri din piatră şi fier se odihnesc în adîncitura lină, acoperită de iarbă, care fusese odată un abis de lavă fierbinte. Breavman ar fi vrut să vorbească despre violenţă.
- O să mai venim cînd o să mă simt mai bine.
Prima minciună.
Breavman a învăţat să mîngîie pe nas caii legaţi la păscut lîngă Chalet şi să le întindă cuburi de zahăr în palmă.
- Într-o zi, o să mergem la călărit.
- Dar abia răsufli...
În seara aceea, tatăl lui s-a prăvălit peste harta plină de steguleţe pe care urmărea mersul războiului, bîjbîind după fiola pe care trebuia s-o inhaleze.

4

Iată un film întreg cu trupurile familiei.
Tatăl lui îndreaptă aparatul spre unchii înalţi şi serioşi, cu flori la butonierele de la costumele lor închise, care se apropie prea mult şi se pierd în ceaţă.
Soţiile lor arată distante şi triste. Mama se dă la o parte şi îndeamnă mătuşile să intre în cadru. În planul din spate, zîmbetul şi umerii i se fleşcăie. Credea că ieşise din cadru.
Breavman opreşte filmul ca s-o examineze, dar o pată cu margini portocalii înghite chipul mamei pe cînd pelicula se topeşte.
Bunica stă la umbra balconului de piatră şi mătuşile îi aduc pruncii. Argintul serviciului de ceai străluceşte somptuos în Technicolor timpuriu.
Bunicul trece în revistă un şir de copii, dar o flacără tehnică, portocalie, îl întrerupe pe cînd făcea unui gest aprobator din cap şi-l nimiceşte.
Breavman mutilează filmul cu zelul lui întru istorie.
Breavman şi verişorii lui se joacă puţin de-a lupta, ca nişte mici cavaleri. Fetiţele fac reverenţe. Toţi copiii sînt puşi să sară pe rînd peste poteca pietruită.
Un grădinar cu aer recunoscător şi timid e adus în lumină pentru a fi imortalizat împreună cu domnii.
Un batalion de soţii se aliniază şi se înghesuie, dar marginea ecranului îl decimează. Mama dispare printre primele.
Dintr-o dată imaginea e numai pantofi şi iarbă neclară, cînd tatăl se clatină şi cade lovit de altă criză cardiacă.
- Ajutor !
Spirale de celuloid îi ard la picioare. Dansează pînă cînd dădaca şi fata în casă îl salvează şi mama îl pedepseşte.
Filmul rulează zi şi noapte. Ai grijă, sînge, ai grijă.

5

Familia Breavman a fondat şi a prezidat mai toate instituţiile care fac astăzi din comunitatea evreiască a Montrealului una dintre cele mai puternice din lume.
În oraş circulă o vorbă: "Evreii sînt conştiinţa lumii, iar familia Breavman e conştiinţa evreilor". "Iar eu sînt conştiinţa familiei", adaugă Lawrence Breavman. "De fapt, noi sîntem ultimii evrei; super-creştini, cetăţeni de onoare cu colţii retezaţi".
În ziua de azi sentimentul este, dacă îşi mai dă cineva osteneala să îl exprime în cuvinte, că Breavmanii sînt în declin. "Aveţi grijă", îi previne Lawrence Breavman pe verii lui cu funcţii de conducere, "altminteri, copiii voştri vor începe să vorbească cu accent".
Cu zece ani în urmă, Breavman întocmea Codul Breavman:
Sîntem gentilomi victorieni de confesiune iudaică.
Nu ştim sigur, dar credem că toţi ceilalţi evrei bogaţi şi-au făcut averile pe piaţa neagră.
Nu vrem să ne înscriem în cluburi creştine şi nu vrem să ne diluăm sîngele în căsătorii mixte. Vrem să fim trataţi ca egali, ca oameni de onoare, uniţi prin clasă, educaţie şi putere, dar cu ritualuri domestice diferite.
Refuzăm să trecem de hotarul circumciziei.
Am fost civilizaţi înaintea voastră şi bem mai puţin ca voi, adunătură nenorocită de brute beţive ce sînteţi.

6

Un şobolan e mai viu decît o ţestoasă.
O broască ţestoasă e înceată, rece, mecanică, aproape o jucărie, o carapace cu picioare. Moartea lor nu a contat. Dar un şobolan alb e iute şi cald în învelişul lui de blană.
Krantz îl păstra pe al lui într-o carcasă goală de radio. Breavman, într-un borcan mare de tablă în care fusese miere. Krantz a plecat în vacanţă şi i l-a dat lui Breavman în grijă pe al lui. Breavman i-a pus împreună în cutie.
Hrănitul şobolanilor cere efort. Trebuie să te duci în beci. Breavman a uitat o vreme. Apoi n-a mai vrut să se gîndească la cutia de miere şi ocolea scările de la pivniţă.
Cînd în cele din urmă a coborît totuşi, dinspre cutia de tinichea venea un miros groaznic. Şi-ar fi dorit să fie încă plină cu miere. S-a uitat înăuntru: un şobolan îi mîncase celuilalt aproape toată burta. Nu l-a interesat care era al lui. Şobolanul rămas în viaţă a dat să sară la el, şi atunci Breavman şi-a dat seama că înnebunise.
Din cauza mirosului a ţinut cutia cu braţul cît putea de întins şi a umplut-o cu apă. Şobolanul mort plutea cu gaura dintre coaste în sus şi cu labele din spate afară din apă. Cel viu rîcîia marginea cutiei.
A fost chemat pentru masa de prînz. Masa începea cu măduvă. Tatăl lui a scos-o lovind încet osul. Venea dinlăuntrul unui animal.
Cînd s-a dus din nou jos, pluteau amîndoi. A golit cutia pe alee şi a acoperit-o cu zăpadă. A vomitat şi a acoperit şi asta cu zăpadă.
Krantz s-a supărat rău. A vrut să ţină măcar slujbă de înmormîntare, dar ninsese prea mult şi n-au mai găsit trupurile neînsufleţite.
La venirea primăverii, au explorat insulele de zăpadă murdară de pe alee. Nici urmă. Krantz a spus atunci că, de vreme ce aşa stau lucrurile, Breavman îi datora preţul unui şobolan alb. I-l împrumutase pe al lui şi nu mai primise înapoi nimic, nici măcar un schelet. Breavman a răspuns că un spital nu plăteşte nimănui nimic dacă cineva moare acolo. Krantz a răspuns că dacă dai cuiva un lucru împrumut şi lucrul acela se pierde, trebuie plătit. Breavman a răspuns că un şobolan viu nu e un lucru şi că, afară de asta, nu luase ceva cu împrumut, ci îi făcuse doar serviciul de-a avea grijă de el. Krantz a răspuns că e un serviciu grozav să omori un şobolan şi s-au luat la bătaie pe pietrişul umed. După care s-au dus în oraş să-şi cumpere alţii noi.
Al lui Breavman a evadat şi trăia într-o debara de sub scări. Îi vedea ochii strălucind în lumina lanternei. Cîteva dimineţi la rînd i-a mai pus în faţa uşii boabe de grîu, care dispăreau, dar după o vreme nu s-a mai sinchisit.
La venirea verii, cînd se scoteau obloanele şi paravanele de la ferestre, cineva a descoperit un schelet mititel. Mai avea petice de blană. L-a aruncat la gunoi.
Breavman l-a pescuit de-acolo după plecarea omului şi a fugit la Krantz. I-a spus că era scheletul primului şobolan şi că putea să-i facă o slujbă de înmormîntare, dacă voia. Krantz a spus că n-avea nevoie de un schelet împuţit, avea unul viu. Breavman a răspuns că e în regulă, dar că acum erau chit. Krantz a fost de acord.
Breavman l-a îngropat în răzorul de panseluţe din care tatăl lui îşi lua în fiecare dimineaţă o floare pentru butonieră. Pe Breavman a început să îl intereseze mirosul florilor.

7

Întoarce-te, necruţătoare Bertha, momeşte-mă în copacul de tortură. Îndepărtează-mă de dormitoarele femeilor uşoare. Ia-ţi dobînda care ţi se cuvine. Fata pe care am avut-o noaptea trecută îl înşală pe bărbatul care-i plăteşte chiria.
Astfel chema Breavman spiritul Berthei în multe dintre dimineţile lui, de pe la douăzeci de ani.
Şi-apoi oasele îi redevin subţiri ca ale unui pui de pasăre. Proeminenţa semitică impresionantă a nasului se retrage la loc în anonimatul mai creştinesc al copilăriei. Ca o oază sortită pieirii, părul de pe trup dispare de parcă anii n-ar fi trecut. E îndeajuns de uşor pentru paralele şi pentru crengi de măr. Nemţii şi japonezii se înşală.
- Cînţi acum, Bertha ?
O urmase în pom pînă la înălţimi periculoase.
- Mai sus ! îi cere ea.
Pînă şi merele tremură. Soarele se reflectă în flaut, dă lemnului lustruit o sclipire de crom.
- Şi-acum ?
- Trebuie să spui întîi ceva despre Dumnezeu.
- Dumnezeu e un căcăcios.
- Ah, asta nu-i mare lucru. Pentru atîta nu cînt.
Cerul e albastru şi norii se mişcă. Pe jos, la cîteva mile dedesubt, zac fructe putrede.
- Să-l pfui pe Dumnezeu !
- Ceva groaznic, nemaipomenit de îngrozitor. Cuvîntul adevărat.
- Îl fut pe Dumnezeu !
Şi acum aşteaptă ca vîntul de foc să-l sufle de pe creangă şi să îl trîntească bucăţi în iarbă.
- Îl fut pe DUMNEZEU !
Breavman îl zăreşte pe Krantz care, întins lîngă un furtun încolăcit, destramă o minge de baseball.
- Hei, Krantz, ascultă aici: îL FUT PE DUMNEZEU !
Breavman nu şi-a auzit niciodată glasul mai limpede. Aerul e un microfon.
Bertha şi-a schimbat puţin poziţia, şi aşa precară, ca să îl atingă cu flautul pe obraz.
- Gură spurcată !
- Tu ai vrut-o !
Îl mai atinge o dată în semn de mărinimie şi smulge mere, prăbuşindu-se printre crengi. În cădere, nu i se mai aude vocea.
Krantz şi Breavman o examinează o clipă, contorsionată într-o poziţie pe care la gimnastică n-ar fi putut s-o ia niciodată. Faţa ei saxonă, indolentă, pare şi mai anesteziată din cauza ochelarilor cu rame de oţel rămaşi intacţi. Un os ascuţit i-a ieşit prin pielea braţului.
După plecarea ambulanţei, Breavman a şoptit:
- Krantz, vocea mea are ceva special...
- N-are nimic.
- Ba are. Pot face să se întîmple anumite lucruri.
- Eşti ţăcănit.
- Vrei să auzi ce am hotărît ?
- Nu.
- Promit să nu vorbesc o săptămînă. Promit să învăţ să cînt la flaut. În felul ăsta, numărul celor care cîntă la flaut o să rămînă acelaşi.
- La ce folos ?
- Nu înţelegi, Krantz ?

8

Tatăl lui s-a hotărît să se ridice din fotoliu.
- Cu tine vorbesc, Lawrence !
- Tatăl tău vorbeşte cu tine, Lawrence, îi traduce mama.
Breavman a încercat să mimeze disperarea pentru o ultimă dată.
- Ascultă cum respiră tatăl tău.
Breavman cel vîrstnic şi-a calculat necesarul de energie, şi-a asumat riscul şi a trecut cu dosul palmei peste obrazul fiului.
Buzele nu i s-au umflat după asta într-atît încît să nu poată repeta Old Black Joe.
I s-a spus că ea o să supravieţuiască. Dar el n-a renunţat. Aveau să fie cu unul în plus.