Înainte de a continua traseul către alte castele,
n-ar fi rău să amintesc despre un fel de mâncare descoperit în Franţa şi pe care
vi-l recomand... dacă aveţi duşmani de moarte. Se numeşte
andouillette, şi este unul dintre puţinele lucruri din carne de porc pe care
le-am întâlnit în timpul periplului "loirez".
Andouillette-ul arată ca un cârnat gros şi, în condiţiile în care chiar
ţi-e foame, aspectul lui te face
să-l arăţi cu degetul şi să spui fără ezitare:
"dintr-ăsta vreau!". Numai că vei regreta aceste cuvinte imediat după ce vei fi servit cu respectivul preparat. Odată
ce-l tai,
Andouillette-ul pute îngrozitor. Am luat ţeapă de două ori comandând acest cârnat, după care am jurat să
gugălesc un pic pentru a afla dacă
într-adevăr aşa trebuie să fie sau bucătăria franceză a
luat-o razna. În plus, am pus pariuri la masă din ce este făcut, variantele mergând de la fudulii la urechi. Când am dat de net am căutat cu ardoare. Ei bine,
andouillette-ii sunt nişte cârnaţi specifici oraşelor Lyon şi Troyes, făcuţi din colon şi stomac de porc. Turiştii sunt de cele mai multe ori dezgustaţi de "aroma" lor dar se pare că există mulţi
gastro-freaks pentru care compuşii ce dau fecalelor mirosul caracteristic e un fel de
bunjee-jumping alimentar care le eliberează tone de adrenalină. Fiindcă altfel
nu-mi explic cum poate avea succes un fel de mâncare
ce-ţi întoarce stomacul pe dos.
AmboiseLa 24 km de Tours se află castelul Amboise. Oraşul cu acelaşi nume a devenit celebru şi datorită faptului că a fost ultimul loc în care a trăit Leonardo da Vinci - motiv pentru care, în imediata apropiere a castelului se află Clos Luce, un conac renascentist în care Leonardo
şi-a petrecut ultimii 4 ani din viaţă, când
s-a aflat sub protecţia regelui Francisc I. Pe care nu contenea
să-l uimească prin imaginaţia şi invenţiile sale. Dealtfel, în subsolul conacului sunt păstrate câteva dintre machetele unor invenţii davinciene - cutii de viteze cu trei trepte, un tanc militar sau proiecte de paraşute.
Când dai să intri în castel, din stradă, nimic nu pare să anunţe cochetăria construcţiei. E drept, după ce ai parcurs întortocheala de străduţe elegante şi pline de buticuri sau restaurante ale
Amboise-ului, un oraş renascentist până la cărămidă, te aştepţi ca şi castelul
să-ţi ofere din start o bucurie a corazonului. Însă treptele pe care trebuie să urci până la intrare nu au acest dar. Ba chiar, după ce vezi preţul biletului (9 euro) începi să te întrebi de ce naiba trebuie să plăteşti atât pentru un castel mult mai modest ca celelalte. Numai că, surpriză: îndată ce treci de casa de bilete intri
într-un cu totul alt decor. Castelul ţi se arată în toată măreţia lui, cocoţat pe un deluşor de existenţa căruia nu ai fi bănuit în timp ce numărai treptele de la intrare.
Curţi mari, gazon impecabil, grădini nu foarte spectaculoase dar foarte bine îngrijite, ceva mai departe o "cultură" de tufe rotunde care
te-aştepţi să se rostogolească spre obiectivul camerei foto, dar şi o statuie
de-a lui Da Vinci, cel care, aşa cum spuneam, a venit la Amboise la invitaţia regelui Francisc I în anul 1515. Turiştii află la faţa locului că ilustrul savant ar fi fost îngropat în capela St. Hubert, de lângă castel, una împodobită cu sculpturi de mare valoare.
Amboise poartă în spate secole de istorie şi sânge. În anul 503, Clovis, regele francilor şi Alaric, regele vizigoţilor,
s-au întâlnit aici, nu foarte amical, făcând să se audă prima oară de numele acestui oraş. Povestea castelului începe în secolul 11, când Fulk Nerra, conte de Anjou, a reconstruit fortăreaţa în stâncă ce fusese ridicată în imediata vecinătate a Loirei, ca punct strategic. Castelul a fost înnobilat arhitectonic de Charles al
VII-lea, după 1434 când
l-a preluat de la fostul proprietar, Louis d'Amboise, ce fusese condamnat la moarte pentru conspiraţie împotriva lui Louis al
XI-lea. Astfel, a devenit palat regal şi totodată scena unor întâmplări ciudate, printre care moartea lui Carol al
VIII-lea. Istoria consemnează că acesta
s-a lovit cu capul de pragul unei uşi şi a plecat apoi dintre cei vii taman din această cauză. Tot aici a fost scena conspiraţiei de la Amboise, un complot (eşuat) pus la cale de protestanţi împotriva lui Francisc al
II-lea. Din 1840, castelul a fost listat ca monument istoric de către ministerul culturii iar în prezent, Contele de Paris, descendent al lui
Louis-Philippe, se ocupă de reparaţia şi întreţinerea lui, prin intermediul unei fundaţii. Asta după ce,
de-a lungul timpului, Amboise a cunoscut perioade lungi de abandon şi lăsare în paragină.
Interiorul castelului e bine mobilat şi decorat. Turul încăperilor se face cu rapiditate iar punctul culminant apare odată ce ajungi pe terasa de unde ai la picioare întregul orăşel Amboise, cu ale lui case (construite în secolele 15-16) cu acoperişuri negre, de ardezie, peisaj scăldat de apele încântătorului Loire. Vizitând încăperile şi apoi anexele, am remarcat un lucru care
n-are legătură cu castelele dar care te cam buimăceşte: străinii fac turism împreună cu câinii lor. Pe care fie
şi-i ţin
de-a dreptul în geantă (acea specie de câini mici şi "limbişti", cum le spun eu) fie în jurul gâtului, ca nişte gulere de animale mişcătoare. O remarcă pe care am
pus-o lângă aceea că în Europa e la modă să faci un minim de 3 copii şi, indiferent de vârsta lor, de la o lună la 13 ani,
să-i cari cu tine pe la diverse obiective turistice cu o detaşare şi o relaxare pe care pe mine unul mă scoteau din calmul meu englezesc.
Şi încă ceva, un lucru care credeam că e doar o iluzie optică, dar care se repeta cu ostentaţie în aproape fiecare castel care păstra mobilier de epocă. Paturile din dormitoarele regale (sau de oriunde) sunt foarte scurte. Asta mă face să cred că acum 300-500 de ani oamenii erau mult mai mici de statură şi că Napoleon a fost făcut "pitic" mai mult din invidii personale decât pe considerente reale. Lăsând gluma la o parte, nu cred că se simţeau foarte confortabil în acele paturi, chiar dacă baldachinele le dădeau o aură artistică. Probabil însă că aveau o mare calitate: nu scârţâiau în timpul numeroaselor partide de amor.
VillandryTot în zona Tours, de fapt cea mai fermecătoare parte a văii Loirei, se află Chateau de Villandry. Dacă cineva
m-ar fi întrebat înainte de a vizita Villandry care sunt cele mai frumoase grădini pe care
le-am văzut în viaţa mea,
i-aş fi băgat în ochi grădinile de la Chenonceau, pe care le vizitasem cu o zi înainte sau, poate, câteva grădini bine îngrijite văzute prin Anglia. Numai că, odată cu Villandry, noţiunea de "grădină" ţi se transformă definitiv în conceptul de
"grădină-spectacol". Şi odată cu asta, constaţi că şi grădinile au darul de
a-ţi face pielea găină.
Castelul Villandry a fost construit în 1536 şi, în timpul Renaşterii, se lăuda cu faptul că era unul dintre cele mai mari din Vale. Jean le Breton, ministrul de finanţe al lui Francisc I a fost cel care
l-a ridicat (lesne de înţeles de unde avea bani). Interesant este că în timpul construcţiei, le Breton a făcut încă o copie, în miniatură, aflată lângă castelul Chambord. Le Breton
şi-a petrecut mulţi ani în Italia, unde a studiat arta grădinăritului, fapt care explică tradiţia acestui loc în a avea grădini splendide.
Villandry a rămas în proprietatea familei le Breton până în 1754, după care a trecut în cea a marchizului de Castellane, ambasadorul regal care provenea
dintr-o ilustră familie din Provence. El a redesenat interiorul castelului,
aducându-l la confortul secolului 18. De altfel, nu numai grădinile castelului sunt ravisante ci şi interiorul acestuia, restaurat în secolul 19. De remarcat plafonul de Toledo, pictat în stil maur sau colecţia de picturi spaniole. În 1906, castelul a fost cumpărat de dr. Joachim Carvallo, un spaniol
get-beget, străbunicul actualului proprietar. Care proprietar a avut foarte drăguţa idee de a accesoriza camerele cu fotografii de epocă, personaje în
alb-negru care deţin fascinanta putere de
a-ţi transmite un pic din parfumul începutului de secol 20.
Trecând la piesele de rezistenţă, şi anume grădinile, e de spus că, după secole de istorie, ele au fost reamenajate în 1906 de către însuşi Carvallo, împreună cu Anne Coleman, soţia lui americană. Cei doi pasionaţi de grădinărit au făcut adevărate opere de artă, îmbinând stilul francez cu cel italian. Rezultatul seamănă cu nişte table de şah de o spectaculozitate rar întâlnită, care strâng la un loc peste 150.000 de plante.
Într-o parte se află grădinile de zarzavaturi, în care meri, peri, verze, dovlecei, roşii, salate ş.a.m.d. îţi fură privirile şi îţi îndeamnă mâinile să
nu-şi astâmpere pornirea de a le culege. În altă parte se întind grădinile de plante aromatice şi medicinale, apoi labirintul şi, în fine, chiar pe latura din dreapta a castelului, neasemuita grădină a iubirii, care conţine simboluri ale amorului, meşteşugit arhitectonizate. Iubirea fericită, iubirea neîmpărtăşită, iubirea ascunsă etc - toate au un simbol floral pe cât de misterios pe atât de incitant. În fine, undeva în spate, se întinde un eleşteu înconjurat un de gazon impecabil şi de 1500 de tei perfect aliniaţi.
Se spune că Villandry (intrare 9 euro - interior plus grădini, 6 euro doar grădinile) e unul dintre cele mai vizitate castele din Franţa. Pe bună dreptate. De fapt, unul dintre lucrurile care face ca Valea Loirei să aibă un asemenea succes turistic este tocmai varietatea castelelor din zonă. Dacă unul dintre ele e renumit pentru interioarele deosebite, cel de alături cu siguranţă este pentru grădini, pentru porumbeii din turlă sau pentru orice altceva.
Azay-Le-RideauA fost singurul castel vizitat care părea a avea ceva în neregulă încă de la intrare. În scurt timp,
m-am lămurit: se află în proprietatea statului, iar statul se pare că
nu-l iubeşte chiar atât de mult. E drept însă, că acest castel despre care Balzac spunea că e "diamantul de pe Indre", are o pregnantă imagine de castel din poveşti. A fost construit de Gilles Berthelot, membru al burgheziei din regiunea Touraine şi estet îndrăgostit de arta renascentistă italiană, remarcabilă de îndată ce dai cu ochii de faţada lui. În secolul 19, marchizul de Biencourt a refăcut câte ceva din interiorul şi exteriorul castelului, construind în special cele două turnuri care patronează faţada ce dă spre curte. Şanţul cu apă, construit de Berthelot pentru a da o notă de dramatism medieval castelului, îi adaugă acestuia un plus de graţie.
Dacă pe dinafară
Azay-Le-Rideau este încântător, interiorul nu justifică investiţia în biletul de 7.50 euro - din păcate cea mai mare parte a mobilierului a fost vândut de către ultimul proprietar (înaintea statului, care
l-a cumpărat în 1905) nevoit să facă rost de bani fiindcă intrase în faliment. Sunt însă unele camere, precum cea care aduce tribut marchizului Biencurt, demne de luat în seamă în special datorită operelor de artă de pe pereţi.
UsseLa 14 km vest de
Azay-Le-Rideau se află un castel pe care unii îl consideră ca fiind cel mai frumos castel din Franţa. Usse este castelul care
l-a inspirat pe Charles Perrault în scrierea poveştii "Frumoasa din pădurea adormită". Perrault a fost oaspetele Contelui de Saumur în acest castel care astăzi "dedică" unul dintre turnurile sale acestei celebre poveşti, proprietarii (familia Blacas) construind din figuri de ceară scene întregi.
Jean de Bueil a început construcţia lui Usse în 1462, pe locul unui vechi castel medieval, dar abia în anii 1600 a fost terminat cu adevărat, arhitectura sa fiind şi mai apoi "chinuită" de mici schimbări cum ar fi demolarea uneia dintre aripi care a lăsat loc unei privelişti de excepţie deasupra întregii văi a Loirei sau construirea grădinilor terasate care îl înconjoară. Usse nu a avut însă parte, ca alte castele, de o istorie foarte agitată. Aşa se face că interiorul (în care persistă scene făcute din figuri de ceară aproape în fiecare încăpere) e foarte agreabil, degajând un aer romantic şi boem, ce sugerează faptul că aici aveau loc în trecut numeroase baluri şi petreceri. Există o expoziţie de modă din secolul 19, un spectaculos dormitor dedicat lui Ludovic al
XV-lea (care îşi anunţase sosirea dar nu a mai ajuns niciodată, pierzând bucuria de a beneficia de un pat cu baldachin pe cât de frumos pe atât de... scurt), dar şi un salon de dans, ingenios aranjat.
Din turle, priveliştea este năucitoare, dar asta şi pentru că grădinile castelului sunt foarte frumoase - în stil gotic şi renascentist. Chiar pe aleea ce urcă spre castel se află plantaţi doi cedri imenşi, de Liban, un dar pe care poetul Chateaubriand (iniţiatorul curentului romantic, cel cu... fripturile, numai că acestea erau făcute de Montmireil, bucătarul său, şi nu de vicontele însuşi)
i-a dăruit ducesei de Duras, stăpâna din acea vreme, cea care, la aflarea morţii iubitului său, a oprit toate ceasurile din casă, pentru a "nu auzi niciodată orele la care el nu mai vine". 9,50 euro intrarea pentru un castel care te cucereşte pe dată, cu tot cu capela alăturată, cu închisoarea de la "subsol" şi cu grajdurile în care vei găsi o interesantă expoziţie de şei dar şi una de caleşti - modele de lux sau clasa "sport".
(va urma)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)