Cel care purta ochelari

Ultima oară când am vorbit cu tine mă plângeam că am o grămadă de idei care stau să fie spuse şi nu pot. Desigur, nu poţi vorbi la comandă, de la pupitru, ca şi cum ai fi profesor. E drept că tu ai trecut de vârsta la care astfel de mirări cu voce tare îţi erau utile. Ele se spun cuiva, nu ai ce face cu ele de unul singur, în faţa oglinzii. Ceea ce poate au făcut pentru tine nişte prieteni/gagici, la un moment dat în existenţa ta, faci tu pentru mine azi, citind.

Asta e imaginea mea în ce ne priveşte: doi tipi care aşteaptă autobuzul în staţii paralele, ca să meargă în direcţii diferite. Tu mergi spre o maturitate târzie, eu mi-am început viaţa de ceva timp şi încă îi caut o direcţie clară. Tu nu suporţi emoţiile, nu eşti de acord cu faptul că firea mea nu e independentă, ca a pisicilor, ci dependentă de omul lângă care stau. E cel mai clar semn că toate se vor termina cât de curând.

Cine eşti tu, în ochii mei? Parte bărbat, parte cordaci, parte personaj, parte tată. Pentru fiecare din ipostazele astea ai o vârstă, o voce, o consistenţă. Ar mai fi o ipostază, dar e rară şi este dacă vreau eu: cea de copil. Bărbat eşti când judeci lucrurile cu calm şi clar, fără nervozitate şi invective. Cordaci eşti când simt cum ţi se face poftă: ţi se schimbă privirea, tonul, gesturile. Personaj devii când dispari din peisaj cu un "am fugit", "o tai" etc., fără a mai lăsa loc pentru "mâine". Acel "mâine" n-are nimic alarmant pentru mine, nu-mi pune poziţia în pericol în nici un fel, pentru că nu am o poziţie. Doar satelizez în jurul tău, departe de amănuntele utile.

Tată eşti când reuşeşti să-mi dai sfaturi pe care le şi aplic, deşi nimeni nu se prinde de asta. Când te gândeşti la copiii altora şi îţi imaginezi cum ai putea fi cu copiii tăi, dacă ai vrea o astfel de responsabilitate. Cineva spunea o chestie foarte interesantă, anume că-ţi lipseşte scânteia de compasiune care ar putea face diferenţa dintre o viaţă trăită singur şi-o viaţă pe care s-o împarţi cu cineva. Mi-ar fi greu să te văd cu doi-trei plozi după tine, care te trag de pantaloni şi ţipă "tati, tati, vreau bomboane!". Vei spune că pe copiii tăi îi vei educa să nu ţipe-n gura mare că vor bomboane, nu?

Ei bine, copiii ţipă ce vor ei, nu ce vrei tu. Aşa cum te ştiu, n-ai da cu şutul cărnii tale. Sau... mai ştii? Remarca aia apropo de lipsa scânteii se referea, pe scurt, la aparenta imposibilitate de a iubi o altă persoană la fel de mult cum te iubeşti pe tine. Să-i ierţi la fel de multe, să-i tolerezi, s-o sprijini. Chestiile astea nu ţin de educaţia pe care ai primit-o, ci de felul tău de-a fi şi de pornirile tale. Puteau ai tăi să te bată zi şi noapte sau să te răsfeţe, că tot aşa ai fi crescut. Răsfăţul trăit - dacă a fost chiar aşa... - este cel mai mare ghinion de care-ai avut parte. A fost bun atunci, e rău acum. Oamenii nu sunt obiecte, nu-i muţi/încânţi după chef. Cei care răspund/cei care se întorc o fac din cauza slăbiciunii proprii, nu din cauza ta. Tu eşti doar mobilul, cauza este în ei.

Ţi-am spus cândva că e o diferenţă mare între când eşti treaz şi când dormi. Eşti o cu totul altă persoană când dormi. Nu mai ai ochelarii pe nas - care te îmbătrânesc şi te urâţesc -, nu te mai enervezi şi nu mai vorbeşti urât, nu mai ai moaca aia de miştocar, ci eşti ca un puştan cu bretonul în dezordine şi gesturi de copil mic: strângi aşternutul, mormăi prin somn, dai din picioare. Azi am văzut asta pentru prima oară, când ai dat să te înveleşti: ţi se făcuse frig şi eu n-am vrut să mă mişc, ca să nu te trezesc. Mă crezi că mi-ar plăcea să-l vad mai des pe puştanul ăsta? De-aia tot insist să nu-ţi mai pui ochelarii când n-ai nevoie de ei, să înjuri mai puţin, să încerci să fii mai senin. Pentru că ştiu că poţi. Oamenii care sunt urâţi şi siniştri sunt aşa şi în somn, nu-i scapă nimeni de urâţenia din ei.

Life is like a box of chocolates, you never know what you're gonna get zicea Forrest Gump. Mi se pare perfectă ca filosofie de viaţă, pentru că are-n ea acea aşteptare pe care o invoci mereu apropo de mâine. Într-un fel te urăsc pentru că ai "furat" din poveste toată poezia şi elanul pe care le simţeam la început. "Scânteia" despre care ziceam că o simt, iar tu nu. Dacă ai fi avut ceva mai puţini ani, aş fi spus că "te aprinzi" mai greu, că ai avut vreo dezamăgire şi din cauza asta te sperie o relaţie serioasă. Eh... Asta pentru că mai demult ai spus o chestie: "dacă ai fi cu mine, ţi s-ar rezolva toate problemele". M-a lovit aşa de tare replica asta, că nu am mai zis nimic. Ce puteam să zic? Aveai dreptate, într-o anumită măsură. Se rezolvau, dar căpătam altele. Dar îmi refuzai tot - şi rezolvarea, şi problemele. Ai luat în calcul că mă voi ataşa de tine, nu am nici un dubiu. Cum ai rezolvat această mică problemă e mulţumitor momentan pentru amândoi. Ne comportăm de parcă am avea 15 ani...

După ce pleci, cu ultima expresie în minte (care, de obicei, e una semidistrată şi mirată), mă întorc în casă: patul e gol şi totuşi nu e gol. Baia, la fel. Bucătăria, la fel. Holul, la fel. Mă simt ca şi cum aş locui cu o fantomă care refuză să se materializeze. Aşa că fiecare zi e frumoasă până la un anumit punct. Încăpăţânarea cu care fantoma asta "pune lacăt" pe viaţa mea e de fapt materializarea nevoilor mele.

Dar să luăm o pauză de respiraţie şi să ne întoarcem de unde am plecat. La staţiile de autobuz, la motan şi la "Motoarele" pe ploaie. Pe mine mă distrează staţiile de autobuz, sunt puncte fixe care simbolizează mişcarea continuă. Motanul tău este întruchiparea blândeţii feline, iar "Motoarele" pe ploaie - locul cel mai anonim posibil, pentru oameni ca noi. Nu ne iubim, nu ne urâm, dar avem grijă să ne zâmbim ca şi cum toate astea ar dura o veşnicie. Nimic nu durează o veşnicie.

Mă gândesc că sâmbăta trecută eram la tata şi i-am zis că am să-i dau o veste, la care au sărit amândoi, şi el şi frate-meu: "Eşti însărcinată!". Nici nu ştiu cum le-ar fi, dacă chiar s-ar întâmpla. Mamă singură, cu un serviciu care nu-i permite prea multe, cu o filosofie de viaţă cel puţin ciudată, în condiţiile de azi. Mă gândesc la scandalul care s-ar isca. E adevărat, aş vrea copilul şi nu e adevărat că vine când vrea el, pentru că şi inconştienţa părinţilor are un mare cuvânt de spus aici. Fără ea nu se întâmplă nimic, nu-i aşa?

Cum aş fi, ca mamă? Ce mi-ar trece prin cap, mergând la doctor la control, luând loc la rând cu doamnele, dar fiind singură? Pe tine nu te introduc în scenariu pentru că deja te-ai declarat nonparticipant. M-aş gândi că mai e puţin şi fac ecografia de luna a patra, aia la care vezi ce e copilul - fată sau băiat. Dacă ar fi fată, m-aş gândi un pic mai departe, zicând că o să semene cu taică-său şi rugându-mă să nu fie chiar bucăţică ruptă. Ar fi greu, când ar creşte, să-i explic de unde vin toate accesele ei de personalitate. Dacă ar fi băiat, ţi-ar moşteni mâinile şi mi-ar aduce aminte ce senzaţie am avut când m-ai luat prima oară în braţe. Băiatul m-ar întreba unde e tata şi n-aş şti ce să-i spun. "Nu ştiu unde e, mami. Prin lume, probabil". Fetei i-aş spune Maria, iar băiatului i-aş spune Dan.

Aş trece, în scenariul ăsta, şi prin momentele următoare: venirea acasă, cu bunicul copilului pe post de tată, alăptarea, micile "febre" de zi cu zi, primul dinte, primul zâmbet, primul "oaaa" care se va transforma mai târziu în "mama".

La un moment dat, probabil, vei vedea şi tu cum arată "bijuteria" pe care-ai produs-o. O sa ne întâlnim din greşeală prin parc sau pe la cumpărături, aşa cum te întâlneşti cu oamenii care nu mai au nici o treabă cu tine. Când nu mai au, dai peste ei. Când vrei să-i găseşti, nu sunt nicăieri. Iar "nenea" se va uita la năpârstocul din cărucior cu o privire amuzată, îl va privi ca pe un extraterestru care nu ştie să vorbească. "Eu am făcut asta? Ce chestie!" îţi vei spune atunci. Probabil că te vei simţi exclus, dar cum să te incluzi într-o chestiune care nu-ţi face plăcere? Lipsa plăcerii exclude din viaţa ta multe lucruri, e foarte normal. Cum să-l înveţi pe micul terorist fizica sau matematica, sau pe mica teroristă să aibă grijă cu bărbaţii? Ar mai trebui să aştepţi mult, iar aşteptarea e exclusă. Îţi vei lua la revedere de la noi după nici 5 minute de conversaţie şi te vei urca în primul autobuz, nerăbdător s-ajungi acasă. Motanul te va întâmpina cum ştie mai bine, cu un mieunat lung şi convingător. Iubeşti pisicile pentru că şi ele se lasă iubite după programul lor, nu le face nimeni orar. În felul tău, şi tu eşti o pisică. Un motan mare, cu ochii albaştri.

Copilul va învăţa să-i spună "tata" altui bărbat, un bărbat care n-ar fi mai bun decât tine cu nimic, dar nici mai rău. Va fi un om obişnuit, mediocru poate, cu privirea caldă, care va şti să mă ţină în braţe.

Ce-aş vrea să fac este să ajung să văd ce vezi şi tu, să privesc lumea cum o priveşti tu. Ar fi o lecţie utilă. Aş înţelege atunci să-i spun copilului din start cine e tatăl lui, unde e şi de ce nu e cu noi. Mă aştept să-mi înţeleagă egoismul şi să te înţeleagă şi pe tine. Culmea, nu? Să înţeleagă un tată pe care nu-l va cunoaşte niciodată, pe care nu va putea conta şi la care nu se va duce când va lua prima notă sau primul şut în cur, şi o mamă care-l va iubi cât pentru amândoi.

Îmi place să "glosez" aşa pe marginea unui subiect de care mi-e foarte frică, dar pe care-l curtez ca un kamikaze. Până într-acolo am ajuns, încât fac scenarii pe baza unor lucruri care nu se întâmplă. Până una-alta, a fost doar un exerciţiu de imaginaţie, privit dintr-o staţie pustie în care aştept autobuzul. Tu stai în staţia de vis-à-vis, aştepţi troleibuzul spre casă. S-a făcut târziu, foarte târziu.