Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mi Buenos Aires Querido


Justina Irimia

17.06.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iubeam Buenos Aires înainte de a-l cunoaşte şi ştiam că mă va primi cu aceeaşi generozitate cu care a primit dezmoşteniţi şi îmbogăţiţi.

În inima microcentrului (zona istorică, în surprinzătoare simbioză cu sediile companiilor şi mareea de localuri), se întinde 9 de Julio, cel mai lat bulevard din lume, un vîrtej de (probabil) 20 de benzi ale cărui voce şi pulsaţie nu încetează nici o clipă, la fel de atrăgător pe cît este de ameninţător. Un bulevard care, fără îndoială şi cruţare, îl umileşte pe Champs Elysées. Fără a avea eleganţa lui, 9 de Julio are mult din Europa glorioasă care a cucerit lumea nouă şi se încăpăţînează să trăiască în mijlocul ei. Nicăieri, în cele 23 de ţări de pe toate continentele în care m-a purtat viaţa, nu am trăit cu asemenea intensitate iubirea pentru clădiri. Arhitectura din Buenos Aires este - simplu şi insuficient spus - copleşitoare. Parisul sudului (titlu pe care şi-l revendică şi îl trimite ca pe un sol pretutindeni) cotropeşte şi subjugă şi pe cel mai blazat dintre călători. M-am surprins oprindu-mă în mijlocul străzii sau în timp ce traversam un bulevard (gest necugetat în ţara care ocupă locul 2 mondial în topul accidentelor auto), uitîndu-mă cu aviditate şi stupoare la splendoarea balcoanelor şi a acoperişurilor incredibil de pariziene, la aglomerarea nestridentă a figurilor mitologice, la cupolele sale - emblemă a oraşului - şi, în acelaşi timp, neaşteptat de bucureştene, din nou, via Paris. Am numărat etaje şi ornamente, am citit nume de arhitecţi, mereu înscrise cu grijă şi eleganţă, am căutat să-mi amintesc în ce parte a Romei am mai văzut o anumită faţadă şi am ameţit privind minute în şir masive decoraţiuni şi coloane madrilene.

Sînt locuri în care metisajul arhitectural este atît de intens, atît de solicitant, încît ar părea kitsch, dacă nu ar fi minunat de adecvat. Dacă nu ai simţi, ca arhitect sau biet vizitator, că altfel nu poate fi şi că fiinţa argentiniană nu s-ar fi putut întrupa decît într-o astfel de matrice. Poate că echilibrul, proporţia ce se ascunde sub nesfîrşita întindere de Europă majestuoasă este tocmai seninătatea celor care îl umplu, cu patima lor şi cu dubla lor identitate. Căci acest Paris enorm, îndrăgostit de elitiste canoane arhitecturale europene, a fost fidel oamenilor săi - italieni şi spanioli, francezi, germani, polonezi şi evrei europeni.

Se numesc los porteños (aluzie la faptul că oraşul este, întîi de toate, un port) şi îşi poartă numele cu vanitate şi expectativă cosmopolită. Copii de imigranţi, ai căror strămoşi au coborît din bărci (după cum ei înşişi mîndru mărturisesc), la pragul dintre secole şi apoi de-a lungul secolului XX, în căutare de îmbogăţire sau în fugă de război sau mizerie, los porteños îşi arată fizionomia incredibil de italiană sau iberică, adîncind confuzia culturală a europeanului, căruia îi este neclar ce ne uneşte şi ce ne desparte, pe noi, cei reuniţi aici, pentru o clipă sau o viaţă. Şi atunci înţelegi de ce oraşul cu clădiri pariziene nu respinge cu aroganţa rece a Parisului real, căci pe bulevardele sale enorme, sufocate de mulţimi grăbite şi răscolite de acorduri de tango ce se revarsă cînd şi cînd din magazinele larg deschise, cîte un zîmbet sicilian îţi aminteşte că te afli, totuşi, în America de Sud, fie şi în carnea ei cea mai europeană, că aici rîsetele, ironia şi neobositul simţ teatral nu vor înceta niciodată, că totul e tumult şi patimă, dar că mereu vei fi binevenit. Lentoarea dulce şi senzuală a accentului tipic argentinian (pe care doar uruguayenii, ca rudă mult mai mică şi mai săracă, îl împărtăşesc) anunţă, inexorabil, că italiana şi-a lăsat pe veci amprenta culturală în fiinţa argentiniană. Nicăieri în lume, în afara Italiei, nu mai curge atît de seducător, atît de îndrăzneţ, pe alocuri ofensiv, mereu minunat, timbrul legănat al limbii italiene. Nicăieri, în afara spaniolei argentiniene, care, deseori, îşi coboară influenţa italiană pînă la degetele care croiesc gestul tipic explicativ pe care te-ai aştepta să-l întîlneşti doar în Italia.

Expectativele europene snoabe cunosc decepţii în Buenos Aires. Foarte manieraţi, calzi şi prietenoşi, los porteños nu au nimic din agresivitatea şi nota primitivă pe care mulţi europeni o asociază cu popoarele sud-americane. Lungile cozi ordonate cărora iniţial nu le-am înţeles rostul sînt cozile celor care aşteaptă, disciplinat, în staţia de autobuz, respectînd cu obstinaţie locul celui din faţă, indiferent de vîrstă şi sex. Mai mult, fibra impulsivă a argentinienilor coabitează, în mod surprinzător, cu o răbdare a politeţii, cu toleranţa, cu bunăvoinţa de a aştepta ca interlocutorul sau străinul pe lîngă care trec pe stradă să se exprime sau să se lămurească. Această răbdare se prelungeşte însă într-o altă coordonată tipic porteña.

Los porteños îşi cunosc, recunosc şi par să îşi cultive o trăsătură care i-a făcut faimoşi în lume şi în restul Argentinei. Sînt în genere neserioşi, neparolişti, uşor ipocriţi, nestrăini de jocurile minciunii şi suferă de o lentoare balcanică descurajantă. Rareori satisfac promisiuni şi angajamente. Lipsiţi de astfel de tensiuni, ei trăiesc într-un protocol al promisiunii făcute şi nerespectate, pe care însă te deprinzi să îl tolerezi, uneori chiar să îl apreciezi, de care te poţi molipsi, pentru că, lipsit de el, identitatea porteña şi-ar pierde din atracţie.

Această absenţă a consecinţei cunoaşte cea mai plastică şi mai teatrală expresie în ritualul flirtului şi al complimentelor, tipic străzii porteña. Urechea feminină neavizată e lovită de salve de elogii galante inimaginabile, de o intensitate hollywoodiană, cu excese sud-americane. Los piropos (termen argentinian care desemnează complimentele adresate femeilor) se înşiruie neinhibat în adjective naive, adolescentine şi în termeni extremi precum "regina mea", "iubirea mea", "viaţa mea", total cu o delicioasă teatralitate şi cu o lejeritate de şuetă. Ce europeană şi-ar închipui că un muncitor sud-american s-ar opri din lucru pentru un mic elogiu ad-hoc, în care o asigură că e frumoasă precum o zeiţă! Combinaţie proletaro-mitologică ce nu surprinde într-un oraş în care bărbaţii de la 7 la 70 de ani nu simt nicicînd opreliştea cenzurii în chestiuni estetice. Dar acest ritual pe care străzile din Buenos Aires l-au adus la perfecţiune şi, uneori, la exagerări obositoare, nu cuprinde nici o latură ameninţătoare, nici o umbră vulgară sau jignitoare. Este inofensiv şi exprimă regia unui mic şi sublim spectacol în care admirator şi admirată cunosc traseul şi se angajează cu nepăsare, cu umor sau simplă bună dispoziţie. Bărbatul porteño pare să nu-şi poată înfrînge inerţia nici în circumstanţe clasice de ofensivă, posibil încurajat şi consolat de o realitate statistică neaşteptată. În Argentina, proporţia dintre sexe arată că există patru femei la un bărbat. Într-o discuţie familiară (cum ajung să fie, aici, toate discuţiile, indiferent de relaţia cu interlocutorul) un şofer de taxi mi-a mărturisit zîmbind nestingherit că e în căutarea unei femei, pentru simplul fapt că are deja trei şi, astfel, ar putea satisface statistica!

Acesta este Buenos Aires, oraşul prin care, la fiecare cîteva minute, trece cîte o maşină Dacia 1300, pe vremuri cea mai ieftină şi, încă, una dintre cele mai populare maşini. Buenos Aires - oraş decadent şi decăzut, în care frumuseţea impunătoare a clădirilor pariziene renovate se îmblînzeşte sub atingerea modestă a caselor neîngrijite sau abandonate. Un oraş pe care criza economică din 2001-2003 (cea mai gravă din istoria statului) l-a marcat precum o cezură permanentă. Pe străzile elegante, cu mulţi cerşetori şi vagabonzi, sub privirea ferestrelor asaltate de ornamente arhitecturale, se adună mormanele de gunoi, pe care oamenii străzii le triază cu grijă, seară de seară, oprindu-se pentru a se odihni, nonşalant, pe sacii imunzi sau pentru a-şi plimba copiii goi în cărucioare cu deşeuri. Cerşetoria, care nu exista înainte de anii 2000, e azi acompaniată de o vertiginoasă rată a criminalităţii produse de sărăcie. Presa relatează în fiecare oră cazuri de jafuri, crime şi luări de ostatici - un fapt devenit banală realitate într-un oraş care, pînă de curînd, se număra printre cele mai sigure din America de Sud.

Buenos Aires îşi poartă, în aceşti ani, resemnarea furioasă a mizeriei, dar nu încetează să strălucească, din inima lui, care mărturiseşte despre nenumăraţii paşi de tango, pînă în cartierele rezidenţiale de un lux uimitor şi pînă în suburbiile murdare. În martie, la Buenos Aires vine toamna, iar dulceaţa autumnală a fratelui său mai bătrîn, Parisul, se încarcă aici cu bogăţia sudului şi cu nostalgia epocii în care Carlos Gardel, celebrul creator şi cîntăreţ de tango, cînta despre al său Buenos Aires querido.

Buenos Aires, martie 2008


(Articol preluat din Dilema veche, aprilie 2008)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer