Pianul (II)

Cu mâna dreaptă prinsă în buzunarul hainei, domnul pare plecat în altă lume. Ce a găsit acolo l-a proiectat în trecut, într-un spaţiu de unde priveşte cum îşi trece viaţa acum, între graniţele unui nimic îmbrăcat în haine de duminică. Se vede tânăr şi îi zâmbeşte complice imaginii, aşa cum se reflecta ea în vitrina magazinului din faţa casei, magazin care nu mai există de 20 de ani. Îl încântă asta, simte nevoia să povestească:
- Îmi place să spăl ferestrele memoriei în fiecare zi cu o soluţie în care adaug picături de vin. Călătoresc neatent între trecut şi prezent, vorbesc mult. Cineva are răbdare să mă asculte, nu duc lipsă niciodată de aşa ceva. Vorbesc despre mame, taţi, unchi, bunici şi străbunici, despre războaie la care n-am participat şi despre cărţi pe care nu le-am citit. Mă întrerup doar ca să iau o gură de vin, iar între timp pregătesc următoarea amintire de ucis. Nu rămâne aproape nimic în urma mea, în afară de aşternuturile mototolite, paharele de vin golite şi scrumierele pline de mucuri de ţigară. Însă las urme adânci pe unde mă poartă pofta de a omorî ceva. Când nu mă nimeresc în vreo tavernă, aleg camere cu tavan înalt şi pereţi verzi. Pentru ascultătorii mei, fără-de-amintirile povestite devin din ce în ce mai dureroase pe măsură ce se sting. Nu mai am nevoie de nume, iar umbra mea, când a sosit ceasul, se întâlneşte cu umbra amintirii căreia i-a venit rândul. Aceasta umbră poţi fi chiar tu.

Inima cea nouă tresări.

Dacă vrei să mă contrazici n-are rost, pentru că n-ai argumente suficient de solide. Îţi pot spune destule despre cum e să trăieşti ca să fii contrazis, să-ţi faci un scop din asta, tocmai pentru a-ţi da un raison d'être. Unii zic că a rezista contrazicerilor repetate, aducând argumentele pertinente, este un semn de inteligenţă. Eu unul zic că habar nu au despre ce vorbesc. Pentru că dependentul de dezaprobare este, de fapt, o specie de drogat ceva mai specială. Se droghează cu un joc, un joc chinuitor care creează rapid dependenţă. Se cheamă "viciul anticipării", iar dependentul de dezaprobare este unicul jucător activ. Restul îl asistă.

Cum funcţionează? Jucătorul simte cum viaţa din el începe s-o ia la vale, cum punctul de maximă conştienţă se îndepărtează de el, pe măsură ce atrage finalul şi-şi doreşte să îl domine. Se antrenează pentru asta, dar finalul îl ia mereu prin surprindere, pentru că nu reuşeşte niciodată să zică STOP primul. Dacă se închide, se pierde de tot... Nu te mai închide în tine, l-aş sfătui, şi nu mai pune mâna pe mine...

Inima cea veche bate în acelaşi timp cu cea nouă şi creşte, ca o umbră, în spaţiul dintre ei. Domnul îşi încheie haina porneşte în sus pe stradă, ţinându-şi cu greu echilibrul, ajutându-se de braţul tinerei care-l ghidează "spre casă". Nu recunoaşte străzile, nu ştie încotro. Tânăra are chef de joacă, se caţără pe o bordură şi plusează: "hai acasă!". Domnul explodează şi începe să urle, apoi traversează, grăbeşte pasul şi-o depăşeşte. Aleargă în urma lui, brusc conştientă de oră, de cartierul străin, de pericole. Joaca se termină. Îl ajunge din urmă şi-l apostrofează, la fel de violent:
- Nu ţi-e ruşine? Cum mă laşi singură în mijlocul drumului?
- Tu te-ai lăsat în mijlocul drumului! Eu vreau doar să merg acasă..., spune domnul.

Taxiul vine la timp, farurile luminează violent în noaptea profundă. În maşină nu-şi vorbesc, privesc în direcţii diferite. Încă în buzunarul hainei, inima cea nouă bate din ce în ce mai rar, învinsă de ritmul celeilalte. Fiecare bătaie e dureroasă, până la urmă se opreşte. Domnul nu observă decât că au ajuns la prima staţie şi îi aruncă tinerei o privire sălbatică.
- Noapte bună, îi răspunde ea, trântind portiera.

Taxiul întoarce, iar domnul îi indică politicos şoferului următoarea destinaţie:
- Spre Lacuri, vă rog.