Intrăm în parcul Yoyobi imediat după ce ieşim din staţia de metrou. O luăm pe o alee lată, trecând pe sub un portic torii ai cărui stâlpi impresionant de înalţi şi de groşi sunt tăiaţi fiecare dintr-un singur trunchi de copac originar din Taiwan, vechi de 1700 de ani. Ating cu palma unul din stâlpi. Lemnul este moale şi cald, ca o tejghea bine lustruită, dar în care timpul şi-a înfipt nemilos ghearele, crăpându-l în mai multe locuri, dintr-o smucire, de sus până jos.
Mă aşteptam, după agitaţia de la intrarea în parc, să fie multă lume şi înăuntrul lui, dar nu e aşa, grupurile de tineri îmbrăcaţi cu haine care mai de care mai ieşite din comun scurgându-se probabil spre străzile cu magazine de lux de vizavi de intrarea în metrou sau spre sala de concerte de lângă parc.
Pe aleea principală pe care ne plimbăm, văd câteva cupluri de tineri cu cărucioare, câţiva turişti şi grupuri mici de japonezi îmbrăcaţi foarte elegant, majoritatea ducând cu ei pungi pline cu cadouri. Este şi cazul domnului care ne salută când ne oprim să admirăm porticul. Este însoţit de soţie şi de fratele lui, veniţi din provincie pentru o nuntă oficiată la sanctuarul Meiji Jingu, construit în mijlocul parcului în 1920, la opt ani după moartea împăratului Meiji.
Aflăm că ziua de azi este considerată propice pentru nunţi şi că vom avea norocul să asistăm la mai multe ceremonii. Într-adevăr, nici nu intrăm bine în curtea interioară a sanctuarului, că o primă procesiune ne taie calea. Tinerii căsătoriţi sunt îmbrăcaţi în costume tradiţionale, el într-un kimono negru, ea într-un kimono alb, cu un fel de glugă albă apretată pe cap. Amândoi sunt feriţi de soare de o umbrelă roşie uriaşă, ţinută de un bărbat care merge în spatele lor. Flori alb cu roşu în contrast cu trunchiul negru al cireşului. Prima mea întâlnire cu sakura, faimoasele flori de cireş, este una stilizată, care durează doar preţ de un minut, cât le ia celor din procesiune să treacă prin faţa mea.
Încerc să mă apropii cât pot de el, am senzaţia că vrea să-mi dezvăluie un secret. Ca să ajung sub coroana sa, trebuie să trec pe sub o poartă şi să ies din curtea interioară principală. Lângă el se întâmplă, într-adevăr, ceva. Acolo sunt pregătite miresele pentru ceremonie şi se fac fotografiile oficiale cu familia. Vizitatorii sanctuarului îi privesc şi îi fotografiază de zor. Tot acum aflu că sub kimonoul alb, pe care mireasa îl poartă în timpul procesiunii din curtea interioară, se află un alt kimono, de data aceasta colorat, cu care sunt făcute pozele.
După ce toţi au plecat, a mai rămas ceva în urmă cu mine, n-aş putea spune ce, o impresie, o adiere, un foşnet de flori roz, ca un negativ din mătase destrămat de acelaşi vânt năstruşnic care mai înainte se juca cu kimonourile celor din fotografie.
6 aprilie 2008
O plimbare de o oră prin cimitirul Yanaka, înainte de a merge în parcul Uedo, se transformă într-o dimineaţă întreagă petrecută printre pietrele de mormânt peste care cireşii îşi scutură florile fanate sau, în apropierea cimitirului, pe străduţele calme, trecând pe lângă curţi abia ghicite, la capătul cărora se zăresc porţile unor sanctuare.
Intrăm în curtea interioară a unui sanctuar, care se dovedeşte a fi un cimitir pe care l-aş putea numi "în miniatură", cu pietrele de mormânt înghesuite unele în altele, ca şi cum cei cărora le aparţin ar dori să-şi ţină de urât unii altora în lungul drum al eternităţii. Ce mă impresionează cel mai tare este faptul că şi casele care încercuiesc cimitirul sunt la fel de înghesuite. Înguste şi înalte de două etaje, în medie, arhitectura lor dublează, într-o armonie perfectă, dispunerea pietrelor de mormânt, la capătul cărora sunt strecurate, în nişte rasteluri de fier, stinghii lungi din lemn natural, pe care sunt scrise cu cerneală neagră, pe verticală, kanji-uri, probabil cu numele celor morţi. Îmi amintesc de crucile noastre de lemn, cu numele şi anul naşterii şi al morţii trecute tot de mână, cu cerneală neagră. În bătaia vântului, stinghiile se lovesc de rastelurile din fier, scoţând un uruit monoton care se împleteşte cu foşnetul frunzelor unui palmier. Lumina puternică se reflectă în pietrele lustruite peste care a fost turnată apă, pentru purificare, întunecată doar din când în când de un norişor de fum de la beţişoarele parfumate care ard liniştite.
Ne hotărâm să mâncăm în cimitir, împreună cu cele câteva sute de persoane care s-au aşezat pe jos, pe aleile principale. Toţi au venit cu pachete cu mâncare şi cu multe sticle de sake, aşa cum o fac în fiecare an în această perioadă, pentru ohanami, ritualul admirării cireşilor în floare. Din păcate, am prins doar a doua săptămână, când cireşii înfloriţi încep să se scuture. Înainte de a ne întoarce în cimitir, ne oprim la un mic restaurant ca să ne cumpărăm ceva de mâncare. Restaurantul este ţinut de un cuplu de bătrânei care nu vorbesc decât japoneza. Reuşim cu greu să le explicăm că vrem să luăm mâncarea la pachet. La început bătrâna nu înţelege, dar la un moment dat se luminează la faţă şi rosteşte fericită hanabi, în timp ce cu mâinile face gestul ploii care cade. Dispare grăbită în bucătărie, ca să nu întârziem prea mult de la întâlnirea cu florile de cireş. Aşa am aflat că admirarea ploii de petale se numeşte hanabi.
Locurile pentru picnicuri sunt foarte bine puse la punct, probabil de primărie sau de administraţia parcului. De-a lungul marilor alei, sunt întinse sute de metri de folii de plastic albastru, lipite cu scotch de caldarâm, împărţite în mici parcele atribuite grupurilor de petrecăreţi, iar la fiecare 50 de metri sunt amenajate puncte de colectare a gunoaielor în saci de hârtie uriaşi. Toţi participanţii sunt foarte organizaţi: şi-au făcut mese din cartoane, unii au venit chiar cu saci de dormit, mâncarea şi băutura sunt pe săturate, iar încălţămintea este lăsată, bineînţeles, în afară spaţiului de stat de jos. Pe lângă ei se plimbă un cântăreţ ambulant îmbrăcat în kimono, cu ghitara într-o mână şi cu stativul de note în cealaltă. Din când în când se opreşte, la câte un semn al celor aşezaţi pe jos, şi începe să cânte, acompaniat de cele mai multe ori de vocile răguşite şi obosite ale acestora.
Ne retragem din vacarmul general pe o alee care duce spre sanctuarul Ueno Toshogu. La început la fel de gălăgioasă ca şi restul parcului, cu tarabe cu mâncare şi mese pe ambele părţi, ea se linişteşte treptat, pe măsură ce ne apropiem de intrarea în sanctuar. Înaintea intrării în minuscula grădină a sanctuarului trecem printr-o curte interioară unde se vând plăcuţe din lemn, pe care poţi să-ţi scrii dorinţele adresate spiritelor kami înainte să le agăţi, la un loc cu alte câteva sute, într-un spaţiu special amenajat. Mai pot fi trase la sorţi dintr-un recipient suluri subţiri de hârtie, pe care lumea le înnoadă pe crengile cireşilor sau pe nişte sfori legate între doi stâlpi. Nu ştiu ce scrie în ele, dar sistemul cu trasul la sorţi al sulurilor îmi aduce aminte de hârtiuţele care-ţi prevesteau viitorul, trase de papagalii bine dresaţi, la Mamaia, pe vremea copilăriei mele.
Odată intraţi în grădina sanctuarului, se face linişte. Parcă am fi trecut pragul altei lumi. Vizita sanctuarului se termină repede, două săli mari, întunecoase şi reci, separate de o poartă imensă în stil chinezesc şi de un rând de trepte lucioase. Într-o vitrină sunt expuse, într-o stare excelentă, hainele împăratului Toshogu, mort în 1616, căruia îi este dedicat sanctuarul. Rămânem mai mult în grădină, ca să admirăm pereţii exteriori şi să fotografiez un portocal cu crengile grele de fructe. De fiecare dată când mă uit la poza făcută, am senzaţia că portocalele atârnă ireal de crengi, ca în tabloul lui Magritte în care bărbaţi cu pălărie neagră par agăţaţi de cer în cuiere invizibile.
De ieri a început să plouă. Dimineaţa, devreme, nu m-au mai trezit păsările şi n-am ştiut din ce cauză. Mai ales ciorile... În primele două dimineţi, croncănitul lor puternic m-a trezit de mai multe ori. Am impresia că balconul nostru este orientat spre promenada sau, mai bine zis, pe autostrada ciorilor, care trec în mare viteză dintr-o parte în alta a clădirii, le aud de departe venind, croncănitul devine din ce în ce mai puternic, atinge maximumul în dreptul geamului nostru, apoi se pierde în depărtare cu aceeaşi viteză. Ei bine, nici ieri şi nici azi dimineaţă nu le-am mai auzit, cred că până şi pe ele le-au descurajat ploaia deasă şi vântul puternic care, din păcate, a scuturat şi ultimele flori de cireş.
Când m-am încumetat să mă dau jos din pat şi să mă uit pe geam, cireşii îşi frângeau crengile cu disperare, în timp ce vântul trântea fără milă petalele delicate de pământul mocirlos. Natura pare să se comporte cu demnitatea samurailor. Preferă să termine ploaia florilor de cireş într-o sinucidere crudă, decât să ne lase să asistăm la scuturarea lor treptată şi la dezvelirea impudică a mugurilor verzi ce vor deveni în curând frunze. Durerea despărţirii este, astfel, curmată, şi trecem degrabă în încăperea următoare, unde decorul verde al primăverii este deja instalat.
Seara am ieşit să mâncăm aproape de casă, ploaia deasă nu ne-a dat ghes să plecăm prea departe. Am ales un mic izakaya de cartier, un restaurant al cărui echivalent englezesc este pubul, iar cel francez, bistroul. Aici se bea alcool şi se servesc gustări, în aşteptarea cinei, care poate fi luată pe loc.
Izakaya în care am intrat era foarte mic, un spaţiu mic, mai mult lung, împărţit în două fâşii de volume înguste de o tejghea din lemn. În partea dreaptă, "barul" şi "bucătăria", în care trona stăpânul locului, gata la cel mai mic gest al clienţilor să-i servească, în partea stângă tejgheaua, băncuţa pe care erau aşezaţi clienţii şi un mic spaţiu de trecere spre cămăruţa din spate, probabil pentru clienţi mai de seamă sau pentru o ocazie specială.
La intrarea noastră am simţit o uşoară agitaţie din partea proprietarului, a soţiei sale şi a celor patru clienţi aşezaţi pe băncuţe. Ceva în genul emoţiei pe care par s-o resimtă japonezii când câştigă la pachenko, un joc de noroc cu multe bile mici, în genul slot machines-urilor, foarte la modă în Japonia. Ei bine, chiar li se întâmpla, sorţii aleseseră micul lor izakaya pentru debarcarea în forţă a doi turişti cu care vor trebui să se înţeleagă cumva. Am remarcat, fără să-mi explic pentru moment de ce, chicotele înăbuşite ale unui domn în vârstă, în timp ce două licăriri scurte îi luminară ochii ascunşi în spatele unor lentile cu multe dioptrii. Lucrurile s-au clarificat pe urmă, când am aflat că fusese în Franţa de mai multe ori şi o rupea pe franţuzeşte. Urma momentul adevărului în faţa prietenilor săi, cărora cu siguranţă li se lăudase că vorbeşte franceza. Îşi aducea anevoie aminte cuvinte, pronunţate cu atenţie, ca şi cum ne-ar fi arătat nişte obi-uri preţioase, pe care le despăturea cu grijă în faţa noastră, ca să le putem admira mai bine.
Intimidaţi, la rândul nostru, de listele cu meniuri agăţate deasupra capului nostru, din care nu înţelegeam o iotă, am cerut o bere pentru Andrei şi apă pentru mine. Băutura a apărut pe tejghea însoţită de castronaşe cu nişte alge negre excelente, cu un gust uşor dulceag, apoi de alte castronaşe cu bucăţi de dovleac pregătit într-un sos dulce, la fel de gustos, care ţi se topeau în gură.
Între timp, atmosfera caldă, uşor aburită, la propriu şi la figurat, îşi spune cuvântul. Limbile se dezleagă şi mâinile încep să se mişte în toate părţile, supliment la micul dicţionar de buzunar francez-japonez şi la cuvintele în engleză şi franceză cunoscute de domnul cel în vârstă şi de vecinul lui Andrei. Comunicarea ia forma unui patchwork cusut grăbit, cu petice de culori şi forme diferite, confuze pentru un ochi obişnuit cu armonii vizuale, dar a cărui utilitate, în cazul nostru, să înţelegem o mică frântură din lumea cea nouă, e atinsă. Aflăm cum îl cheamă pe proprietar şi că are 60 de ani pe care, ca mulţi japonezi, nu-i arată, că vecinul lui Andrei are aceeaşi vârstă ca şi el, gustăm două băuturi alcoolice tradiţionale, sake şi shochu, învăţăm cum se spune "obraz" şi "carne", ne dăm seama că dacă un japonez vorbeşte despre el nu arată cu degetul spre piept, cum facem noi, ci îşi atinge vârful nasului. Ei află despre noi de unde venim, ce facem în Japonia, când am venit şi când plecăm, unde stăm în Franţa, unde se află România, Nadia Comăneci apare şi ea, pe neaşteptate şi spre uimirea noastră în discuţie.
Cred că, totuşi, mă înşel, folosind termenul "timiditate" când vorbesc despre japonezi. O fi, poate, aşa, dacă raportez felul lor de a fi la un sistem de decodificare occidental, ceea ce ar fi complet eronat. Simt că în spatele unei uşoare crispări, al unor înclinări discrete ale capului, ascunzând priviri ce par absente, al unor inflexiuni ale vocii alternând între ezitare şi gălăgie, se ascunde altceva, catifelat ca o petală de cireş şi dur ca străfulgerarea lamei unei săbii de samurai. Un nu-ştiu-ce pe care intuiţia mea ar avea nevoie să-l "pipăie" fără grabă, mult timp şi cu multă atenţie, ca pe textura unui material preţios, pentru a mă putea convinge de existenţa lui şi a-l înţelege.
Aseară ne-am întâlnit cu domnul Shingo Suzuki. Un domn micuţ de statură, vesel, prietenos, curios, vorbind o română excelentă.
Avusese intenţia să ne invite la un restaurant românesc la Meguro, la câteva staţii depărtare de campusul în care locuim, dar, din păcate, era închis lunea. Optăm pentru un restaurant specializat în şniţele japoneze din carne de porc, servite cu o salată de varză delicioasă, peste care turnăm mult sos de soia. Suntem serviţi într-o cameră cu tatami, la o masă joasă lăcuită, şi stăm pe perne albe, ale căror margini frumos lucrate îmi amintesc de pernele bunicii.
Reuşim să ne auzim printre vocile agitate din camera de alături, de care ne desparte doar un paravan. Un grup de salarymen, angajaţi ai unei firme, îşi petrec seara, ca în toate celelalte seri, după terminarea orelor de birou, în bunul stil japonez, adică mâncat şi băut cu colegii până spre ora unsprezece, când pornesc spre casele lor, de cele mai multe ori pe mai multe cărări. De altfel, este impresionant să mergi seara cu metroul după ora unsprezece, când aburii de alcool plutesc în vagoanele aglomerate şi nu ştii cât din clătinatul vecinului tău se datorează mersului trenului sau serii petrecute la restaurant.
Despre vecinii noştri, domnul Suzuki ne spune că, de data asta, se întâlnesc pentru o ocazie mai specială, un fel de petrecere a burlacilor. Ne bucurăm alături de ei, dar încercăm, totuşi, să-i ignorăm, ca să ne putem înţelege. Domnul Suzuki ne povesteşte cum a învăţat româneşte şi italieneşte, despre călătoriile sale în Italia şi în România. Aflăm cum i-a cunoscut pe tata şi pe Sanda Râpeanu la o şcoală de vară la Sinaia, că este pe punctul de a-şi termina teza de doctorat şi că, fiind foarte prins, nu va putea să ne însoţească la toate spectacolele pe care vrem să le vedem, dar că va veni cu noi la un teatru kabuki. Povestim despre ceramica de la Horezu şi ceramica japoneză, influenţată de cea chineză, despre filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile văzut de Domnul Suzuki la Bucureşti în ianuarie şi despre japonezii care au locuit în România în timpul comunismului, despre caligrafia şi poeziile lui Mitsuo Aida, al cărui muzeu l-am vizitat duminică, în timp ce mănăstirile din Moldova îşi amestecă umbrele cu templul din apropierea staţiei de metrou, adăpostind un Buddha cu ochi negri, pe care trebuie neapărat să-l vedem.
La un moment dat, schimbăm cărţile de vizită. Ştiind că am început să învăţ japoneză, Domnul Suzuki îmi întinde cartea de vizită cu partea scrisă în japoneză în sus. Bun pretext ca să aflăm că pentru fiecare silabă există mai multe kanji, provenite din chineză. În chineză, fiecare silabă se pronunţă cu intonaţii diferite. Sensul variază în funcţie de intonaţie, corespunzându-i, deci, o altă ideogramă. În japoneză, intonaţiile s-au pierdut, nu şi multitudinea de ideograme.
Scrierea japoneză a trecut şi printr-un proces de simplificare, motiv pentru care kanji-ul "go" din prenumele domnului Suzuki, Shingo, nu este cel pe care părinţii lui ar fi vrut să i-l dea, utilizat înainte de război şi scos din uz pe vremea când s-a născut el.
Am din ce în ce mai mult senzaţia că, în celelalte limbi pe care le vorbesc, română, engleză, franceză, spaniolă, merg pe un trotuar asfaltat, încins de soare, pe când primii mei paşi în japoneză îi fac pe nişte pietre ieşite la intervale egale deasupra suprafeţei apei, într-o grădină japoneză.
16 aprilie 2008
Am vizitat Muzeul de artă Idemitsu şi Muzeul Mitsuo Aida.
Îl descopăr pe Mitsuo Aida, caligraf şi poet japonez, într-un muzeu care îi este dedicat. Spaţii iluminate discret adăpostesc lucrările artistului, poeme scrise (sau desenate?) agăţate pe pereţii mai multor săli de expoziţie. Mă simt uşor derutată: sunt obişnuită să citesc poezii din cărţi ţinute în mână, cel mult din cărţi expuse în muzee sub geamurile protectoare ale unor vitrine orizontale. În niciun caz pe un perete. Îmi lipseşte un punct de sprijin concret, să ating cu mâna cartea sau, în cel mai rău caz, discret, cu vârful degetului, marginea de metal care susţine geamul vitrinei. Sunt complet ruptă de obiectul actului de citire profundă. Ca şi cum planurile în care mă aflu s-au rotit într-un mod anormal, dându-mi o senzaţie de ameţeală.
Şi dacă aceasta ar fi singura dificultate! În afară de faptul că mă simt ca o marionetă prost mânuită în faţa unui public nemulţumit, tracul meu mai are un motiv. Cum să înţeleg ce privesc?
Mă uit în jur la seria de poeme-tablouri de pe pereţi, de mai multe mărimi şi forme. De aproape, hiragana şi kanji dintr-un poem, desenate cu cerneală de o pensulă groasă, se înşiră unele după altele, ca nişte şcolari neastâmpăraţi pe care învăţătoarea încearcă din greu să-i ţină în frâu. Par să se împingă, să-şi dea ghionturi, să-şi pună piedică, chicotind şi icnind cu încântare. Fac câţiva paşi înapoi. De la depărtare, chiotele şcolarilor se estompează, iar semnele par să nu se mai mişte cu frenezie în toate părţile. Poemul pare să se liniştească, căpătând forma unei oi care paşte liniştită pe hârtia albă. Mă gândesc pentru o clipă şi la şarpele boa care a înghiţit un elefant, din Micul Prinţ. Doar că, de data aceasta, şarpele pare să fi înghiţit un sac plin cu hiragana şi kanji. Mă întreb cât îi va lua să le digere.
Intru în panică. Nu mai rămâne de făcut decât să mă plimb prin sălile muzeului şi să mă las pătrunsă de armonia contrastului între hârtia albă şi semnele negre, groase şi neglijente, părând desenate de un copil silit să înveţe să scrie, când gândurile lui se îndreaptă nerăbdătoare spre joacă.
"Dacă tu nu eşti tu însăţi cine ar putea deveni tu". Vreau să fac un pas, ca să trec la următorul poem, dar picioarele nu mă mai ascultă. De data aceasta, nu cerneala îi zâmbeşte lui Mitsuo Aida în timp ce scrie, ci Mistuo Aida îmi zâmbeşte mie în timp ce-i citesc poemul şi mă bate uşor pe umăr, plin de înţelegere. Reuşesc, în sfârşit, să vizualizez, ca într-un coşmar, senzaţia care îmi dă târcoale, din când în când, de câţiva ani încoace. Sunt undeva în afara mea, într-un spaţiu nedefinit şi nesigur, iar pentru a-mi găsi echilibrul şi liniştea de care am nevoie, trebuie neapărat să găsesc poarta fermecată care duce spre mine. Până acum nu mi-am făcut prea multe probleme că încă nu găsesc intrarea spre mine. M-am consolat la gândul că poate lucrurile nu sunt coapte încă, că mai trebuie să aştept. Doar că vorbele lui Mitsuo Aida tocmai mi-au înfipt în gânduri un ac înmuiat în otrava îndoielii. Dacă eu nu sunt încă eu însămi, aşa cum aş vrea să fiu, eul meu este acum gol ca o cochilie părăsită, pe care orice intrus, găsind-o liberă, poate să şi-o însuşească. Şi dacă....
Notă: Fotografii de Andrei Constantinescu.