Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Manualul canibalului


Carlos Balmaceda

25.06.2008
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Carlos Balmaceda
Manualul canibalului
Editura Vellant, 2008


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro
Carlos Balmaceda s-a născut la Mar del Plata în 1954, este jurnalist şi autor a patru romane: La plegaria del vidente (1999), El evanghelio de Evita (2003), Manualul canibalului (2005) şi recentul El puñal de Dido (2007). Preocupat de la începuturile sale ca scriitor de destinul tulburător al Argentinei, ţară de emigranţi străbătută periodic de dictaturi şi crize majore, Balmaceda face un important pas înainte odată cu al treilea roman al său, publicat în Spania, Germania, Olanda şi Mexic.

Manualul canibalului propune o meditaţie asupra istoriei dramatice a Argentinei secolului al XX-lea, deghizată în spatele unei scriituri lejere, care aspiră la mobilizarea tuturor simţurilor, cu un accent special pus pe plăcerea gustului. Acest roman al reţetelor celor mai apetisante şi al combinaţiilor celor mai savuroase ascunde, de fapt, dramele sângeroase ale istoriei, violenţa înscrisă în fiecare individ şi formele terifiante ale patologicului.
O generaţie de bucătari de origine italiană preiau pe rând restaurantul Almacén Buenos Aires din Mar del Plata, supranumit "oraşul fericirii". De-a lungul vremii, în restaurant, se perindă mode culinare, succese gastronomice eclatante, poveşti de dragoste înmiresmate de mirodenii şi ierburi aromatice.

*****

2
El Almacén Buenos Aires a intrat în legendă ca restaurantul ale cărui incredibile feluri de mâncare şi băuturi au atras timp de şapte decenii convivii cei mai rafinaţi, turişti cu apetit sibarit, gourmets care străbăteau toate mările şi oceanele pământului în căutarea delicateselor, clienţi dependenţi de reţete exclusive, degustători de arome neasemuite, figuri de spiţa cea mai aleasă sau oameni simpli din cartier, artişti cărora le-a pus Dumnezeu mâna-n cap, politicieni subjugaţi de putere, vagabonzi cu legea nescrisă pe urmele lor, preoţi austeri şi rabini, negustori înfloritori şi învăţători simpli. De toate castele şi de toate tepele şi-au avut masa lor la Almacén.

Localul, o frumoasă casă boierească ridicată în 1911 de Luciano şi Ludovico Cagliostro, fraţi gemeni care la sfârşitul secolului al XIX-lea au lăsat peisajele albastre ale Mediteranei pentru nemiloasele coaste ale Atlanticului de Sud, îşi desfăşura activitatea la parterul clădirii care încă mai stă în picioare în centrul oraşului Mar del Plata, la colţul sud-estic al bulevardelor Hipólito Yrigoyen şi Rivadavia. Fraţii Cagliostro erau nomazi şi nedespărţiţi. O enigmă înscrisă în sângele lor comun îi lega fără angoase sau temeri, şi unde era unul nu lipsea nici celălalt.

Trăiau din ce câştigau muncind din sat în sat, niciodată de două ori în acelaşi loc, mâinile şi ochii lor cunoşteau tot atâtea meserii câte porturi ale Mediteranei străbătute de când îşi lăsaseră casa părintească, la cincisprezece ani abia împliniţi.

În Marsilia, într-o cârciumă din port, au depănat timp de două zile şi trei nopţi poveşti de călătorie cu un marinar care le-a vorbit de Argentina: un şirag de minuni argintate ale Lumii Noi. Ochii negri ai fraţilor Cagliostro le jucau în cap, vinul roşu îi făcea să vadă paradisuri la nici un pas depărtare şi, la masa aceea, ticsită cu pahare de vin burgund, resturi de brânză de capră cu ardei iute, jambon crud şi pâine albă frământată cu usturoi, gemenii au decis să-şi aţintească privirea spre orizonturi îndepărtate.

Argentina, au întrebat la unison, şi atunci şi-au amintit că la Buenos Aires emigrase singurul frate al mamei lor, unchiul Alessandro Ciancaglini, aşa îl chema, dacă nu cumva şi-o fi schimbat numele. Îl văzuseră de mai puţin de zece ori în viaţa lor, dar tot e ceva şi asta. Şi nu s-au îndoit nicio clipă că n-o să le fie prea greu să dea de el.

[...] Luciano şi Ludovico păreau nişte păsări rătăcite în furtună. Totuşi, mereu rămâne o urmă după un om care se mută pe speze proprii, cineva notează o destinaţie într-un registru sau trece la catastif schimbarea de domiciliu legalizată. Până la urmă au dat de urma rudei lor: Alessandro Ciancaglini completase diverse formulare la Starea Civilă cu ocazia preschimbării actelor şi a căsătoriei. [...] Au traversat oraşul pe jos, soarele călduţ al dimineţii îmbia la plimbare, le plăcea totul, vârtejul de oameni de pe străzi, magazinele deschise adăpostind tot ce ţine de curiozitatea lumească, marile monumente şi clădiri publice. La prânz, s-au oprit să mănânce într-o cârciumă pestriţă ţinută de nişte genovezi, Zía Beatrice, şi-au luat două farfurii pline ochi cu paste înecate în sos de crevete şi pătrunjel, o carafă de vin roşu cu gheaţă, cei care călătoresc ştiu că se ajunge mai departe dacă ai stomacul plin şi sângele încins. La masa de alături mânca un pescar sicilian care locuia în San Fernando în partea deltaică.

Venise în capitală ca să-şi cumpere provizii şi mărunţişuri, după care urma să o pornească din nou spre nordul provinciei în hărăbaia lui plină de hărmălaie şi plase de pescuit. Fără întârziere, limba comună îi făcu pe toţi mai încrezători, un cuvânt aruncat îl aduse şi pe următorul, omul le oferi loc în duba lui, dacă îl ajuta să încarce nişte saci de la un bazar, aşa că au plătit călătoria cu braţul de muncă. Au luat-o pe drumul de coastă spre nord, sicilianul a vorbit de parcă jumătate de viaţă fusese mut, şi au ajuns înainte de căderea serii în cartierul Barrancas din San Isidro, unde, potrivit datelor primite, locuia unchiul lor. Au sărit din maşină, şi-au luat la revedere de la pescar şi au apucat-o într-un suflet spre adresa pe care o aveau notată. N-au străbătut mai mult de două străzi pietruite când iată, acolo era: o casă simplă, cu două-trei încăperi pe un singur nivel, cu faţada vopsită în alb şi cu câteva pete de igrasie, cu un gard viu foarte bogat care înconjura terenul. Au bătut la poartă şi a deschis un om subţire, dar vânjos, să fi avut vreo treizeci de ani, pe faţă i se citeau aceleaşi trăsături ca ale mamei, numai că modificate de aerul viril, drept care, ce mai, era Alessandro Ciancaglini. N-au avut decât să spună cine erau, au fost de-ajuns câteva cuvinte ca să-i explice ceea ce reprezentase atâţia ani de viaţă, unchiului i s-au umplut ochii de lacrimi şi a început să se bâlbâie din pricina emoţiei neaşteptate. Trecuse multă vreme de când nu mai primise nicio veste de la unica lui soră.

Unde au fost toţi anii ăştia? îl străfulgeră un gând.

Depărtarea se transformă într-un zid de nestrăpuns şi dintr-odată uite-i cum au apărut dintr-un nor de amintiri care nu se risipeşte niciodată pe de-a întregul şi cum îi spun: "Aici suntem, unchiule, suntem Luciano şi Ludovico, fiii Loretei, sora ta". Dar aşa merg lucrurile pe lumea asta, îi răsună o voce în cap lui Alessandro, distanţele par nemăsurate şi deodată, cum se întâmplă chiar acum, în noaptea asta caldă şi parfumată de florile de portocali din grădină, deodată se scurtează brusc: într-o secundă făcu o călătorie în timp şi era din nou la Ferrara, unde se născuse şi crescuse până ce febra plecării din ţară îl adusese în Argentina, şi acolo, dincolo, erau părinţii şi Loreta, unchii după tată şi cei trei veri, străzile pe care descoperise larma ascuţită a vieţii. Dar amintirile nu ţinură decât o clipită, abia cât o bătaie din gene, şi uite-l din nou înapoi în San Isidro, stând tăcut în faţa nepoţilor lui.

Unchiul locuia cu soţia lui argentiniană şi cu cei cinci copii într-un cartier muncitoresc liniştit. Alessandro i-a invitat să rămână alături de el şi de familia lui până ce şi-or găsi ceva de făcut, nu-i nimic mai important decât să-i ajuţi pe cei de un sânge cu tine, imigranţii ca el ştiu prea bine că o mână o ajută pe cealaltă şi că amândouă împreună sunt de nebiruit. Fraţii Cagliostro au stat trei săptămâni în casa rudei lor, înghesuiţi într-o încăpere strâmtă văruită în alb. Nu erau prea multe mobile, dar două pături groase întinse pe rogojinile întinse direct pe podea erau de ajuns pentru dormit şi visat.

În octombrie, norocul i-a ajuns din nou pe fraţii Cagliostro. Cum în plus faţă de limba lor se descurcau binişor în franceză şi spaniolă, meritul fiind al călătoriilor care le oferiseră asemenea abilităţi, au reuşit să se angajeze ca ajutoare de bucătărie la Hotel Bristol din Mar del Plata, unul dintre cele mai elegante şi mai aristocratice hoteluri din Argentina. Pe vremea aceea, gemenii aveau douăzeci şi cinci de ani, erau înalţi şi zdraveni, cu părul negru scurt şi creţ, pielea albă le era tăbăcită de vântul mării, ochii negri le străluceau ca ţiţeiul pe suprafaţa apei, iar inima le galopa în piept de dorul aventurilor.

S-au despărţit de familia Ciancaglini cu sughiţuri de plâns şi promisiuni, au părăsit San Isidro şi s-au dus la Buenos Aires, la gara Plaza Constitución, şi dintr-o săritură s-au căţărat într-un vagon târât de o locomotivă neagră şi beligerantă care i-a dus până la coasta sud-estică.

Au ajuns la Mar del Plata zece ore mai târziu, în plină primăvară, şi acolo i-a întâmpinat marea fără de margini cu albastrul vălurat al Atlanticului care se pierde în infinit.

La o zi după ce au pus piciorul în Mar del Plata, au început munca la imensa bucătărie a hotelului Bristol.

Luciano şi Ludovico au dovedit în scurt timp că nu erau oameni de duzină: amabili, plini de imaginaţie, de carismă şi de ambiţie, la hotel au lucrat cu bucătari experţi angajaţi de la mari restaurante din Nisa şi Viena, care erau adevăraţi artişti, lucrând pentru gusturi perfecte ca rubinele, şi de la ei au învăţat tot felul de tehnici şi mistere culinare, folosite apoi la inventarea propriilor lor reţete.

Fraţii Cagliostro au descoperit în bucătărie însăşi piatra lor filozofală: un mod absolut particular de a combina gusturile şi aromele necunoscute până atunci milionarilor care veneau să-şi petreacă vara în staţiunea balneară.

Clientela hotelului Bristol era formată din oamenii aceia pe care îi tot vezi pe la Paris, Biarritz, Ostende sau Londra, erau mari latifundiari cu averi imense, politicieni în culmea gloriei, fermieri cu blazoane dobândite în războaiele de independenţă, magnaţi îmbogăţiţi datorită exportului masiv, avocaţi şi medici de succes, proprietari de bănci. Bărbaţi şi femei cu o sete de plăceri opulentă, care călătoreau în Europa şi Statele Unite în transatlantice luxoase ca diademele de smaralde, îşi luau cu ei servitorimea, cuferele de piele fină ticsite de haine, casetele de bijuterii care le tăiau răsuflarea oamenilor de rând.

Iar aceşti bărbaţi cu mustăţi emfatice şi maniere impecabile, care fumau trabucuri cubaneze cu aromă de vanilie şi ciocolată în timp ce-şi beau coniacul, aceste femei învăluite în mătăsuri şi voaluri fine, care se îmbrăcau la cei mai mari creatori de modă din străinătate, toţi aveau gusturile educate de guvernante englezoaice şi franţuzoaice. Credeau că viaţa e o sărbătoare fără motiv de supărare, din zori şi până-n noapte se scăldau în fericire, se simţeau membri plenipotenţiari ai paradisului, aşa că numai ce au gustat delicatesele pregătite de fraţii Cagliostro, sosurile lor parfumate cu ierburi exotice, fripturile asezonate cu mirodenii orientale sau supele dulci-acrişoare cu fructe de mare, şi i-au declarat pe loc bucătarii lor favoriţi.

De pe o treaptă pe alta, mai sus: în mai puţin de un deceniu au devenit faimoşi, au strâns o avere înfloritoare, cu numele lor erau botezate cele mai delicioase feluri de mâncare ale bucătăriei locale. Din acei ani provine Sosul Ludovico pe care îl ştim şi astăzi, o capodoperă a fraţilor Cagliostro, care combină somon afumat, arpagic tocat, smântână groasă şi caviar de somon, care se foloseşte la paste. Când gloria le-a dat în clocot, au hotărât să prindă rădăcini şi să-şi pună pe picioare propriul lor local: aşa s-a născut Almacén Buenos Aires. Fraţii au ales numele ca un omagiu adus oraşului care i-a primit cu braţele deschise numai bine ce au coborât de pe puntea vaporului.

La început şi-au făcut planurile în secret, apoi i-au povestit despre visurile şi năzuinţele lor lui Carlos Alzuet, arhitect din Buenos Aires şcolit la Beaux Arts de Paris, şi în mai puţin de un an şi-au construit frumoasa clădire în care urmau să lucreze şi să trăiască de atunci încolo.

El Almacén a împlinit deja nouăzeci de ani de existenţă, dar formele lui îşi păstrează încă nobila frumuseţe: cele două etaje cu demisol, mansarda în stil francez, misterioasa cupolă cu capitel. La parter funcţiona restaurantul şi la etajul de sus erau camerele, băile şi camerele de serviciu. Nu-i uşor totuşi să-ţi imaginezi cum se transformă locurile, pentru că acum încăperile astea adăpostesc un hibrid de bancă străină, sunt bancomate acolo unde pe vremuri erau bufete din lemn de nuc pentru veselă şi feţe de masă brodate, sunt birouri din metal negru şi pereţi funcţionali din acrilic acolo unde au stat laolaltă mesele şi scaunele din cedru lăcuit, afişe din hârtie imprimată cu laser atârnă de pereţii obişnuiţi timp de decenii cu pânzele în ulei şi tapiseriile din alpaca.

3
Beatriz Mendieta era angajată la o firmă de servicii de curăţenie şi întreţinere deservind birouri, magazine, vile private şi apartamente de închiriat pentru turişti. Pe ultima ei fişă de deplasare pe teren scrie că îi venea rândul duminică, 5 februarie 1979, să facă curăţenie la Almacén Buenos Aires. [...] Beatriz nu lipsea niciodată şi nici nu-şi lăsa treaba neterminată, era o femeie tânără, la vreo treizeci şi cinci de ani, avea pielea albă cu pistrui rozalii, părul scurt roşcat, era plinuţă, dar foarte sprintenă, agreabilă şi guralivă ca un frizer. Fusese căsătorită timp de cincisprezece luni cu un grădinar al municipalităţii, Rodolfo Bermúdez, de atunci trecuseră aproape zece ani, omul turuia ca un tejghetar şi cât a curtat-o a revărsat şuvoaie de vorbe pompoase până ce a împins-o în pat. Chiar în prima noapte pe care au petrecut-o între cearceafuri, cu răsuflarea înflăcărată de haosul pătimaş al simţurilor, grădinarul s-a ridicat dintr-odată ca un pirat pe puntea brigantinei abia capturată şi a cerut-o de nevastă. I-a spus-o cu nişte verbe şi adjective pline de păcate irezistibile, Beatriz îl ascultă şi rămase înlemnită, năucită, mută vreo câteva clipe, şi atunci Bermúdez nu mai ştiu dacă această acalmie înmărmurită era un semn bun sau prevestea cataclismul iminent. Femeia însă locuia singură, familia ei era din sudul provinciei Buenos Aires, dintr-un sătuc uitat, mai precis o mână de case şi o gară scoasă din circulaţie, aşa că se uită în tavan câteva minute şi acceptă cu un zâmbet alb de cosmonaut. A fost o nuntă fulger, ofiţerul stării civile îi declară soţi dimineaţa, iar preotul făcu acelaşi lucru seara, după aceea urmă petrecerea pentru puţini invitaţi în atelierul mecanic al unui văr al grădinarului; maşinile duse la reparat fuseseră acoperite cu huse, pereţii decoraţi cu ghirlande; improvizaseră câteva mese cu tăblii şi trepiede închiriate, şi puţin după miezul nopţii veni şi rândul paharului închinat în sănătatea însurăţeilor, ceremonia jartierei miresei, tăierea tortului şi la revedere porumbeilor. S-au dus în luna de miere în Sierra de Córdoba, şapte zile de ciupituri şi muşcături dulci şi voluptuoase, dar imediat ce s-au întors s-a produs dezastrul: grădinarul începu să-şi petreacă nopţile strâns lipit de o sticlă de gin, o spaimă stranie puse stăpânire pe el şi-i tulbură minţile, şi dintr-odată lăsă în paragină coapsele generoase ale soţiei lui, buzele ei umede, limba nesătulă, sânii rotunzi mereu parfumaţi cu loţiune de iasomie. Aşa că, atunci când ea se sătură de atâta celibat devastator, îl lăsă baltă, dădu drumul unei peroraţii cu totul ieşite din comun şi părăsi fără vreun sentiment de vină căsuţa pe care o închiriaseră în cartierul Hospital. Beatriz s-a dus cu necazul ei mocnit la o pensiune din centru, a ajuns acolo cu ochii în lacrimi şi cu două valize pline cu aproape toate lucrurile ei plus sufletul şi cascadele de vorbe care o însoţeau peste tot.

Fiindcă, dacă grădinarul era un vorbăreţ, nici ea nu se lăsa mai prejos, întrucât nici nu o trezea bine ceasul deşteptător că şi începea să turuie despre mai multe lucruri deodată şi, odată pornită, nu se mai oprea, avea o busolă beată care o îndruma de la o temă la alta, amesteca relatări neutre cu glume grosolane, amintiri duioase cu minciuni josnice, aventuri prozaice cu evocări nobile, părea o enciclopedie trunchiată cu foile talmeş-balmeş.

Şi chiar dacă în cea mai mare parte a timpului lucra prin locuri unde nu erau oameni, case şi apartamente fără turişti, birouri şi magazine, la ora aceea închise pentru public, ea doar nu avea să rămână cu buzele încleştate şi fără predica ei curgând în valuri: vorbea cu voce tare ca şi când ar fi ascultat-o cineva, făcea gesturi solemne şi tulburi, reverenţe afectate, arăta cu degetul şi cu mătura spre fantomele din pălăvrăgelile ei, era o actriţă fără un repertoriu fix sub reflectoare.

Iar pe 5 februarie 1979, ca în toate zilele de lucru, Beatriz trecu pe la firmă la opt dimineaţa, îşi căuta în cartotecă, la locul semnalat prin iniţialele ei, fişa de deplasare pe teren şi după ce o citi o porni spre Almacén.

Nu era un loc străin pentru ea, îşi aminti că acum şase luni fusese acolo o seară întreagă, proprietara rămăsese văduvă cu puţin timp înainte de a naşte şi sarcina îi zdruncinase rău sănătatea, aşa că nici vorbă să poată face singură curăţenie în toată hardughia aceea, abia de făcea doi paşi şi avea senzaţia că se sufocă. Femeia stătea toată ziua în pat, cu bebeluşul, citind sau uitându-se la televizor.

La Almacén, de la intrarea principală, situată la colţul străzii, până la etajul de sus, unde sunt camerele şi scara care duce la mansardă, trebuie traversat salonul de doisprezece metri în care pe vremuri funcţiona restaurantul.

Trecerea nu era directă şi nici uşoară, erau mese şi scaune, trei ghivece uriaşe din marmură fină cu plante naturale, cele două bufete mici, şi abia după aceea se putea urca pe impunătoarea scară principală care pornea din mijlocul salonului sau se puteau alege modestele scări de serviciu înghesuite lângă pereţii laterali. Şi chiar şi aşa mai rămâneau de traversat lungile coridoare care duceau la camere şi băi.

Beatriz nu ştie cum, şi degeaba îşi sparge capul, dar s-a jurat şi încă se mai jură că tot acest periplu i-a luat mai puţin decât îi trebuie cuiva ca să răsufle o dată. O fi sărit trei coţi la fiecare pas, o fi mânat-o dracu' de la spate, cert e că nici ea nu ştie cum a făcut drumul şi habar n-are pe unde a luat-o: a coborât ca o vijelie pe scara principală? s-a prăvălit pe scara de serviciu? Tânărul ofiţer care era de gardă la Comisariatul 1 al Poliţiei Buenos Aires, Franco Luzardi - îşi terminase studiile la Şcoala de Poliţie Juan Vucetich în urmă cu patru luni - a fost cel care i-a luat declaraţia Beatricei. A trebuit însă să aştepte destul timp până ce a putut s-o facă. Luzardi a povestit că femeia a ajuns acolo complet epuizată, ca şi cum ar fi zburat cele patru străzi care despart comisariatul de Almacén, dar în procesul verbal dat autorităţilor a folosit cuvintele cele mai seci, adverbe şi substantive cu sens foarte restrâns. Aşa se face că nenorocirile trec neobservate din cauza limbajului.

Forma fadă în care se redactează faptele, vocabularul vehiculat de omul de pe stradă nu seamănă cu cel al birocraţiei poliţieneşti.

Matías Lombardo, caporalul care stătea de pază la comisariat când a apărut Beatriz val-vârtej, avea să-şi amintească de faptul că a lăsat-o să intre fără să-i facă formele de rigoare fiindcă a văzut-o cum a ajuns în fugă, cu ochii înecaţi într-o spaimă vidă, cu pielea scăldată în sudoare, sufocându-se şi strângând în mâini un recipient galben de detergent şi o cârpă. Beatriz fugea de un cutremur, abia putea să însăileze un cuvânt după altul, bălmăjea ceva fără vocale. Luzardi ceru să vină o femeie poliţist ca să o liniştească. I s-a făcut un ceai pe care ea n-a vrut să-l bea, i s-au oferit ţigări, însă nu fuma, şi deja nimeni nu mai ştia la ce truc să mai recurgă ca să o facă să zică în sfârşit ceva cu cap şi coadă. Au aşteptat.

Tahicardia i s-a mai potolit încetul cu încetul, după vreo jumătate de oră i-a revenit o sclipire mai normală în ochi şi i s-a mai colorat faţa, i s-au mai oprit şi picioarele din tremurat. Şi când şi-a dat drumul la ce avea de povestit n-au mai putut s-o oprească; ofiţerul Franco Luzardi ascultă în tăcere detaliile morbide pe care le înşira Beatriz, o întrerupea ca să o întrebe altceva, în vreme ce o asculta se gândea că probabil săraca femeie era dementă, dar preferă să urmeze regulamentul şi ordonă fără cine ştie ce entuziasm ca o patrulă de pompieri şi cadre medicale să meargă de urgenţă la Almacén.

Douăzeci de minute mai târziu sună telefonul în birou. Luzardi se uită la ceas cu un gest automat, îşi întinse braţul spre marginea biroului din metal plumburiu şi ridică receptorul fără chef. Uneori nu-s prea greu de intuit telefoanele fatale, nu-i nevoie decât de puţină experienţă ca să presimţi calamităţile. Ascultă vocea păstoasă care îi vorbea de la celălalt capăt al firului; în timp ce asculta răspundea doar, la câteva secunde, cu "aha, aha", apoi îşi încruntă fruntea şi strânse din buze.

Puse receptorul la loc şi se ridică cu un oftat profund, făcu trei-patru paşi până la un dulăpior de lemn al cărui lac ieftin îţi sărea în ochi, deschise uşile, căută în rafturi şi scoase câteva pagini pentru maşina de scris. Îşi mai aprinse încă o ţigară până ce ajunse la scaun.

Luzardi se uită din nou la ceas, ca şi cum înainte nu văzuse bine, dar de asta sunt făcute ceasurile, ca să te uiţi la ele când ai chef, şi îşi spuse că nu era decât unsprezece şi un sfert dimineaţa şi deja avea o grozăvenie pe birou.

Se aşeză mai comod ca să scrie, o privi tăcut pe femeia din faţa lui şi îi ceru politicos să-şi ia povestirea de la capăt.

Beatriz a stat mai mult de două ore la comisariat, deja îi bolboroseau maţele de nervi, povestise amintirile proaspete până ce se săturase; ei căreia îi plăcea atâta să vorbească îi veni dintr-odată chef să amuţească, dar până la urmă Luzardi îi ceru să semneze diverse hârtii şi apoi îi spuse că putea să se ducă acasă să se odihnească.

Raportului întocmit de ofiţerul Luzardi îi lipsesc cuvinte şi detalii, totuşi conţine esenţialul, ceea ce lipseşte aparţine subiectivităţii, care e nelipsită din orice relatare.

Ce mai trebuie ştiut: în acea duminică, înainte de nouă dimineaţa, Beatriz Mendieta s-a dus la Almacén Buenos Aires ca să efectueze serviciul de curăţenie. A deschis poarta din stradă şi a intrat în salonul principal. După ce a făcut câţiva paşi a simţit un miros puternic şi neplăcut, un miros dens care impregna tot aerul încăperii. A aprins lumina şi s-a dus să deschidă ferestrele ca să aerisească locul. După aceea a cercetat salonul, bucătăria şi băile de la parter, dar nu a găsit nimic ciudat. În timp ce urca pe scara principală, a descoperit că mirosul pestilenţial devenea de nesuportat. A coborât repede, ţinându-şi răsuflarea, a căutat o sticlă de detergent şi o cârpă şi s-a întors. A îmbibat cârpa cu detergent şi a ţinut-o la nas. A urcat pe scări, cu paşi mici, încruntându-se şi mijindu-şi ochii. Pentru început a luat la cercetat băile, dar nimic. Apoi a căutat camera cea mare şi s-a îndreptat spre ea. A pus mâna pe clanţă şi a deschis uşa încetişor, un fascicul de raze scălda camera în lumină. Atunci a simţit cum o izbeşte direct în faţă mirosul de putreziciune, s-a dat instinctiv înapoi şi a închis uşa, dar după o clipă s-a întors la datorie, a îmbibat din nou cârpa în detergent şi a intrat.

Prima imagine a fost confuză, Beatriz clipi de mai multe ori ca să priceapă ce anume vedea, şi într-o secundă îi îngheţă sângele în vine. Îşi târşâi picioarele până la patul dublu şi văzu limpede: un copilaş gol şi murdar, care părea mort, şi de asemenea un schelet întreg, cu păr pe tigvă, şi pete roşii pe cearşaf şi pe perne. Iar mirosul pestilenţial care stăruia în cameră făcea să-i colcăie maţele, ca o rafală venită din iad încercând să-i muşte plămânii cu colţii ei împuţiţi.

Femeia tocmai dădea să se întoarcă cu spatele ca să vomite când bebeluşul îşi mişcă braţul şi tuşi, se scutură din cauza răcelii, îşi ridică pleoapele şi îşi aţinti ochii asupra ei, doi ochi negri ca tăciunii, iar greaţa i se transformă pe loc în panică. Beatriz jura că în momentul acela a simţit că diavolul o linge pe piele şi de aceea a ieşit înspăimântată, s-a jurat de zeci de ori că drumul până în stradă l-a făcut în mai puţin timp decât îi trebuie cuiva ca să răsufle o dată.

Citiţi Interviul Ilincăi Ilian cu Carlos Balmaceda.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer