Un yankeu din Connecticut la curtea regelui Arthur

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Sunt american. M-am născut şi am crescut în Hartford, statul Connecticut, în orice caz dincolo de râu, la ţară. Aşa că sunt cât se poate de yankeu, unul cu picioarele pe pământ, da, aproape opac la sentimente, cred, sau la poezie, cu alte cuvinte. Tata a fost fierar, unchiul veterinar, eu am fost de amândouă la început. M-am dus apoi la fabrica cea mare de armament şi acolo am deprins adevărata mea meserie. Am învăţat tot ce era de învăţat; să fac de toate: puşti, revolvere, tunuri, cazane, motoare, tot felul de maşinării care te scutesc de efort. Păi, puteam face orice-şi dorea un ins, orice de pe lumea asta, nu conta ce. Iar dacă nu era născocită nicio cale rapidă de a face un lucru, eu inventam una - simplu ca bună ziua. Am ajuns contramaistru-şef cu două mii de oameni în subordine.

Numai că un om de felul ăsta e unul care are de furcă, nu încape vorbă. Cu două mii de năbădăioşi sub tine, ai din plin distracţii de felul ăsta. Eu unul am avut oricum. Până la urmă mi-am găsit naşul şi am încasat-o, a fost în timpul unei altercaţii cu răngi cu un tip căruia îi ziceam Hercule. M-a lăsat lat cu o lovitură la cap, care a făcut să plesnească totul şi să-mi sară toate alea de la ţeastă, fără să mai nimerească la loc. S-a făcut întuneric, n-am mai simţit şi n-am mai ştiut nimic pentru o vreme.

Când mi-am revenit, stăteam pe iarbă sub un stejar, într-un peisaj frumos şi larg de ţară, numai pentru mine. Însă... nu eram singur. Mai era un tip călare, privindu-mă de sus, unul de abia ieşit dintr-o carte cu poze. Purta din cap până-n picioare o armură de pe timpuri, cu un coif în forma unui degetar cu zăbrele, avea scut, spadă şi o lance uimitoare. Calul avea şi el armură, un corn de oţel în frunte şi un splendid valtrap de mătase roşie şi verde atârna pe el până la pământ ca o plapumă.
- Mândre domn, n-ai vrea să? zice insul.
- Să vreau ce?
- Să încrucişăm armele pentru un ţinut, o doamnă sau pentru...
- Ce tot mă baţi la cap? îi zic. Du-te înapoi la circul tău, că te reclam.

Şi ce credeţi că-mi face omul decât că se dă înapoi vreo două sute de yarzi şi de acolo se năpusteşte asupra mea cât de tare putea trage, cu degetarul aplecat pe gâtul calului şi cu lancea cea lungă drept înainte. Am văzut că nu glumeşte şi eram deja în copac când a ajuns.

După mintea lui, eram proprietatea sa, captura lăncii sale. Avea argumente şi o droaie de avantaje; m-am gândit că-i mai sănătos să îi cânt în strună. Am făcut o înţelegere prin care aveam să-l urmez, iar el promitea să nu-mi pricinuiască vreun rău. Am coborât şi am pornit, eu pe lângă cal. Am mers înainte lejer prin luminişuri şi peste pâraie, de care nu-mi aminteam să le mai fi văzut, lucru care m-a cam zăpăcit şi mirat, fără a ajunge la vreun circ ori zări aşa ceva. Mi-am scos din cap ideea cu circul şi am hotărât că e de la un azil. Dar nici peste un azil nu am dat, puteai spune că eram cu totul încurcat. L-am întrebat cât de departe eram de Hartford. A răspuns că nici nu auzise, ceea ce am luat drept o minciună, dar n-am avut încotro. După un ceas, am zărit în depărtare un oraş adormit, în valea unui râu şerpuitor. Dincolo de el, pe deal, o fortăreaţă mare, cenuşie, cu turnuri şi turnuleţe, prima pe care o vedeam pe viu. Am întins un deget:
- Bridgeport?
- Camelot, mi-a răspuns.

Necunoscutul dădea semne de moţăială. S-a surprins scăpând capul în piept şi a zâmbit - acel zâmbet patetic, de altădată.
- Văd că nu mai pot continua, dar vino cu mine, e toată pusă pe hârtie, o poţi citi dacă vrei.

Când am ajuns în camera lui, îmi zise:
- La început am ţinut un jurnal; cu timpul, după ani, am făcut din el o carte. Cât e de atunci!

Mi-a dat manuscrisul şi mi-a arătat de unde să încep.
- Porneşte de aici, ce e înainte ţi-am povestit deja.

Era toropit de somn. Pe când ieşeam pe uşă, l-am auzit murmurând somnoros:
- Popas plăcut, mândre domn!

M-am aşezat lângă cămin să-mi cercetez comoara. Prima parte, cea mai mare, era pergament îngălbenit de vreme. M-am oprit cu mai mare atenţie asupra unei file, care s-a dovedit a fi un palimpsest. Sub vechiul scris vag al istoricului yankeu apăreau urme, şi mai vechi şi mai şterse, de pană - cuvinte şi propoziţii latineşti, de bună seamă, fragmente de vechi legende monastice. Am dat paginile până la locul indicat de necunoscut şi am început să citesc cele ce urmează.


- Camelot... Camelot, îmi zic. Nu-mi amintesc să mai fi auzit. Pesemne, e numele azilului.

Era o gingaşă şi odihnitoare privelişte văratică, frumoasă ca un vis şi pustie ca o duminică. Aerul era plin de aroma florilor, de zumzetul gâzelor şi de ciripitul păsărilor. Nici tu om, nici tu căruţă, niciun semn de viaţă, nicio mişcare. Pe drum, mai degrabă o potecă şerpuită, erau urme de copite, iar ici şi colo, de o parte şi de alta pe pajişte, dâre de roţi, aparent late cât palma.

Deodată s-a ivit o aşchie de fată de vreo zece ani, cu o cascadă de păr auriu curgându-i pe umeri. Purta pe cap o coroniţă de maci roşii ca focul. Era cea mai dulce podoabă ce-am văzut-o vreodată, orice ar fi fost. Păşea agale, fără gânduri, cu pacea zugrăvită pe faţa nevinovată. Circarul nu a băgat-o în seamă; ca şi cum nici nu ar fi văzut-o. Cât despre ea, pe ea găteala lui fantastică nu o izbea mai mult decât ar fi făcut-o dacă l-ar fi văzut aşa zi de zi. Trecea la fel de nepăsătoare ca şi cum ar fi trecut pe lângă o pereche de vaci. Dar când a fost să dea cu ochii de mine, ce schimbare! A ridicat mâinile şi a rămas împietrită, cu gura căscată, ochii boldiţi şi înspăimântaţi; era imaginea curiozităţii uluite, cuprinse de teamă. A rămas holbându-se fascinată până ce am luat-o pe după un colţ al crângului şi ne-a pierdut din vedere. Că eu am fost cel care a uluit-o şi nu celălalt era prea de tot; nu pricepeam nimic. Iar faptul că părea să mă considere bun de panoramă, neglijându-se pe sine în privinţa asta, era altă ciudăţenie şi o manifestare de mărinimie surprinzătoare la cineva atât de tânăr. Aveam la ce mă gândi. Am mers mai departe, plutind ca-ntr-un vis.

Pe măsură ce ne apropiam de oraş, au început să apară semne de viaţă. Din când în când treceam pe lângă o colibă dărăpănată acoperită cu stuf, cu mici ogoare şi grădini cultivate la întâmplare împrejur. Era şi lume, bărbaţi vânjoşi cu plete lăţoase, care le veneau peste ochi de semănau cu nişte dobitoace. Cam toţi, bărbaţi şi femei, purtau cămăşoaie din pânză de cânepă şi nişte sandale grosolane; mulţi aveau colane de fier. Copiii erau cu toţii în pielea goală, fără să-i pese cuiva. Toată lumea asta se zgâia la mine, vorbea despre mine, dădea buzna în bordeie să-şi scoată neamul să mă vadă. Unica atenţie dată celuilalt erau plecăciuni umile, strădanii rămase fără răspuns.

În oraş erau câteva case masive de piatră, presărate printre colibe acoperite cu stuf. Străzile erau mai degrabă nişte uliţe jalnice, nepavate. Câini şi copii goi zburdau - vioi şi zgomotoşi, de-a valma, în soare. Porcii umblau alandala, râmând cu un aer mulţumit, iar o scroafă tolănită într-o băltoacă puturoasă, drept în drumul mare, se lăsa suptă de godaci. Deodată se auzi în depărtare un vuiet de fanfară militară. S-a apropiat tot mai mult şi îndată s-a înşirat vederii o cavalcadă nobilă, în fala coifurilor cu panaşe, a zalelor sclipitoare şi a fâlfâitului de flamuri, a tunicilor scumpe, a valtrapurilor şi lăncilor cu vârfuri aurite, îşi croi calea impunătoare prin bălegar şi porcime, printre puradei despuiaţi, câini veseli şi cocioabe sărăcăcioase, iar noi ne-am luat după alai. Am tot mers pe alei şerpuitoare şi am tot urcat, până ce am ajuns în cele din urmă pe culmea vântoasă pe care era aşezat uriaşul castel. A fost un schimb de chemări din corn, nişte parlamentări de pe ziduri, pe care patrulau oşteni în zale şi coifuri, cu halebarde pe umăr, sub fâlfâitul flamurilor cu imaginea grosolană a unui balaur. S-au deschis porţile cele mari, a fost coborâtă puntea şi fruntea cavalcadei s-a prelins înăuntru pe sub bolţile arcuite. Am venit şi noi din urmă şi iată-ne într-o curte vastă pietruită, cu turnuri şi turnuleţe înălţate spre cerul senin în cele patru laturi. Se descăleca de jur-împrejurul nostru cu multe plecăciuni şi ceremonial, cu alergătură de colo, colo într-o veselă vânzoleală şi amestecătură de culori şi o prea plăcută vâlvă de zgomot şi zăpăceală.


Cum am prins un prilej, m-am dat mai la o parte şi am bătut pe umăr pe un oarecare cu o înfăţişare antică, strecurându-i confidenţial:
- Prietene, fii bun, eşti de la ospiciu, eşti numai în vizită, sau ce?

M-a măsurat cu un aer nătâng şi mi-a spus:
- Sfântă Fecioară, mărite domn, îmi pare că...
- Lasă, zic eu, bag seamă că eşti vreun bolnav.

M-am depărtat, chibzuind, dar căutând din priviri vreun trecător teafăr care să mă lumineze. Nu peste mult, am socotit că am dat peste unul; l-am tras deoparte şi i-am zis la ureche:
- N-aş putea să-l văd pe gardianul-şef un minut, doar un minut?
- Rogu-vă, nu mă stingheriţi!
- Cum adică?
- Adică să-mi daţi pace, dacă vorba vă e mai pe plac. Mi-a zis că e ajutor de bucătar şi nu are vreme de trăncăneală, cu toate că altfel i-ar face plăcere, căci l-ar unge la inimă să afle de unde am căpătat îmbrăcămintea.

Plecând, mi-a arătat pe cineva zicând că e destul de liber pentru ce-mi trebuia mie şi că pe deasupra mă şi căuta de bună seamă. Era un băietan zvelt şi delicat, cu ciorapi de culoarea crevetelui, care-l făceau să aducă cu un morcov despicat. Restul îmbrăcămintei era din mătase albastră, cu danteluţe şi ciucuri. Avea cârlionţi lungi, bălai, pe care pusese, pe o ureche, o tichie cu pene din satin roz. Arăta a fi de treabă, iar mersul trăda pe cineva mulţumit de sine. Era drăguţ să-l pui în ramă. A venit la mine, privindu-mă cu o curiozitate zâmbăreaţă şi neobrăzată şi m-a înştiinţat că este paj.
- Haida-de! zic, nu eşti decât un paragraf.

Era cam aspru din parte-mi, dar eram iritat. Totuşi, nu a părut atins. Parcă nici nu pricepuse jignirea. Pe când mergeam, a început să vorbească şi să râdă într-un fel copilăresc, fericit şi nepăsător; dintr-odată parcă eram prieteni de când lumea. Mă întreba tot felul de lucruri despre mine şi despre straiele mele, fără să aştepte răspuns, turuind încontinuu, ca şi cum n-ar fi întrebat nimic şi nu avea la ce aştepta răspuns, până într-un târziu când s-a întâmplat să aducă vorba că se născuse la începutul anului 513.

Am simţit că mă ia cu frig. M-am oprit şi i-am zis cam anemic:
- Poate nu am auzit tocmai bine? Ia mai zi, însă rar, în ce an?
- 513.
- 513! Nu o arăţi. Uite ce, băiete, sunt străin şi singur; fii cinstit şi onorabil cu mine. Eşti în toate minţile?

Zice că da.
- Şi ăştilalţi, toţi, sunt teferi la minte? Zice că da.
- Iar ăsta nu e un ospiciu, adică nu e un loc unde îngrijesc nebuni?

Zice că nu.

Păi atunci, zic, fie am ajuns lunatic, fie s-a întâmplat altceva, la fel de îngrozitor. Ia spune cinstit şi adevărat, unde mă aflu?
- La curtea regelui Arthur.

Am aşteptat un minut ca ideea să mă înfioare deplin, apoi am zis:
- Şi după câte ştii, ce an e acum?
- 528, nouăsprezece iunie.

Am simţit o slăbiciune jalnică la inimă şi am bâiguit:
- Niciodată nu o să-mi mai văd prietenii, niciodată. Ei s-or naşte de acum în treisprezece veacuri.

Îmi venea să îl cred pe băiat, deşi nu ştiam de ce. Ceva în mine părea să-i dea crezare, conştiinţa pesemne. Nu şi judecata. Judecata s-a pus de îndată pe protestat; firesc. Nu mă pricepeam cum să o mulţumesc fiindcă ştiam că mărturia lumii nu ar ajuta - judecata mi-ar fi spus că sunt lunatici şi ar fi respins dovezile. Dar, deodată am avut norocul să dau chiar peste ce-mi trebuia. Ştiam că singura eclipsă totală de Soare din prima jumătate a secolului al şaselea a avut loc pe 21 iunie 528, anno domini, stil vechi şi a început la 12 şi 3 minute. Mai ştiam că nu era prevăzută nicio eclipsă totală de Soare în ceea ce pentru mine era anul prezent, adică 1879. Aşadar, dacă reuşeam să nu las neliniştea şi curiozitatea să-mi pârpălească inima timp de patruzeci şi opt de ore, aveam să ştiu cu siguranţă dacă băiatul spunea adevărul ori ba.

De aia, fiind un om cu picioarele pe pământ din Connecticut, mi-am scos chestiunea cu totul din cap până ce urmau să-i vină ziua şi ceasul, ca să-mi pot îndrepta toată preocuparea asupra momentului prezent, atent şi pregătit să trag toate foloasele cu putinţă. Totul la timpul său, asta mi-e deviza, şi scoate din el cât se poate, chiar de ai doar două perechi şi un valet. Din două una, m-am gândit: dacă era tot secolul nouăsprezece, şi mă aflam printre trăsniţi, fără să pot scăpa, să pun mâna de îndată pe azil, ori să ştiu ce-i cu el. Iar dacă era într-adevăr secolul al şaselea, prea bine, nici nu-mi doream ceva mai bun; în trei luni aveam să stăpânesc toată ţara, căci mă ştiam că iau startul din poziţia omului celui mai cultivat din regat, cu cele treisprezece veacuri avans. Nu sunt cel care să tândălească după luarea unei decizii, când trebuşoara te aşteaptă, aşa că i-am zis pajului:
- Clarence, băiatule - au cum te-o mai fi chemând - aş vrea nişte lămuriri, de se poate. Cum îi zice arătării care m-a adus aici?
- Stăpânul meu şi al tău? E bunul cavaler şi marele lord sir Kay Seneşalul, fratele adoptiv al domnului nostru, regele.
- Prea bine, dă-i înainte, spune-mi totul.

A avut multe de povestit, dar partea care mă interesa acum era aceasta. Spunea că sunt prizonierul lui sir Kay şi că după cum erau obiceiurile aveam să fiu azvârlit în temniţă şi ţinut acolo cu te miri ce, până eram răscumpărat de prieteni - de nu voi putrezi între timp. Vedeam că a doua alternativă era pe primul loc, dar nu m-am încurcat în gânduri negre; timpul era prea preţios. La vremea asta, masa e pe sfârşite în sala cea mare, mai zise băiatul, şi de îndată ce vor porni pe trăncănit şi pe dughit la greu, voi fi dus înăuntru la sir Kay, ca să mă înfăţişeze regelui Arthur şi vestiţilor lui cavaleri aşezaţi în jurul Mesei Rotunde. Se va făli cu felul în care m-a prins, exagerând probabil oleacă, dar nu mi-ar sta bine să-l corectez şi nici nu ar fi prudent. După exhibiţie, hop la zdup! Clarence însă va găsi calea să vină la mine din când în când, să-mi ţină de urât şi să mă ajute să-mi vestesc prietenii.

Să-mi vestească prietenii! I-am mulţumit, era tot ce puteam face şi atunci a venit o slugă spunând că eram chemat. Clarence m-a dus înăuntru, m-a tras într-o parte şi s-a aşezat lângă mine.

Priveliştea era neobişnuită şi interesantă. O sală imensă, cu pereţii mai degrabă goi, da, şi plină de contraste puternice. Era foarte, foarte înaltă, atât de înaltă încât flamurile atârnate tocmai acolo, sus, de bârnele şi de grinzile boltite se legănau într-un fel de amurg. Tot sus, la fiece capăt, era câte o galerie cu balustrada de piatră - una cu muzicanţi, cealaltă cu femei îmbrăcate în culori splendide. Pardoseala era din lespezi pătrate, albe şi negre, cam roase de umblet şi de vreme - nu i-ar fi stricat nişte reparaţii. Cât despre podoabe, nu era niciuna, la drept vorbind, deşi pe ziduri atârnau nişte tapiţerii imense, considerate probabil opere de artă. Voiau să fie scene de luptă, cu cai aidoma celor pe care îi decupează copiii din hârtie sau îi fac din turtă dulce. Erau încălecaţi de oameni în armuri din solzi, solzii fiind închipuiţi din găurele, încât îmbrăcămintea aducea a nişte biscuiţi pentru punch. Mai era un cămin mare, să-ţi faci tabără în el. Cu lateralele şi acoperişul ieşite în afară, din piatră cioplită şi coloane, semăna cu o uşă de catedrală. De-a lungul zidurilor, stăteau oşteni cu platoşe şi coifuri, înarmaţi doar cu halebarde, ţepeni ca nişte statui - chiar aşa arătau.

În mijlocul acestei pieţe publice cu vintre şi bolţi se afla o masă de stejar, numită Masa Rotundă. Era cât o arenă de circ. în jurul ei erau aşezaţi o mulţime de bărbaţi, îmbrăcaţi în culori atât de felurite şi de splendide, că îţi luau ochii, îşi ţineau pe cap pălăriile cu pene şi numai când unul se adresa direct regelui, şi-o ridica o ţâră când începea să vorbească.

Mai toţi îi trăgeau cu băutura - din coarne întregi de bou - dar rămăseseră şi câţiva care încă ronţăiau la pâine ori rodeau oase de vită. Reveneau cam câte doi câini de om. Stăteau aşteptând până ce li se azvârlea un ciolan; se năpusteau atunci în regimente şi divizii şi se pornea o încăierare care umplea locul de o vânzoleală haotică de capete avântate, trupuri şi cozi fluturânde. Furtuna de schelălăieli şi lătrături făcea să amuţească orice vorbă pentru moment. Asta nu mai conta, căci lupta de câini trezea oricum un interes mai mare. Din când în când, bărbaţii se ridicau pentru a vedea mai bine şi pentru a pune rămăşaguri; la fel făceau doamnele şi muzicanţii, întinzându-se peste balustrade, în răstimpuri, izbucneau în exclamaţii de încântare, în cele din urmă, câinele învingător se întindea în voie cu osul între labe, rozându-l mârâind, tămânjind pardoseala cu grăsime, la fel ca ceilalţi cincizeci, iar restul curţii îşi relua îndeletnicirile şi distracţiile.

Vorba şi purtările acestor oameni erau îndeobşte pline de graţie şi curtenitoare. Am mai băgat de seamă că ascultau cuviincios şi cu seriozitate orice se spunea, de către oricine. Vreau să zic, între două încăierări de câini. Şi mai sărea în ochi că alcătuiau o adunare copilăroasă şi nevinovată, în care se înşirau cele mai sfruntate scorneli cu cea mai încântătoare şi cuceritoare naivitate; gata şi dornici să asculte minciunile altora, ba chiar să le dea crezare, îţi era peste mână să ţi-i închipui amestecaţi în cruzimi şi alte grozăvii. Cu toate astea, îi trăgeau înainte cu poveşti în care curgea sângele şi nu înceta suferinţa, cu o poftă neprefăcută, care mai că m-a făcut să uit să mă înfior.

Nu eram unicul prizonier de faţă. Erau pe puţin douăzeci. Arătau ca naiba sărmanii, mulţi erau mutilaţi, ciopârţiţi, scrijeliţi îngrozitor, în plete, pe feţe şi pe îmbrăcăminte dospeau dâre de sânge negru uscat. Nici vorbă că treceau prin cumplite dureri fizice, îi chinuiau sfârşeala, foamea şi setea. Măcar cineva să-i fi spălat sau să se fi îndurat cât de cât cu vreun balsam pentru răni! Dar nu-i auzeai defel cu vreo jeluire ori vreun geamăt, nici nu arătau vreun semn de nelinişte sau gând să se plângă. Nu m-am putut împotrivi gândului: ticăloşii, şi ei le-au făcut-o altora, când le-a venit la îndemână. Acum, că le-a venit rândul, nu se aşteaptă la altceva mai bun. Aşa că atitudinea asta filosofică nu-i rodul vreunei rezistenţe mentale, al unei tării şi judecăţi ale gândului; nu-i decât îndârjire animalică; nu-s altceva decât nişte indieni albi.


Mai toată vorbăria din jurul Mesei Rotunde era reprezentată de monologuri - povestiri relatând întâmplările prin care fuseseră prinşi prizonierii, iar prietenii şi partizanii acestora, omorâţi şi jefuiţi de armăsari şi de armuri. De obicei - pe cât mi-am dat seama - aceste aventuri criminale nu erau raiduri întreprinse pentru a răzbuna insulte, ori ca să lichideze pricini de demult, ori vreo râcă nu mai veche de ieri; de unde, mai toate nu erau decât dueluri între străini, oameni care nici măcar nu se cunoscuseră între ei şi nu avuseseră vreodată ceva de împărţit. Nu o dată am văzut doi băieţi, pe care întâmplarea îi pune prima dată faţă-n faţă, răstindu-se deodată: "îţi ard una!", şi hai! Dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că asemenea chestii, care ţin de copilărie, se pot petrece în afara ei. Acu uite-i pe aceşti cogeamite nătăfleţi ţinându-se tot de astea, ba mai şi fălindu-se - oameni în toată firea şi chiar peste. Şi totuşi, emana ceva cu totul subjugător din inima deschisă a acestor fiinţe, ceva atrăgător şi plăcut. Nu că s-ar fi aflat în toată creşa, ca să zic aşa, creier îndeajuns pentru momeala unui cârlig de pescuit, îndată însă nici nu-ţi păsa deoarece pricepeai că mintea era de prisos într-o asemenea societate, ba chiar ar fi zăpăcit-o, ar fi stânjenit-o, i-ar fi stricat simetria, ameninţându-i, poate, însuşi dreptul la viaţă.

Desluşeai pe mai toate chipurile o distinsă bărbăţie. La unii, o anume blândeţe şi drăgălăşenie făceau să-ţi amuţească meschinele porniri critice. Cea mai nobilă bunătate şi curăţenie stăruia în înfăţişarea celui pe care-l numeau sir Galahad, aşijderea în cea a regelui; din măreţie şi grandoare era plămădită trufaşa ţinută uriaşă a lui sir Launcelot of the Lake.

S-a petrecut un incident care a îndreptat atenţia tuturor către acest sir Launcelot. La semnul unui soi de maestru de ceremonii, şase ori zece dintre prizonieri s-au ridicat, au înaintat împreună, au îngenuncheat, apoi au ridicat mâinile către balconul doamnelor şi au cerut îngăduinţa de a se adresa reginei. Doamna aşezată la locul cel mai de vază în acea oază florală de feminitate împodobită a înclinat capul în semn de încuviinţare. Atunci reprezentantul prizonierilor s-a supus pe sine dimpreună cu tovarăşii săi voinţei dumisale întru iertare deplină, răscumpărare, captivitate ori moarte, după voia bunului ei plac. Toate astea, a spus, le face din porunca lui sir Kay Seneşalul, ai cărui prizonieri se află, înfrângându-i el pe câmpul de bătălie cu puterea şi vitejia sa, de unul singur, în amarnică şi dârză luptă.

Surprinderea şi uluirea s-au răspândit de la o faţă la alta în toată sala; reginei i s-a dus surâsul încântat la auzul numelui lui sir Kay, arătându-şi dezamăgirea. Cu tonul şi în chipul celei mai neobrăzate bătăi de joc, pajul mi-a suflat în ureche:
- Nu zău, sir Kay! Păi, zi-mi mie pupăcel, drăguţă, zi că-s venit cu pluta! Vor trece de două ori câte o mie de ani de dibuială până când afurisita de scornire omenească să screamă asemenea gogonată!

Nu era ochi care să nu fie ţintuit cu duşmănoasă iscodire asupra lui sir Kay. El însă a făcut faţă întâmplării. S-a ridicat şi şi-a jucat mâna ca un maestru şi a luat toate levatele. A zis că vorbele sale vor urmări întru totul faptele şi va înşira povestea aidoma, fără a-şi da cu părerea.
- Apoi, zice, de veţi afla îndreptăţire la glorie şi cinstire, să o daţi aceluia care este bărbatul cel mai puternic în braţe dintre cei care vreodată purtat-au pavăză şi au lovit cu sabia, în lupta creştină - însuşi cel ce şade colo! şi a arătat către sir Launcelot. Ah, i-a avut! A plesnit-o cum nu se poate mai bine. A urmat apoi zicând precum că sir Launcelot, în căutare de vitejii, cu puţin înainte, a ucis şapte uriaşi dintr-o singură lovitură de sabie, scoţând din robie o sută patruzeci şi două de fecioare. A plecat mai departe, căutând aventuri, când a dat peste el (sir Kay) bătându-se deznădăjduit cu nouă cavaleri străini şi pe dată a luat lupta pe seama sa, învingându-i pe cei nouă; iar în timpul nopţii, sir Launcelot s-a sculat pe tăcute, şi-a pus armura lui sir Kay, i-a luat calul, s-a pustiit în ţări îndepărtate şi a învins şaisprezece cavaleri într-o bătălie cumplită şi alţi treizeci şi doi mai pe urmă. Pe toţi ăştia, ca şi pe primii nouă, i-a pus să jure că de Rusalii vor veni la curtea regelui Arthur şi se vor da pe mâna reginei Guenever ca prinşi ai lui sir Kay Seneşalul, ca dobândă a vitejiei sale cavalereşti, şi acum uitaţi-i pe cei şase, restul urmând să li se alăture de îndată ce li se vor tămădui rănile cele de groază.

Ian să mi-o vezi pe regină roşind şi surâzând, stânjenită, dar fericită, aruncând pe furiş nişte ocheade lui sir Launcelot, pentru care în Arkansas cavalerul s-ar fi pricopsit cu un glonte, să nu mai ajung.

Cu toţii lăudau neînfricarea şi mărinimia lui sir Launcelot; cât despre mine, eu eram cât se poate de uimit că un om, de unul singur, să fie în stare să doboare şi să ia prinse batalioane de luptători încercaţi. Chiar i-am zis lui Clarence, dar batjocura aia moţată mi-a tăiat-o:
- Numai să fi avut vreme sir Kay să deşerte încă un burduf de poşircă-n el, că ai fi văzut socoteala îndoită.

M-am uitat reprobator la băiat; privindu-l, i-am văzut chipul întunecat de norul unei deznădejdi adânci. M-am întors încotro privea şi am văzut un om bătrân de tot, cu barba albă, într-o mantie neagră, largă. Se ridicase de la masă, ţinându-se pe picioare şovăielnice, bâţâind nesigur străvechea căpăţână, plimbând peste adunare ochi apoşi, rătăciţi. Scârba de pe faţa pajului se observa pe toate feţele din jur - aidoma unor necuvântătoare ce ştiu că trebuie să îndure fără crâcnire.
- Mărie, Fecioară, nu-i chip să scăpăm, a oftat băiatul, veşnica veche, obositoare poveste, pe care a spus-o de o mie de ori, fără a schimba o iotă, pe care o va îndruga până ce va muri, ori de câte ori va avea chişcomaţul plin şi moara de scorneli pornită! Decât să prind iar ziua asta, mai bine mă strângea Dumnezeu!
- Cine e?
- Merlin, mare mincinos şi vrăjitor, pârli-l-ar focul cel nestins pentru lehamitea cu care ne munceşte cu povestea lui. Dacă toţi ăştia nu s-ar teme pentru că ţine sub ascultarea clonţului său furtunile şi fulgerele şi toată drăcărimea de-o fi în iad, de mult i-ar fi scos măruntaiele să-i dibuie povestea asta şi să o stropşească. O zice mereu ca despre altul, lăsând să se creadă că e prea modest singur să se ridice în slăvi, trăsnetul blestemului asupră-i, n-ar mai avea parte! Bunule prieten, rogu-te, trezeşte-mă la vecernie.

Băiatul se cuibări pe umărul meu, făcând pe adormitul. Bătrânul a început să povestească, iar flăcăul chiar adormi; aşijderi câinii, curtea, lacheii şi rândurile de oşteni. Glasul monoton bâzâia întruna; din toate părţile s-a pornit un sforăit uşor, însoţindu-l ca surdina unui acompaniament profund de instrumente de suflat. Unele capete erau plecate pe braţele încrucişate, din altele, lăsate pe spate, gurile deschise slobozeau cântări - în neştire. Muscărimea bâzâia şi pişca nestingherită, şobolanii din cele vreo sută de găuri mişunau tăcut, ca la ei acasă; unul, aşezat ca o veveriţă pe capul regelui, ţinea o bucată de brânză între labe şi o ronţăia, scăpând firimituri pe faţa regelui cu neştiutoare şi neruşinată nesocotire. Era o scenă liniştită şi tihnită pentru un ochi trudit şi o minte obosită.

Iată povestea bătrânului. A început aşa:
- Astfel regele şi Merlin au purces şi au mers până la un schimnic, care era un om bun şi mare tămăduitor: schimnicul i-a căutat toate rănile şi i-a dat bun leac. Aşa că regele a rămas trei zile până i s-au oblojit rănile şi a putut încăleca şi pleca. Pe când călăreau ei aşa, Arthur a zis:
- Iată că nu am sabie.
- Nu-i nimic, zice Merlin, mai colea este o sabie care, pe cât îmi este în putere, va fi a ta. Aşa au călărit ei până au ajuns la un lac mare şi cu apă limpede, iar în mijlocu-i Arthur a deosebit un braţ îmbrăcat în hexamit alb, urzit cu fir de aur, ţinând o sabie minunată.
- Iacă, grăit-a Merlin, acolea e sabia de care am vorbit. Deodată, au zărit o domniţă umblând pe apă.
- Ce domniţă să fie? a zis Arthur.
- Asta-i stăpâna lacului, a spus Merlin. În lac este o stâncă şi în ea e un loc minunat cum nu-i altul pe lume, bogat împodobit, iar domniţa va veni numaidecât la tine, iar tu să-i ceri în vorbe meşteşugite ca să-ţi dea sabia. Cu acestea, de îndată a venit domniţa la Arthur şi i-a dat bineţe, apoi şi el ei.
- Domniţă, zice Arthur, ce sabie e aceea pe care braţul o ţine deasupra apei? Aş vrea să fie a mea, căci nu am defel.
- Sire Arthur Rege, spune domniţa, acea sabie ea mea, şi de-mi vei face un dar, când ţi-oi cere, o vei avea.
- Pe legea mea, face Arthur, vei avea de la mine ce dar îmi vei cere.
- Bine, suie-te în barca aceea, vâsleşte către sabie, ia-ţi-o împreună cu teaca, iar când va veni timpul, îţi voi cere darul. Vasăzică sir Arthur şi Merlin au descălecat, au legat caii de doi copaci, au urcat în luntre, iar când au ajuns la sabia pe care o ţinea mâna, sir Arthur a apucat-o de mâner şi a luat-o; iar braţul şi mâna au pierit în apă. Astfel s-au întors la ţărm şi au călărit iară. Nu după mult, sir Arthur a zărit un preafrumos conăcel.
- Ce să fie conăcelul acela?

Zice Merlin:
- Este al lui sir Pellinore, cavalerul cu care ai luptat ultima oară, dar nu-i aicea, e plecat. Are o belea cu unul dintre cavalerii tăi, cela de-i spune Egglame. S-au bătut unul cu altul şi în cele din urmă Egglame a şters-o, altfel ar fi mierlit-o, l-a gonit tocmai până la Carlion, iar acuşi vom da de el pe drumul mare.
- Asta-i bine, zice Arthur, acu am sabie, acu voi purta bătălia cu el şi mă voi răzbuna.
- Sire, să nu faci asta, spune Merlin, căci cavalerul e trudit de luptă şi de goană şi nu vei căpăta vreo faimă că i-ai cătat pricină. Şi încă ceva: nu lesne îi vei găsi potrivă printre cavalerii de azi. De asta sfatu-mi-i să-l laşi să treacă, pentru că în scurtă vreme îţi va fi de mare folos el, iar fiii săi, după zilele sale. Şi nu va fi mult şi vei vedea ziua în care vei fi cu temei bucuros să-i dai în căsătorie sora.
- Când l-oi vedea, voi face după cum mă sfătuieşti, a spus Arthur şi a privit la sabie, plăcându-i că umblă uşor în teacă.
- Ce-ţi este mai pe plac, l-a întrebat Merlin, sabia au teaca?
- Mai mult sabia.
- Nu eşti prea înţelept, teaca preţuieşte de zece ori cât sabia; câtă vreme vei avea teaca la tine, nu vei pierde o picătură de sânge şi niciodată nu vei mai fi aşa amarnic rănit; aşadar, ţine bine teaca mereu la tine.

Astfel au călărit ei până la Carlion, întâlnind în drum pe sir Pellinore. Dar Merlin aşa meşteşug făcu încât Pellinore nu l-a văzut pe Arthur şi a trecut fără o vorbă.
- Îmi este de mirare, zice Arthur, cum de-a trecut fără o vorbă!
- Sire, a spus Merlin, nu te-a văzut; de te-ar fi văzut, nu s-ar fi dat lesne dus.

Aşa au intrat în Carlion, unde cavalerii săi petreceau în bună voie. Când au auzit de întâmplările sale, s-au minunat cum şi-a primejduit astfel viaţa de unul singur. Dar toţi cei vrednici de cinstire au spus că este o plăcere să fii sub asemenea căpetenie care îi iese înainte primejdiei ca orice cavaler de rând.