Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Să povesteşti ceea ce uneori pare imposibil de povestit


Ilinca Ilian, un interviu cu Carlos Balmaceda

11.07.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ilinca Ilian: Carlos Balmaceda, al treilea roman al tău, Manualul canibalului, tradus de curând în română, combină în chip insolit o reţetă de succes la ora actuală - mă refer la gastronomia care produce o literatură din ce în ce mai bogată şi mai bine vândută, cu o meditaţie asupra violenţei, care vizează un public cu totul diferit. Unde ar trebui căutat locul de convergenţă al acestor două teme?
Carlos Balmaceda: Romanul meu este o reflecţie asupra naturii violenţei, care devine din ce în ce mai sofisticată şi, în consecinţă, tot mai nemiloasă. Numesc "sofisticare" procesul cultural care permite ca violenţa să devină un mijloc politic, o opţiune acceptabilă moralmente, o cale justificabilă din punct de vedere etic. Pe de altă parte, în domeniul gastronomiei, sofisticarea duce la rezultatele extraordinare şi fantastic de rafinate pe care le ştim. Dar atenţie, materia primă din bucătărie este transformată prin intermediul unor procese brutale: carnea se tranşează şi se macină, vieţuitoarele sunt sacrificate şi transformate în obiecte ale plăcerii. Gastronomia este, în acelaşi timp, o dimensiune esenţială a vieţii, o oglindă a dorinţelor şi tabuurilor noastre. Acelaşi lucru cred că se poate spune şi despre violenţă, pentru că şi ea ne reflectă valorile morale, politice şi religioase. În romanul meu, pornesc de la identificarea metaforică dintre restaurantul Buenos Aires şi lumea ca scenă, dintre gastronomie şi violenţă în calitate de practici culturale. Pe această identitate se sprijină sensul întregului roman.

I.I.: La un moment dat, descrii arta culinară ca o oglindire nemijlocită a istoriei, evoluţia gusturilor şi aromelor devenind o faţetă nouă şi mai puţin cunoscută a devenirii societăţii. Cum ai ajuns să te apropii de această temă?
C.B.: Gastronomia este o parte esenţială a vieţii noastre şi aproape că nu-i dăm nicio atenţie! Arta culinară s-a dezvoltat odată cu societăţile şi oamenii şi, în fiecare moment al istoriei, a fost o oglindă a splendorilor şi mizeriei vieţii. Ca temă literară, m-a interesat pornind de la senzualitatea şi erotismul pe care le trezeşte relaţia dintre corp, sex şi mâncare. Acestea erau ingredientele pe care doream să le combin în romanul Canibalului. Se obişnuieşte să se spună: buze ca fragii, sâni ca piersicile, fese ca merele; adesea comparăm sexul masculin cu un fruct, saliva iubitei cu gustul mierii. De exemplu, în Cântarea cântărilor a lui Solomon se face legătura, pe cât de veche, pe atât de vie, între sexualitate şi hrană. Climatul senzual de care vorbeam este esenţial în Manualul canibalului, întrucât ne permite să conştientizăm cât de aproapiate sunt plăcerea şi durerea, pasiunea şi oroarea, dragostea şi ura, pacea şi violenţa, toleranţa şi dispreţul. Dar oare nu aşa se prezintă însăşi viaţa din jur? Când nenorocirile vin peste tine şi plăcerea este înlocuită cu durerea, te întrebi: în ce moment, unde anume, mi s-a năruit lumea? Cred că mai toţi oamenii, la un moment dat în cursul existenţei, îşi pun această întrebare dramatică.

I.I.: Aşa cum există în cartea ta o relaţie inextricabilă între maxima plăcere a gustului şi greaţa cea mai cumplită, la fel, macabrul şi senzualitatea formează un binom ai cărui termeni se atrag şi se resping reciproc. Te-a interesat explorarea aspectului monstruos al senzualităţii?
C.B.: Voiam să povestesc despre personaje cărora violenţa le-a întins o capcană şi le-a prins într-o lume care uneori apare ca plină de farmec şi fericire. În toiul acestor momente de plăcere, apare monstruosul şi atunci totul se schimbă radical. Pentru totdeauna. Sexul, pasiunea se molipsesc şi ele de violenţă. Relaţiile se degradează, legăturile se pervertesc şi apar victimele. Romanul, de fapt, este o poveste a victimelor. Ne amintim că violenţa creează lumi de stăpâni şi sclavi şi, încă mai mult, creează lumi de fiare sângeroase şi de victime. Într-o bucătărie, puterea bucătarului-şef este absolută, inflexibilă, chiar amorală, întrucât adesea hotărăşte şi duce la îndeplinire uciderea unor fiinţe care apoi, prin ştiinţa lui, sunt transformate în feluri de mâncare savuroase. Ceva asemănător se petrece cu aceia care pun la cale şi execută acţiuni violente: simt plăcerea abominabilă pe care o provoacă puterea exercitată asupra seamănului, asupra duşmanului, asupra supuşilor. Puterea, din punct de vedere erotic, este posedarea şi dominarea obiectului dorit. Şi chiar acest lucru îl scoate în evidenţă romanul, în dimensiunea lui erotică: protagonistul, César Lombroso, cuprins de pasiunea faţă de mătuşa lui, nu suportă să fie respins şi vrea să o posede în întregime. Şi după ce a posedat-o în întregime, descoperă că nimic nu-i poate astâmpăra setea, foamea şi spaima. Din simplul motiv că violenţa este un drum fără întoarcere!

I.I.: Figura protagonistului este marcată de o certă ambiguitate, în dublul său rol de victimă şi călău, iar aceasta dă parcă impresia că planul simbolic al cărţii contrazice planul superficial al tramei. Cum ai caracteriza construcţia nivelurilor simbolice în romanul tău?
C.B.: Eu lucrez cu personaje şi naraţiuni în calitatea lor de elemente ale unui sistem simbolic care permite transmiterea experienţelor umane celor mai profunde: dragostea, groaza, durerea, dorinţa. Simbolurile admit şi ele noi interpretări, iar acest fapt ne îngăduie să înţelegem semnificaţia lor actuală şi modul în care ne influenţează actele cele mai obişnuite. Această noţiune a simbolicului este esenţială în romanele mele, întrucât pe ea se sprijină, ca pe o structură de rezistenţă, întreaga construcţie. Voi arăta cum funcţionează simbolicul în Manualul canibalului. Prin Lombroso, am depăşit imaginea tradiţională asupra opoziţiei (sau ambiguităţii) dintre călău şi victimă, întrucât Lombroso îi întruchipează pe ambii. La nivel simbolic, această ambiguitate nu are valoare axiologică, ci dramatică: tragedia lui Oedip ne înfăţişează un om care este erou şi monstru în acelaşi timp, dar însăşi combinaţia aceasta pune în mişcare mersul întâmplărilor. Planul strict narativ al romanului reflectă această calitate a planului simbolic (binele şi răul ca manifestări ale aceleiaşi esenţe) şi poate de aceea nu văd nicio contradicţie în interiorul personajului. Lombroso se naşte şi coboară în infern, unde va intra în legătură cu latura cea mai abjectă a naturii umane, şi doar în felul acesta îşi găseşte sensul apoteoza sa. Romanul începe cu o scenă dintre cele mai oribile: fiul devorându-şi mama. În plan simbolic, mama este zeiţa, cea care dă naştere vieţii şi Istoriei. Devorând-o, Lombroso iese în afara lumii şi Istoriei. Aşa va urma să trăiască, retras din lume, închis în restaurant, în timp ce romanul îşi urmează cursul. Altă femeie îl scoate din planul de "dincolo" şi îl aduce înapoi "dincoace": mătuşa lui, care se va transforma în substitutul mamei şi, în plan simbolic, în mama-zeiţa-prostituata. Şi asta până în momentul cheie: în capitolul 24, Lombroso descoperă Manualul de bucătărie din Mările Sudului într-un sertar din restaurant. Cartea respectivă simbolizează "Cuvântul lui Dumnezeu", tablele Legii, oracolul. În carte se găseşte ascuns tot ceea ce Lombroso ignora în legătură cu destinul lui şi tot în carte găseşte formula fericirii. Şi apoi... Dar nu vreau să mai deconspir nimic! Ce urmează vor afla cei care vor citi cartea.

I.I.: Ultima scenă din roman mi-a amintit scena de neşters din Toamna patriarhului: momentul în care dictatorul oferă invitaţilor la ospăţul aniversar corpul asezonat şi rumenit al fostului său colaborator, Rodrigo de Aguilar. În cartea ta, însă, corpul pregătit cu măiestrie îi aparţine însuşi bucătarului, ce se oferă ca ospăţ pentru şobolani. Perspectiva se schimbă: casapul devine acum deopotrivă casap şi carne de sacrificiu. Cum ai comenta această schimbare de accent?
C.B.: Lăcomia dictatorului lui García Márquez este una atavică: pofta de a-i mânca pe cei care îţi sunt supuşi, oricine ar fi ei, este mai mult decât cunoscută. E de ajuns să ne amintim de ugandezul Idi Amin Dada, nu-i aşa? Dictatorul lui García Márquez reprezintă puterea fără limite. Lombroso, însă, deţine o altfel de putere, încărcată de o mare forţă simbolică: este stăpânul absolut al plăcerii gustului şi interpretul genial al celui mai uluitor manual de bucătărie scris vreodată. Lombroso este un adevărat vrăjitor în bucătărie şi, pe teritoriul lui, nu acceptă niciun fel de limite pentru dorinţele pe care le nutreşte. Dar César este mai degrabă o victimă decât un casap, sau cel puţin nu la modul absolut precum dictatorul lui García Márquez, şi din această cauză cade pradă remuşcărilor. Înţelege că nu poate scăpa de oroarea trecutului, dar că poate să se refugieze din faţa viitorului. Cum? Sacrificându-se pe sine însuşi. Această formă de izbăvire are o nuanţă religioasă, desigur, însă discutarea acestui aspect ar putea reprezenta materia unui alt interviu. E de ajuns să semnalăm aluziile: păcatul, vina, pedeapsa, fiul lui Dumnezeu în chip de miel. Finalul e sumbru, dar încearcă să ne inducă ideea că violenţa e un drum fără ieşire. Un tunel întunecos din care n-avem cum să ieşim vreodată vii şi nevătămaţi. Iar poziţia mea este de partea victimelor.

I.I.: Literatura latino-americană a ultimelor decenii a rămas profund legată de politic. Crezi că există o mai mare implicare politică în literatura din America Latină comparativ cu Europa?
C.B.: Mă gândesc la romanele lui Günter Grass sau Milan Kundera care exercită o fascinaţie enormă tocmai datorită perspectivei politice! Ce se întâmplă în America Latină este că realitatea politică invadează zilnic, în mod obsesiv, viaţa oamenilor de aici. Nu-i uşor să-ţi duci traiul alături de o putere care are o adevărată manie de a se băga în viaţa ta şi de a te hărţui non-stop. Şi pe deasupra, de pe o zi pe alta, puternicii îşi schimbă pielea, ca şerpii, şi deodată te trezeşti într-un soi de labirint întunecat. Povestirea Casa ocupată a lui Julio Cortázar este o excelentă metaforă a felului în care puterea ne ia în stăpânire, încetul cu încetul, viaţa cotidiană. Atenţie: relaţiile actuale dintre putere, politică şi violenţă sunt foarte întortocheate într-o mare parte din lume. E de ajuns să ne amintim de suferinţele îndurate de Elfriede Jelinek, Salman Rushdie, Orhan Pamuk, Wole Soyinka, Naghib Mahfuz, ca să citez doar câţiva scriitori cu poziţii definite drept "politizate". Aici, în Argentina, în ultimii ani a renăscut tensiunea dintre guvern şi vocile dizidente. Eu însumi am suferit din pricina manevrelor care căutau să mă discrediteze şi să mă intimideze, întrucât luările mele de poziţie împotriva autoritarismului şi violenţei politice a guvernului, prin intermediul articolelor din presă şi al declaraţiilor publice, mi-au făcut destui duşmani printre politicienii de la putere.

I.I.: Unde s-ar plasa producţia ta literară în panorama actuală a literaturii argentiniene şi latino-americane? Care sunt autorii care te-au marcat cel mai profund?
C.B.: Vreau să cred că romanele mele se integrează în aceeaşi direcţie pe care o urmează scriitorii latino-americani autori ai unor ficţiuni plasate pe un fundal critic la adresa realităţii sociale şi politice actuale. În operele mele, însă, politicul se vrea înţeles ca sinonim al eticii păcii şi bunei convieţuiri. Scriu despre relaţiile inextricabile dintre putere, violenţă, dragoste, trădare, sexualitate, adevăr şi minciună pentru că vreau să înţeleg modul prin care legitimăm teroarea ca formă a dominării, a intoleranţei rasiale, religioase şi politice, şi de ce fiecare dintre noi recunoaşte demonul doar ca pe o forţă care îi mână pe ceilalţi în timp ce pe sine însuşi se vede întotdeauna ca aliat al binelui.
Printre autorii pe care îi recitesc constant i-aş numi pe Borges, Kundera, Günter Grass, Saramago, Toni Morrison, Jelinek. Mă fascinează teatrul clasic grecesc şi Shakespeare. Desigur, citesc foarte mult încă din copilărie, şi aproape mereu două sau trei cărţi deodată. Acum, de exemplu, citesc în paralel un roman al Juliei Kristeva, altul de J. M. Koetzee, câteva capitole din Don Quijote şi Florile răului de Baudelaire. Nu e un cocteil cât se poate de savuros?

I.I.: În spatele "faţadei" create de povestea restaurantului Buenos Aires şi a celor patru generaţii de bucătari se află întreaga tragedie istorică a Argentinei ultimului secol. Saga familiei este o cutie de rezonanţă a dramelor care se amplifică tot mai mult de-a lungul a o sută de ani, iar destinul ultimului Lombroso pare incarnarea ultimului grad al abjecţiei. S-ar putea trage concluzia că romanul tău este "negru" nu doar în înţelesul generic al termenului. Ai speranţe privitoare la politica argentiniană care ar putea diminua amărăciunea din Manualul canibalului?
C.B.: Sunt optimist în privinţa Argentinei, chiar dacă acum traversăm o criză din cauza ambiţiei hegemonice a guvernului, a apelurilor la violenţă politică având ca scop menţinerea la putere şi a intoleranţei crescânde de care dă dovadă preşedinta noastră. Dar caracterul "negru" al Manualului canibalului implică şi o căutare de tip estetic care să îmi permită să povestesc modul în care coabitează pasiunile şi ispitele, dragostea şi oroarea, sexul şi moartea. E o adevărată provocare pentru un scriitor: să povesteşti ceea ce uneori pare imposibil de povestit. Iar abjecţia nu poate avea niciodată un final fericit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer