Alţii însă, printre care am decis cu bucurie să mă număr şi eu, cred că valea Loirei poate fi oricând o excelentă destinaţie de vacanţă. Nu neapărat datorită castelelor, ci a întregului "concept" ambiental, care include, păduri pline de vânat, vinuri de cea mai bună calitate, mii de feluri de brânzeturi şi oameni civilizaţi şi prietenoşi, care trimit la colţ zicala (de multe ori adevărată) care spune că "Franţa e o ţară minunată, păcat că-i locuită". Aşa că, timp de o săptămână, am stabilit cartierul general la Nantes (care e undeva în capătul de vest al Loirei) în ideea de a scotoci un pic împrejurimile, incluzând aici şi două excursii la Oceanul Atlantic, în câteva dintre staţiunile care îi fac pe francezi să uite uneori că există Coasta de Azur şi că au o alternativă echivalentă în Bretania.
Pentru că şofatul din Bucureşti până în Hexagon ar fi avut darul de a ruina din start orice pretenţie de relaxare, şi asta mai ales din cauza drumului până la una dintre vamele din România, am decis că varianta optimă este închiriatul unei maşini la faţa locului, adică imediat după ieşirea din aeroport. Rezervasem cu câteva zile înainte o maşină la Europcar, una dintre companiile renumite pentru acest gen de servicii. Nu ştiam însă dacă e renumită în rău sau în bine, cert e că Audi-ul rezervat pe net s-a transformat într-un VW Golf şi o fluturare din gene a piţipoancei de la biroul de închirieri: "Nu avem aici maşina solicitată de dvs. Dacă nu mai vreţi maşină, mergeţi la Hertz. Sau dacă vreţi musai A3-ul, încercaţi în oraş, la unul dintre birourile noastre. Dar nu garantăm că au". După ce s-a îndurat să ne facă o reducere (era, totuşi, altă clasă de maşină), am încheiat unicul eveniment neplăcut al sejurului, cu menţiunea că Golful era aproape nou (10.000 km la bord), foarte bine dotat şi că după o săptămână de parcurs circa 3.000 de km, timp în care a plouat de câteva ori, era la fel de curat ca la început (dar asta e o altă discuţie).
Fiindcă aş vrea ca articolul de faţă să fie oarecum un ghid pentru cei care aleg valea Loirei în căutarea exit-ului din mizeria mioritică, voi grupa itinerariile parcurse în funcţie de castelele respective şi de staţiunile de la Atlantic. Ideea e că pentru optimizarea rutelor, cel mai bine e să stai în Tours. Oraşul se află chiar în centrul văii şi e ideal ca punct de plecare către castelele din est sau din vest. Tours are şi el un castel, din care n-a mai rămas mare lucru - două turnuri, dar are o catedrală foarte frumoasă şi un cartier medieval - Le Vieux Tours - care fascinează prin labirintul de străzi pitoreşti şi case de lemn. Din Tours, aşa cum spuneam, se pleacă lejer către şirurile de castele ce se află de o parte şi de cealaltă a oraşului. Voi începe cu cele din est, cu menţiunea că le-am văzut pe cele mai importante şi că nu am reuşit să mai ajung la cele din estul extrem al văii, printre care Sully-sur-Loire şi Sancerre, ultimul aflat într-o renumită zonă viticolă.
Chambord
Aflat la circa 40 de km est de Tours, Chambord este cel mai mare dintre castelele Loirei, un adevărat exemplu de megalomanie. Francisc I a început construcţia lui în 1519, în ideea de a fi cât mai aproape de amanta lui, contesa de Thourry. 12 ani şi 1800 de muncitori au lucrat la ceea ce s-a dovedit a fi un adevărat monstru construit în cel mai pur stil arhitectonic renascentist, care îmbină arhitectura franceză cu cea italiană. Sunt nu mai puţin de 440 de camere în castelul Chambord, 365 de hornuri şi un zid de 32 de km care înconjoară o pădure enormă, de 5200 de ha (dintre care 4000 sunt rezervate vânatului - în special cerbi lopătari). Vânătoarea a fost, dealtfel şi celălalt scop pentru care Francisc I a construit castelul, acesta nefiind o reşedinţă permanentă pentru suveranul francez. Se spune că însuşi Leonardo da Vinci ar fi fost sfătuitorul regelui în privinţa arhitecturii castelului dar şi a renunţării la ideea nefericită de a devia cursul Loirei pentru a forma un şanţ cu apă.
Castelul impresionează imediat de la distanţă. Arhitectura e o nebunie. Între cele 4 bastioane principale se revarsă o multitudine de turnuri, turnuleţe, turle, scări, scăriţe, cupole, hornuri, acoperişuri - o cavalcadă năucitoare care face deliciul acestui castel altfel destul de sobru în interior. Camerele sunt imense, pline de tapiserii şi exponate care în mare măsură au legătură cu vânătoarea - există chiar şi un fel de muzeu vânătoresc. Probabil din această cauză castelul nu a fost niciodată folosit ca locuinţă permanentă - greu să încălzeşti asemenea săli. Grădina lui nu e spectaculoasă ca în alte părţi, dar gazonul ce se întinde pe suprafeţe largi de jur împrejur e impecabil şi îţi conferă un sentiment de linişte. Asta în ciuda miilor de vizitatori care, cu ghiduri audio sau în carne şi oase, se îmbulzesc pe cele două scări paralele elicoidale din interior, două scări care nu se întâlnesc niciodată - o obsesie de-a lui da Vinci, care se presupune că le-a şi proiectat.
Fiind primul castel vizitat, Chambord m-a surprins mai degrabă prin grandoare decât prin eleganţă. E un fel de "casa poporului" al acelor vremuri, relativ la nivelul de măreţie a construcţiei. Nu a rămas favoritul meu, dar este cu adevărat spectaculos. Mă întrebam la cât se ridică anual costurile de întreţinere ale unui asemenea mastodont. Preţul biletului de intrare este de 9,50 euro/pers în sezon (7,50 cu reducere, pentru studenţi).
Chenonceau
Dacă Chambord e cel mai mare dintre castelele din valea Loirei, atunci despre Chenonceau se poate spune fără multe ezitări că e cel mai frumos. Asta ca să mă feresc de cuvinte gen "romantic". Deşi pe bune de nu te pocneşte romantismul în toată splendoarea lui, de când intri pe poarta acestui castel care se întinde peste râul Cher ca un pod. Istoric vorbind, Chenonceau a fost locul de refugiu al unor nume feminine celebre: Diane de Poitiers, Caterina de Medici, Maria - regina Scoţiei. De altfel, arhitectura castelului este puternic impregnată de către femei, proiectul fiind supervizat la vremea construcţiei (1513) de către Catherine Briconnet, soţia lui Thomas Bohier, un cămătar extrem de bogat. Bohier a dat însă faliment la un moment dat, a vândut castelul lui Francisc I iar ulterior acesta a ajuns în proprietatea regelui Henric al II-lea. Care, ca orice suveran respectabil, avea o nevastă - Caterina de Medici - şi o amantă - Diane de Poitiers. Cea care s-a ales iniţial cu castelul a fost amanta. Diane a construit arca peste râul Cher şi a devenit extrem de ataşată de acest loc. Numai că şi regii mor, aşa că, după ce Henric s-a dus în veşnicele plaiuri ale vânătorii, Caterina s-a dovedit a fi neiertătoare şi i-a luat castelul Dianei, expulzând-o ceva mai la vale, la Chaumont, un castel mai micuţ şi nu la fel de şarmant. Arca construită peste Cher de Diane şi arhitectul ei, Philibert de l'Orme, avea să facă însă din Chenonceau un veritabil loc al bunului gust - aici au avut loc de-a lungul timpului unele dintre cele mai fastuoase baluri franţuzeşti.
Piesele de rezistenţă outdoor le constituie însă cele două grădini care-ţi taie răsuflarea. Cea din sud, creată de Diane, cea din nord - opera Caterinei. În Muzeul figurilor de ceară, care se află lângă castel, sunt prezentate în ceară şi oase toate doamnele care şi-au pus amprenta pe acest loc, de la Diane la Gabrielle d'Estrees - o altă amantă, de această dată a lui Henric al IV-lea, de la Caterina de Medici la Louise de Lorraine, soţia lui Henric al III-lea,/nobr> sau la Louise Dupin, care a menţinut viaţa culturală a castelului, primindu-i deseori în vizită pe Voltaire, Montesquieu, Buffon sau Rousseau.
