Un limbaj supus mecanicii fluidelor

Pe 5 iunie 2008, Institutul Francez şi Teatrul Mic au prezentat la Bucureşti spectacolul L'Opérette, un act din L'Opérette imaginaire de Valère Novarina, producţie a Companiei Air de Lune, în regia lui Marie Ballet şi Jean Bellorini, avînd în distribuţie opt actori şi patru muzicieni care intervin live în reprezentaţie.

Una dintre cele mai cunoscute piese ale lui Novarina, Opereta e, în montarea trupei franceze, o feerie nebunească în care scenele jucate şi cele cîntate alternează liber (cu un accent pus pe cele din urmă) pe o versiune teatrală ce păstrează prologul şi actul al III-lea ale textului original. "Noul absurd" al lui Valère Novarina investighează ceea ce mai rămîne dintr-un limbaj supus agresiunii comunicaţionale, supraexploatării şi deturnării inclusiv artistice. Spectacolul ar putea fi un cabaret, dar o vesel-tristă comedie despre mari teme - umanitate, dragoste, moarte -, într-un permanent, tragic efort de a găsi calea spre spectator.

Valère Novarina s-a născut în 1947 în Elveţia şi a studiat filozofia şi filologia la Sorbona. Prima sa piesă, Atelierul zburător, a fost pusă în scenă în 1974. Începînd din 1984, piesele lui încep să fie jucate în mod constant în cadrul prestigiosului Festival de la Avignon. Dramaturg, romancier, regizor, pictor şi fotograf, Valère Novarina a publicat pînă acum peste 20 de volume, textele sale fiind traduse în numeroase limbi şi jucate în mai multe ţări. Pe 7 iunie 2008, la Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, a avut loc o conferinţă (Spaţiul furios) susţinută de Valère Novarina, urmată de o lansare de carte - o ediţie românească a cîtorva dintre piesele scriitorului francez. Citiţi în cele ce urmează un interviu inedit, realizat în urmă cu cîteva luni la Timişoara, unde Valère Novarina a fost invitat pentru Atelierele de traducere ale Festivalului Dramaturgiei Româneşti. (Iulia Popovici)


Alina Mazilu: Ce vă interesează ca scriitor?
Valère Novarina: Mă situez între teatru şi literatură, deoarece scriu şi cărţi destinate cititorilor, dar şi piese de teatru imposibil de jucat. De pildă într-una dintre cărţile mele există 2587 personaje - e o carte destinată lecturii, un teatru utopic... atunci când scriu ajung inevitabil la teatru; fiecare text e o trecere prin teatru, un fel de călătorie între carte şi scenă. E un drum pe care l-am străbătut dintotdeauna, şi din această cauză a fost dificil să-mi editez cărţile: scrierile mele sunt puţin hors gendre... în afara genurilor literare bine stabilite. Teatrul meu se adresează intelectului. Din când în când fac şi regie, pentru că sunt interesat de trecerea textului prin actor - eu cred că actorul e jucat de către text. Mă interesează materializarea, încarnarea literaturii pe scena teatrului.

A.M.: Ce reprezintă limbajul pentru dumneavoastră?
V.N.: Dar aveţi întrebări... enciclopedice!

A.M.: Găsesc această întrebare pe deplin justificată, căci citind Animalul timpului, mi s-a părut că limbajul este asemeni unui joc...
V.N.: Nu, nu e un joc, limbajul este însăşi carnea actorului, e carnea umană. Cred că suntem alcătuiţi din limbaj mai mult decât din muşchi şi carne, şi că limbajul e fundamental, că este materia însăşi a celor omeneşti. Teatrul meu se bazează în întregime pe actor şi pe limbaj - limbajul lucrează în actor - adică acesta este acţionat de limbaj, e respirat de text, deoarece actorul e pasiv. Există transformări misterioase care se petrec în corpul lui... e foarte interesant de observat...

A.M.: E multă poezie în acest limbaj, inventaţi cuvinte...
V.N.: Da, există o libertate în raport cu limba normată, învăţată în şcoală, e o explorare a pluralităţii limbilor. Textele scotocesc câteodată prin literatura veche, prin literatura medievală, dar şi prin argouri, prin limbajul nebunilor. Limbajul explorează mult profunzimile, coboară în etimologia franceză sau a oricărei alte limbi. Limbajul e generator. Câteodată avem impresia că un cuvânt se sparge şi că din el se naşte o scenă; personajul apare din cuvinte, nu există, de fapt, nicio psihologie, ci limbajul este materia însăşi care trebuie interogată şi cu care trebuie să lucrăm.

A.M.: Faceţi deci din limbaj ceea ce face sculptorul cu marmura, îl modelaţi...
V.N.: Foarte posibil, deoarece limbajul devine mai degrabă materie decât instrument. Nu e un instrument pentru a preciza ceva ce pre-există, ci e materia din care apare gândirea. Eu nu cred că gândirea poate fi separată de limbaj. Impresia că acesta e şi materie, poate chiar materia fundamentală, vine şi din ceea ce pictez şi desenez. Îmi lucrez cărţile într-un soi de atelier, încep prin a scrie de mână, apoi trec textul pe calculator, îl pun pe perete, îl afişez, mă plimb prin carte, am senzaţia că lucrez asemeni unui pictor, dar în limbaj, sau că întocmesc un proiect arhitectural sau o compoziţie muzicală: e ca şi cum aş adăuga volum unei cărţi. Imaginaţi-vă cartea sau piesa de teatru ca pe o clădire - o clădire care prelucrează timpul: pentru că şi într-o construcţie ne deplasăm, ne pierdem timpul.

A.M.: Credeţi că limbajul ţine de absurd?
V.N.: Nu, nu cred că limbajul e absurd. Teatrul francez este un teatru al limbajului. Există un fel de tradiţie prin raportare la teatrul german sau englez: teatrul francez e locul în care limbajul este vizibil, în teatrul secolului al XVII-lea, ca şi la Claudel sau la Jarry. Este expunerea limbajului, pe care limba franceză pare că o are în sânge. Cred că limbajul acţionează, că e activ. Cred că el e de fapt actorul, el ne acţionează pe noi, şi ne acţionează şi principiile, el înfăptuieşte peisajul. Legile ţin şi ele de limbaj. Limbajul este stăpânul, el ne stăpâneşte. Suntem sclavi, iar el ne eliberează. Sau: limbajul ne înlănţuie şi cuvântul ne eliberează - cuvântul înţeles ca risipă a limbajului, ca ardere a acestuia. Mergem la teatru pentru a vedea limbajul ars de respiraţia actorului. Limbajul este un cuptor, un focar, un furnal. Mergem să vedem cuvintele ieşind din guri. Nu e absurd: neliniştitor, activ, eliberator, dar nu absurd! Intri, de fapt, într-o sală de teatru şi vezi limbajul acţionând asupra spectatorilor. Nu e subtextul, e altceva. E foarte interesant să vezi că oamenii râd sau că sunt emoţionaţi de lucruri pe care nu le-au perceput în mod conştient. E vorba despre un teatru în cheie lingvistică. Se poate observa chiar ce se întâmplă între limbaj şi noi pentru că locul este închis, iar limbajul porneşte de la actor şi ricoşează în perete ajungând la spectator. Trece prin corp într-o manieră bizară. Aproape că putem să examinăm acest fenomen ca în fizică.

D.B.M.: Care e reacţia actorilor la acest tip de spectacol? Dar a spectatorilor?
V.N.: Depinde. Am avut şansa să lucrez cu actori mari, care într-o primă fază spuneau mereu "nu înţeleg nimic", "nu ştiu cum să fac asta", dar până la urmă reuşeau. Lucrurile trebuie aduse în concret, trebuie pronunţate. Acţiunile apar aproape corporal. Dar este adevărat că aleg întotdeauna actori al căror combustibil, - dacă îmi este permis - e limbajul, actori care funcţionează cu limbaj, aşa cum locomotivele electrice funcţionează cu carburant. Teatrul meu este un teatru al mâinilor goale, există exerciţii care se fac cu mâinile goale, ca la circ: acrobaţii nu simt nimic. Piesa se construieşte în faţa ochilor spectatorilor, iar apoi dispare. Situaţiile care sunt prezentate şi care sunt pe cale să se întâmple, precum liturghia, trebuie făcute, şi nu neapărat reprezentate. Cât despre spectator, acesta are tot felul de reacţii, sunt oameni care ies mai repede... dar, în mod curios, aceste piese stranii sunt jucate cu succes în faţa unui public numeros. Spectatorii au cu adevărat locul lor, ei deţin un rol activ: mi se pare că nu doar actorul se aventurează în spaţiu sau îşi schimbă personajul, ci că este şi o formidabilă aventură a spectatorului aşezat în fotoliul său, aparent fără să se mişte. De fapt, el se deplasează, călătoreşte prin lume. În această prezentare mi se pare de asemenea importantă regăsirea logicii visului sau a amintirilor din copilărie, uimirea de a putea vorbi, spiritul copilăriei... ideea că trăim o experienţă greu de definit.

A.M.: Aveţi un program strict în modul de lucru?
V.N.: Da, am un program riguros, lucrez la ore regulate şi după un plan foarte exact. Fac exerciţii, ţin jurnal... un pictor ca Dubuffet, de exemplu făcea asta foarte bine: avea un caiet, în care îşi nota ce hârtie, ce pictură, ce pensulă a cumpărat în cutare sau cutare zi. Nu trebuie să ai idei preconcepute în legătură cu ceea ce trebuie făcut, ci să te laşi condus de mână. În fine, am impresia - şi un personaj dintr-una din piesele mele chiar afirmă acest lucru - că "organul limbajului este mâna". Cred că pentru a scrie, trebuie să fii într-o stare tactilă în raport cu limbajul, trebuie să atingi cuvintele, nu numai să le auzi, ci, mai mult decât atât, să le atingi sau să le vezi, să te afli într-un fel de halucinaţie în raport cu limbajul. Nu e vorba despre limbaj ca instrument pentru a exprima ceea ce gândesc sau simt, e cu totul altceva. Cred că limbajul dă naştere lucrurilor; limbajul e aprioric.

A.M.: Lucraţi în mai multe discipline. V-a influenţat această interdisciplinaritate creaţia?
V.N.: Desigur. Faptul că am părăsit puţin masa scriitorului, că pendulez în spaţiu şi lucrez cu spectatorul şi cu spaţiul teatrului, toate acestea schimbă, cu siguranţă, multe lucruri în legătură cu înţelegerea travaliului literar. Uneori am impresia că am de a face cu un element al naturii. Prezentarea e asemenea unui fenomen al naturii, e ca o furtună, ca ploaia care cade, ca soarele de după-amiază. Caut deci o anumită temporalitate, o respirare a timpului. E ceva ce se întâmplă în natură, şi nu în cultură.

A.M.: Care vă sunt modelele?
V.N.: Modelele... sunt de fiecare dată altele, de exemplu una dintre cărţile mele pleacă de la Plimbările lui Rousseau. În plus frecventez mult literatura franceză veche, literatura şi filosofia medievală, scrierile lui Rabelais. Din păcate nu vorbesc nicio limbă străină, dar cărţi precum Ulise a lui Joyce sau Divina Comedie pe care le-am citit cu mare interes, mi se par foarte importante, la fel ca şi textele care derivă din ele... dar citesc şi uit.

A.M.: În poeziile sale obiectuale (Dinggedichte), Rilke ia un obiect şi încearcă să demonstreze faptul că acel obiect nu e doar un simplu obiect, ci că poate avea şi alte semnificaţii, spre exemplu semnificaţii mistice. Mi se pare că faceţi acelaşi lucru cu cuvintele.
V.N.: Ceea ce spuneţi e just. Chiar în cel mai recent spectacol pe care l-am făcut e ca şi cum obiectele ar vorbi, ca şi cum am da şi obiectelor cuvântul. Spre final totul vorbeşte, totul îşi răspunde şi spectacolul se încheie într-un soi de revărsare, de împletire, iar emoţia trece de la uman la obiecte sau la natură. E foarte bizar şi observ cu interes ce se întâmplă cu percepţia asupra unei astfel de reprezentări de teatru.

D.B.M.: Daţi-ne o definiţie pentru un spectacol bun...
V.N.: (râde) Un spectacol bun e un spectacol de unde ieşi cu mai multă energie decât atunci când ai intrat, e un spectacol care îţi dă curaj.

D.M.: Cui, spectatorului sau regizorului?
V.N.: Spectatorului. Regizorul trebuie să îi dea forţă spectatorului, căci teatrul îţi taie câteodată elanul, te lasă fără cuvinte. În Franţa există un tip de teatru care te lasă fără forţă - teatrul punitiv. Spectatorul e culpabilizat, somat, înspăimântat prin toate ororile posibile. În piesele mele apar situaţii care nu sunt deloc comice, dar care trebuie să tonifice, să elibereze, să îi facă pe oameni mai agili.

Trebuie ca spectatorul să trăiască o experienţă specială a timpului, ca în muzică sau în arhitectura ritmurilor - această aventură de a te afla într-un timp unic, nu într-un timp romanesc. Eu înlătur timpul romanesc din teatru şi plasez acest teatru într-un alt timp, al litaniei, al repeziciunii şi al amânării. Astfel că există momente construite pe hipnoză, pe repetiţii, pe variaţii de flux de vorbire. Adesea le vorbesc actorilor în metafore: le spun, de pildă, că limbajul e un lichid, că e ca şi cum acest limbaj s-ar supune fizicii fluidelor. Deci, că acolo e un fluviu, dincolo un lac, acolo e marea. Nu e o curgere egală. Trebuie regăsită această stare naturală; iată deodată Nilul revărsat sau secat. Sau le zic că limbajul acţionează prin capilaritate, ai impresia că nu acţionează pe o suprafaţă plană, că orice reprezentare plană a limbajului e falsă - el trebuie reprezentat în volum - în volum în corpurile actorilor şi în volum în spaţiul teatrului. Teatrul îi redă literaturii volumul.


(Articol preluat din Observator Cultural, iunie 2008)