Muzicianul enciclopedist - George Enescu - un portret lexicografic

Citiţi o cronică a acestei cărţi semnată de Oltea Şerban-Pârâu

Ca să poţi contura personalitatea polivalentă a lui George Enescu, statura renascentistă a acestui creator singular, rătăcit parcă într-o societate contemporană care refuză asemenea genii ce nu mai aparţin nici unui popor, nici unei şcoli muzicale, nici unui stil artistic, nici unei estetici consacrate de filosofia culturii, trebuie să ai forţa - cum bine observa Contele de Saint-Aulaire - să-ţi înmoi peniţa în fulger, eclipsă şi rouă. "Era un om al altor vremi - mărturisea poetul francez Alfred de Musset; cunoştea plăcerile şi prefera singurătatea. Ştia cât de înşelătoare sunt iluziile, şi totuşi le preţuia mai mult decât realitatea."

Surprinzătoarea polivalenţă a lui George Enescu a fost imediat recunoscută de la primii paşi în muzică. La Viena, critica muzicală l-a socotit "un Mozart român", fiindcă stăpânea vioara şi panul cu o maturitate şi o virtuozitate neverosimile pentru un copil. La Paris, tânărul artist şi-a uimit profesorii, colegii şi criticii muzicali. "El a suferit tocmai de pe urma precocităţii şi excesului darurilor sale - scria criticul muzical francez Bernard Gavoty în prefaţa Amintirilor lui George Enescu (1955). La 13 ani cânta la fel de strălucit la vioară, ca şi la pian, şi era autorul mai multor Uverturi; la 16 ani a compus Poema Română, care din păcate (!) a avut un imens succes, fapt ce ia neliniştit în mare măsură pe dascălii săi: "Dacă un elev ajunge să-şi întreacă profesorii, atunci unde ajungem?" Şi aceasta, pentru simplul motiv - concluziona Bernard Gavoty - că "talentul se cultivă, dar geniul nelinişteşte"!"

Enescu însuşi recunoştea, după primul război mondial, tripla sa ipostază de compozitor, violonist şi dirijor. Chiar dacă îşi începuse cariera publică şi de pianist-solist şi pianist-acompaniator, totuşi modestul muzician-ostaş se mândrea că "nu mi-am servit ţaro decât cu armele mele: condeiul, vioara şi bagheta". Începuse afirmarea de şef de orchestră, după stagiunile 1916-1918 în refugiul de la Iaşi al Filarmonicii din Bucureşti socotindu-se deja un dirijor profesionist. După turneele în SUA, unde i se confirmase pentru prima oară prioritatea calităţii de compozitor înaintea celei de interpret (violonist, pianist şi dirijor), George Enescu putea acum să afirme cu tărie că şi-a servit ţara şi cu bagheta. Între 1923-1939 muzicianul român a realizat cea mai strălucită triplă carieră de creator şi interpret, mai ales că a condus cele mai prestigioase orchestre simfonice americane.

Şi totuşi, paralel cu cele patru ipostaze parcurse în periplul american, prin cursurile de interpretare şi dirijat susţinute la Harvard-University (1928-1930) şi la The Mannes School of Musiic din New York (1949-1951) George Enescu şi-a mai adăugat şi cea de a cincea "coroană" de enciclopedist al artei sunetelor. "În lumea muzicii - obişnuia acum să afirme - eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor. Cel mai mult, preţuiesc darul de a compune muzica şi nici un muritor nu poete poseda o fericire mai mare."

Într-adevăr, nimic nu îl încânta mai mult pe Enescu decât momentul când i se recunoşteau calităţile excepţionale de creator. Bernard Gavoty, exegetul care a avut ocazia să-l "descoasă" pe bătrânul muzician român înaintea morţii, la posturile de radio franceze, a făcut câteva observaţii pe această temă, emoţionante prin sinceritatea şi clarviziunea lor: "Am cunoscut mulţi compozitori. Nici unul nu mi-a dat, ca Enescu, certitudinea că, pentru un artist, posibilitatea de exprimare e o necesitate vitală. Nici unul nu m-a făcut să înţeleg mai bine frumuseţea acestei tiranii." La muzicianul român "tirania" a fost cu adevărat mistuitoare, fiindcă până târziu (1938), chiar după succesul premierei tragediei lirice Oedipe - spunea compozitorul - "lumea se încăpăţânează să mă considere un virtuoz".

Criticul francez Bernard Gavoty l-a înţeles din prima clipă perfect pe marele compozitor român, permiţându-şi încă din anii 1950-1954 să facă o profeţie peste timp: opera lui Enescu va confirma în scurtă vreme pe unul din cei mai mari creatori ai secolului XX. "Aş fi fericit dacă ar fi împărtăşită de toţi convingerea mea că Enescu este unul din vei mai originali, mai sinceri şi mai minunat inspiraţi compozitori contemporani. El a încercat toate genurile muzicale - vocal, simfonic, lirico-dramatic - şi toate i-au reuşit." Bernard Gavoty socotea, de pildă, Sonata nr 3 pentru pian şi vioară "în caracter popular românesc" nici mai mult, nici mai puţin decât "o capodoperă profetică". Iar în opera Oedipe, criticul francez identifica un "monument în faţa căruia te descoperi", demn de a fi comparat cu "frumuseţea Acropolei" antice greceşti !

Asemenea consideraţii şi aprecieri profetice poate că explică un paradox al muzicianului-enciclopedist: fiindcă nu a putut fi clasificat şi inclus într-un curent, stil, şcoală, Enescu s-a singularizat în secolul XX, astfel încât pur şi simplu a fost exclus din ierarhia valorilor componistice! Oare nu exclama, cu entuziasmul său recunoscut, etno-muzicologul Constantin Brăiloiu - după prima audiţie a Sonatei "în caracter popular românesc" - celebra sintagmă Hic incipit vita nova!, atrăgând atenţia întregii lumi artistice româneşti că Enescu semnase un act creator unic pentru viitorul întregii istorii a şcolii componistice naţionale? Anul 1926, când s-au coagulat capodoperele Oedipe şi Sonata nr 3 "în caracter popular românesc", a devenit pentru genialul autor momentul culminant al unei cariere strălucite, dar în acelaşi timp a fixat ca o bornă, un reflector, calea luminoasă a drumului de urmat pentru pleiada generaţiei enesciene, ce explora cu febrilitate "soluţia magică" a expresiei folclorice, transfigurate în limbajul sonor al artei universale.

Numai un creator vizionar, de factură enciclopedică, putea descoperi piatra filosofală ascunsă în adâncurile unei comori spirituale milenare.