Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

La Tescani: istorie culturală şi sentimentală


Iaromira Popovici

21.09.2008
Dilema Veche, aprilie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Despre Tescani am auzit doar poveşti. De la cele legate de George Enescu, care a trăit şi compus aici o perioadă (printre altele, şi opera Oedip), la unele, mai romantice, ba chiar gotice, avînd-o în centru pe soţia sa, Maria Cantacuzino (despre a cărei fantomă se spune că circulă pe acolo...); continuînd, mai spre zilele noastre, cu istoria şederii acolo, în 1989, a lui Andrei Pleşu - dar şi a scrierii Jurnalului de la Tescani; şi ajungînd, în momentul de faţă, la taberele de creaţie pentru artişti plastici, ce se organizează aici în fiecare an, şi la bursele pentru scriitori Pro Helvetia ce asigură, de două ori pe an, găzduirea cîte unui scriitor român şi străin în acelaşi loc.

Locul în cauză se numeşte "Centrul de cultură Rosetti-Tescanu"; deşi, la prima vedere, o pensiune de două margarete, precum multe altele din spaţiul rural românesc, Tescaniul a rămas incomparabil mai mult de atît: un spaţiu nobil, înconjurat de o anumită aură misterioasă, dar şi un aşezămînt cultural, care a căpătat această dimensiune încă din vremea întemeietorilor săi, familia Rosetti-Tescanu: "o ramură a Rosetteştilor, întinsă pe opt generaţii, în două secole şi jumătate, a sfinţit locul ales, pare-se, de vornicul Manolache din Grozeşti pentru fiul său Ştefan, cumpărătorul din 1709, de la care a rămas din tată-n fiu: Ioniţă, medelnicerul, s-a aşezat aici gospodăreşte, Gheorghe cel destoinic, tot medelnicer, a ctitorit biserica, ridicînd şi o culă de apărare, iar viteazul căminar Dumitrache a salvat satul de răul tîlharilor" (prefaţă de T. Ch. Ciobanu la volumul Mariei Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, traducere de Elena Bulai, Editura Aristarc, Oneşti, 2005). Dintre urmaşii acestora se distinge bunicul Mariei Cantacuzino, Costache, care desfiinţează, în 1848, "boierescul de pe propria-i moşie", îşi dezrobeşte ţiganii şi deschide şcoala satului în tinda casei sale. Pentru fiul său Dumitru, Costache va acoperi patru pereţi cu rafturi masive din "lemn de Teţcani", "pentru cărţile sosite în cea mai mare parte de la Paris" (punînd bazele viitoarei biblioteci de la Tescani), va proiecta Curtea mare şi-i va lăsa acestuia toată averea. Dumitru contribuie, la rîndul său, la ridicarea locului la rangul de aşezămînt cultural. Implicat în activităţile culturale ale epocii, el susţine reforma învăţămîntului propusă de Vasile Conta, traduce opera acestuia în franceză, frecventează Junimea bucureşteană şi Liga Culturală din Bacău, al cărui preşedinte este. Căsătorit cu Alice, şi aceasta "cu o instrucţie aleasă dobîndită la Stuttgart, iniţiată în muzică şi receptivă la toate artele", el are două fete, Maria şi Nellie, care se căsătoresc cu muzicieni: Maria - cu Enescu, după prima căsătorie cu Mihai Cantacuzino, iar Nellie - cu Maximilian Costin. Aici aveau loc serate muzicale, au fost pregătite primele numere ale revistei Muzica, s-au pus bazele Asociaţiei Amicii Muzicei. Din 1937, soţii Enescu au fost, timp de aproape un deceniu, "gazde absolute", pînă la plecarea lor din ţară.


Muzeu şi casă de creaţie

Pentru a menţine acelaşi spirit cultural al locului, George Enescu şi soţia sa, Maria (alintată Maruca), au donat locul, statului, "definitiv şi irevocabil", ca aşezămînt de cultură. Condiţia a fost ca moşia familiei Rosetti-Tescanu să fie folosită, în continuare, drept spaţiu de refugiu şi creaţie pentru artiştii din diverse domenii. Conacul, cu parcul său, la care s-au adăugat apoi încă două cabane, ajungîndu-se, în momentul de faţă, la 38 de camere, a fost tot timpul, inclusiv pe vremea lui Ceauşescu, nu doar un loc fermecător, ci şi unul de creaţie. Georgeta Popovici, muzeograf, ne povesteşte despre începuturile Muzeului "Enescu" de aici, dar şi ale Casei de creaţie: "Chiar din 1971 mi s-a spus că, în momentul în care se mută şcoala de aici, din Tescani, trece şi conacul în patrimoniul Culturii, şi se amenajează un muzeu şi o casă de odihnă şi recreere. Prin '74 s-a început restaurarea locului. S-a făcut chiar o investiţie foarte serioasă: exista actul de donaţie din 1947 - prin care soţii Enescu lăsau totul statului, cu condiţia să rămînă aici un aşezămînt cultural, şi el trebuia pus în practică... Locul a avut chiar multe destinaţii: şcoală agricolă, fermă de păsări, internat de elevi, şi s-a degradat. Cînd a devenit şcoala satului, oamenii spuneau că stratul de găinaţ era cam de o jumătate de metru... Au făcut şoseaua de la capul dealului, de la Moineşti, pod peste Tazlău, centrala termică şi restaurarea. S-a mai adăugat cîte o cameră, pentru că muzeul ocupa toată faţada, şi rămăsese foarte puţin spaţiu de cazare. În 1976 s-a terminat restaurarea şi a început lucrul la muzeul propriu-zis".

Muzeograf era atunci Alexandru Popovici, detaşat de la Muzeul din Bacău să facă Tescaniul. Era foarte important să fie muzeu acolo, datorită testamentului lui Enescu. Încă mai trăia Romeo Drăghici, care fusese secretarul lui Enescu şi avocatul său, ce lucrase la testamentul acestuia şi la actul de donaţie. Obiectele din muzeu au aparţinut, în mare parte, lui Enescu: Romeo Drăghici a împărţit ce rămăsese de la maestru între cele trei muzee ale acestuia (Bucureşti, Sinaia şi Tescani). "Au venit obiectele de la Bucureşti, dintre cele personale ale lui Enescu, ochelarii, bagheta, un baston, chiar şi piese de mobilier original, Louis XV. Şi pianul este al lui, şi vioara, care e particularizată: a primit-o la sfîrşitul Conservatorului, ca premiu întîi. De la Tescani s-au păstrat mai puţine, pentru că pe aici a trecut tăvălugul războiului, au intrat ruşii, s-a ocupat clădirea: e soarta tuturor conacelor din ţară. Am mai găsit în sat cîteva lucruri de-ale lui Enescu şi de-ale casei pentru că s-a jefuit... Ei aveau şi o bibliotecă foarte frumoasă, imensă, din care s-a pierdut mult. Generalul Radu Rosetti menţionează că erau titluri pe care nu le găsea nici la Biblioteca Academiei Române. Dumitru a şi primit o donaţie foarte mare de la Vasile Conta, mai ales pentru că i-a tradus Teoria ondulaţiei universale în franceză. Aveau şi cărţi de agronomie, ştiinţe juridice, aceasta era formaţia lor..." - îşi continuă dna Popovici povestirea.


Dintre obişnuiţii locului

Lucrurile nu au mers chiar unse. Au existat şi momente tensionate: era de aşteptat ca o asemenea "vilă", cu curte şi grădină mare (un parc de aproape 5 ha şi terenuri de 33 ha) să trezească dorinţe ascunse mai-marilor epocii, cunoscuţi că rechiziţionau cît puteau din rămăşiţele putrede, dar confortabile ale "regimului burghezo-moşieresc": "Într-o sîmbătă a Paştelui, am primit o vizită de la CC: Ilie Rădulescu, secretar de partid. Se uita de pe terasa din faţă a aşezămîntului, unde bate o lumină specială, pe care o înţeleg - şi reproduc - cel mai bine pictorii, cînd, deodată, ne-a zis: "Opriţi-vă!». Şi mi-am dat seama că ar vrea să facă acolo un loc de recreere pentru alte persoane, nu intelectuali români şi străini, cum prevedea testamentul. Atunci, Aurel Ilie Calimandric, om politic comunist, şi-a folosit relaţiile personale, şi după luni de zile am primit din nou dispoziţii să ne apucăm de treabă. S-a făcut muzeul, a venit Decorativa şi a aşezat toate camerele, a pus mochetele, perdelele... În jurul lui 1980 s-a terminat şi muzeul. Cred că imediat după cutremur au venit artiştii şi au lucrat aici la prima tabără de artă plastică. Au început întîi pe lîngă fabrica de hîrtie Letea şi au sperat că se va face acolo o hîrtie specială, de tip englezesc, pentru grafică... Au lucrat la un calendar. S-au adus fotolii-pat că nu erau destule locuri şi au venit vreo 10-15 artişti. Printre cei mai frecvenţi oaspeţi se numărau Ilie Boca, Victor Feodorov, Florin Ciubotaru, Paul Gherasim, Ileana Micodin... Şi Horia Bernea a fost foarte legat de Tescani, venea de 2-3 ori pe an, avea chiar un atelier al lui". Tescaniul a devenit casă de creaţie doar pentru două dintre Uniuni, cea a Artiştilor Plastici şi cea a Compozitorilor. Dna Popovici spune că, după construirea ei, artiştii le-au abandonat pe celelalte la care aveau acces (Bran, Cumpătu), fascinaţi fiind de ce au găsit aici: "Primul lucru care s-a făcut au fost nişte contracte: artiştii plastici aveau 7 camere, compozitorii - 2. Ei îşi plăteau cazarea pe tot anul şi distribuiau locurile. Doritori au fost foarte mulţi: existau parcul, Tazlăul în apropiere, dealurile acestea şi lumina..."

Despre "exilul" lui Andrei Pleşu aici, de care se ştie măcar din Jurnalul de la Tescani, Georgeta Popovici povesteşte cu drag şi nostalgie: "Pleşu a fost o binecuvîntare pentru Tescani. Eu lucram la Muzeul din Bacău şi am auzit că va fi transferat acolo. A fost detaşat la Tescani. A stat într-o încăpere creată pentru Horia Bernea. Aici l-a prins Revoluţia. Primea cîte un telefon de la prietenul lui, Dan Hăulică, care-l sfătuia să meargă pe dealuri. Mai pornea la plimbare şi cu prietenul său Teodor Enescu, care venea în cîte o scurtă vacanţă. Ideea era să nu stea de vorbă în spaţii închise. Pe soţul meu, directorul muzeului de atunci, l-a întrebat cineva la telefon: «E adevărat că dl. Pleşu lucrează la voi, la Tescani?»; «Da, e adevărat, mătură prin curte» - a răspuns el... A fost reprodus în ziarele momentului... Serile citeam aici Ilf şi Petrov, Caragiale, Zoşcenko. Se rîdea copios. Erau şi seri de muzică. Johnny Răducanu improviza la pian, dl Pleşu cînta..."

În momentul de faţă, locul nu şi-a pierdut destinaţia culturală prevăzută în actul de donaţie. Găzduieşte, în continuare, anual, tabere internaţionale pentru artiştii plastici, finalizate prin expoziţii. Şi, anul acesta încă, burse Pro Helvetia pentru scriitori români şi străini, precizează Gabriela Ilaş, actualul administrator al locului (printre scriitorii români ce au trecut în ultima vreme pe la Tescani se numără Sorin Gherguţ, T.O. Bobe, Bogdan Ghiu, Cezar Paul-Bădescu, Vasile Ernu).

Dacă programul acesta se va termina, cu siguranţă vor începe altele. Tescaniul îşi va păstra potenţialul cultural, rămînînd un loc de creaţie în recluziune. Şi, de ce nu, farmecul cu tentă suprarealistă: se vorbeşte despre fantoma Marucăi, care bîntuie o anume aripă a vechiului conac. Sau, dacă nu a ei, măcar a altui membru al familiei Rosetti-Tescanu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer