15 noiembrie 1987 - Ziua demnităţii

Citiţi două cronici ale acestei cărţi.

Puterea de a vorbi, de a se destăinui, cred că este o capacitate fundamentală a fiecărui om. Eu mi-am descoperit-o foarte târziu. Şocul aducerii în lumina conştiinţei clare, a unor amintiri îngropate cu străşnicie l-am trăit foarte departe de sursa acestora, tocmai atunci când mă consideram perfect protejată de efectul lor.

Locuiesc în Anglia din ianuarie 2004. Plecarea mea a fost bruscă, neaşteptată de nimeni din familie şi nici dintre prieteni.

Hotărârea de a părăsi tot ce-mi era drag şi de a o lua de la capăt, într-o lume complet necunoscută, nu mi s-a părut deloc absurdă. Era ceea ce doream de ceva timp, dar nu spusesem nimănui de frică să nu se încerce o abordare logică a deciziei mele şi probabil, ca să nu mă poată influenţa nimeni şi să mă răzgândesc.

Nu-mi aduc foarte bine aminte despre discuţia avută cu tatăl meu în legătură cu plecarea mea în Anglia. Ştiu doar că după ea am simţit o eliberare pe care nu am trăit-o niciodată. Banii nu au contat pentru mine. Tot ce vroiam era o eliberare de familie, de mediul profesional, de mentalităţi şi mai ales de statutul meu de "fiica unui erou".

Mă interesa să vad ce fel de viaţă au cetăţenii uneia din cele mai bogate ţări din lume. În acel moment aş fi acceptat orice. Mă interesau ţări precum Canada, Australia, Noua Zeelandă sau chiar şi oraşul Dubai. Ideea era totuşi să ajung într-o ţară cu tradiţie democratică şi nivel ridicat de civilizaţie. Căutam o ţară în care să am o şansă reală de a avansa în viaţă şi-n carieră. Spre fericirea mea deplină prima care a oferit această şansă a fost Anglia.

Tata nu a fost de acord cu ideea de a pleca. "Banii puteam să-i câştig uşor şi în ţară..." Ceea ce nu a putut controla a fost expresia de pe faţa mea. A înţeles. Hotărârea era luată, inima mea tremura de emoţia explorării necunoscutului, dar şi de speranţa că voi putea descoperi în fiinţa mea ceva ce viaţa de până acum nu mi-a oferit prilejul să cunosc. Ştiu că a trebuit să mă lase să plec. Nu doar de ochii lumii, ci în inima lui. Cred că a luat una din cele mai grele hotărâri ale vieţii sale. Ţara pentru care luptase cu atâta înverşunare, schimbarea aşteptată, viitorul mai bun pentru noi, copiii, l-a dezamăgit. Bucuria mea a produs o imensă durere părinţilor. Ei au fost convinşi că au eşuat. Niciodată nu am privit lucrurile aşa. Sincer, nici nu ştiam pentru cât timp plec. Vroiam doar să plec.

Ziua când mă îndreptam spre aeroport era una dintre cele mai friguroase ale anului: 20 ianuarie 2004. Ningea îngrozitor şi la un moment dat eram sigură că ne vom împotmoli şi voi pierde avionul. Gândul că nu mai plec mi-a produs o durere aproape fizică în coşul pieptului. Era o variantă pe care nu voiam să o accept. În final, am ajuns la timp. Deşi nu se ştia când îmi voi mai vedea părinţii, fratele, prietenul alături de care eram de patru ani, am plâns împreună cu ei în aeroport, dar parcă mă dedublasem. Stăteam cu umărul sprijinită de un stâlp şi priveam acea fată înconjurată de familia care o iubea şi o săruta şi strângea în braţe. După câteva clipe, ochii mei se îndreptau spre punctul de vamă, unde trebuia să renunţ la toţi.

Pentru prima dată în viaţă, porneam pe un drum, singură. Gândul nu mă înfricoşa. Aveam 24 de ani şi doar regretul că nu am făcut acest pas mai demult. Prima dată în viaţă la bordul unui avion. Ştiind că am mai avut rău de maşină înainte, mă aşteptam să am o reacţie destul de proastă la călătoria cu avionul. Spre completa mea surprindere, mi-a plăcut la nebunie. Decolarea, aterizarea în Praga unde am făcut escală pentru câteva ore şi din nou în aer pentru destinaţia Birmingham.

Am ajuns în aeroport pe la 10 noaptea. În loc de "Bine aţi venit!", mi se spune că bagajul mi s-a pierdut, probabil la transferul din Praga. După ce am întocmit raportul, rămânând ultima care iese pe terminal, fac cunoştinţă cu băiatul de care urma să am grijă şi cu tatăl lui, care mă aşteptaseră cu disperare, încercând să nu piardă speranţa că am ajuns cu bine.

Drumul spre casa lor a fost ciudat. Locuiau într-un mic sat lângă oraşul natal al lui Shakespeare, Stratford-upon-Avon. Drumul cu maşina a durat cam 40 de minute. Încercam să mă concentrez şi să răspund cât mai corect întrebărilor puse din amabilitate. Eram obosită, speriată şi sigură că nu voi putea folosi în Anglia decât o pereche de pantaloni şi două tricouri, pe care le pusesem preventiv în bagajul de mână.

Acasă era fata de 19 ani, incredibil de frumoasă şi amabilă. Spre deosebire de tatăl şi fratele ei, cu ea m-am simţit încântată să port o conversaţie. Mi-a oferit o cană de ceai. Primul meu ceai în Anglia, ceai cu lapte. Am băut cu greutate, nefiind sigură dacă aşa îl fac ei de obicei sau este doar o glumă pentru mine. Auzisem câte ceva despre umorul englezesc.

Mi-a împrumutat ea nişte pijamale. Camera mea era mai mare decât cea din ţară. Noaptea a trecut greu. Pentru prima data am plâns, lacrimile veneau direct din adâncul sufletului. Aş fi vrut să mă întorc acasă. Aş fi vrut să nu fi fost forţată de împrejurări să fug de propria mea ţară şi să ajung slugă în străini, în loc de avocat în ţara mea.

A doua zi am văzut că toate casele semănau între ele. Străduţa pe care locuiam era înfundată, iar noi eram chiar în capăt. Curăţenia, ordonarea gardurilor vii, a aleilor din faţa fiecărei case m-au făcut să mă simt într-un basm. Toate casele erau din cărămida roşie şi aceeaşi culoare pentru acoperiş.

Spre după-masă mi-a venit şi bagajul. Nu ştiam ce să fac prin casă. M-au lăsat să mă adaptez vreo săptămână şi apoi m-am apucat de curăţenie prin casă.

Au plătit pentru 10 ore de condus pentru a mă adapta de la partea stângă la partea dreaptă.

Norocul meu, instructorul era o femeie. Pe lângă faptul că i-am scos câteva fire albe prin felul meu stângaci de condus, ea a fost prima persoană în această ţară care m-a ajutat cu sfaturi practice despre cumpărături, locuri de distracţie, cinematografe. Săraca, ea chiar credea că mă şi uit în stânga sau dreapta când îmi arată câte un magazin în oraşele unde practicam condusul. Ştiu după reacţiile ei că aproape am atins câteva oglinzi retrovizoare ale maşinilor parcate şi nu mai vreau să-mi amintesc bieţii biciclişti total neinspiraţi să aştepte culoarea verde a semaforului, lângă mine. Cel puţin au scăpat fără vânătăi, pentru că ea ştia să strige destul de tare şi clar să fiu atentă, chiar şi-n ultima clipă.

Deşi mi-a mărturisit că nu voi lua niciodată testul în Anglia, mi-a urat succes în dusul băiatului la şcoală. Aveam deja permis românesc. Spre surprinderea tuturor peste un an am trecut testul de teorie din prima şi practica la a doua încercare.

Puţin câte puţin, setea mea de apropiere de aceste meleaguri s-a adâncit. Nu mă săturam să admir zona de dealuri şi văi de care era încadrat sătuleţul meu, amabilitatea oamenilor pe stradă, în magazine.

Cea mai bună prietenă mi-a devenit Tara. Un superb exemplar de labrador. Pot să jur cu mâna pe Biblie că a fost dragoste la prima vedere, de ambele părţi. O scoteam la plimbare în fiecare zi, vorbeam cu ea despre căţeluşele pe care le-am abandonat în România, cu ai mei. I-am povestit de Ştefi, o neastâmpărată fiinţă, porcuşor de Guineea.

Aşa a început viaţa într-o ţară atât de diferită de a mea. Mă îndrăgostisem de acest colţ de lume. Am luat hotărârea să rămân. Să găsesc o cale să mai stau cel puţin câţiva ani, până voi hotărî ce drum vreau să apuc în viaţă. Aici nu voi mai fi fiica unui revoluţionar, "huligan", figură publică. Sunt încă o imigrantă. Pot să cresc, să aflu ce-mi place şi ce nu suport, fără a fi influenţată de nimeni altcineva.

Mai mult de doi ani am trăit ca în rai. Familia pentru care am fost au-pair mi-a pus maşina lor la dispoziţie în timpul meu liber. Aveam un grup de prieteni, fete şi băieţi din România, Turcia, Franţa, Republica Cehă, cu ei am trăit cele mai frumoase experienţe departe de ţara mea. Aproape în fiecare week-end aveam un joc special. Vineri seara luam harta mare a Angliei, unul dintre noi era legat la ochi şi punea degetul pe hartă. Locul ales, la întâmplare, era destinaţia noastră pentru sâmbătă dimineaţa. Astfel, am vizitat coasta de est şi de vest, New Castle, Cardiff, Bristol, Londra, Stonehenge şi multe alte locaţii care-mi scapă memoriei acum.

În acele zile nu aveam trecut, nu-mi păsa de viitor. Trăiam clipa ca şi cum a doua zi nu era programată să existe.

Trăiam printre englezi şi nu aveam foarte multe cunoştinţe ori prieteni de familie. Între noi, imigranţii, şi ei, localnicii, se simţea o barieră invizibilă. Totuşi, în afara familiei pentru care lucram, m-am apropiat de alte două familii de englezi.

Am spus că un sentiment nelămurit ne-a scos în stradă. Pe lângă dorinţa de a ne trăi viaţa aşa cum se cuvine, de a avea o viaţă, de fapt, cred că sentimentul acela se înrudea foarte mult cu refuzul fricii şi cu renaşterea demnităţii. Nu poţi fi demn dacă îţi este frică. Şi frica exista nedeclarată, fie şi prin faptul că mulţi dintre noi ne retrăsesem în resturile de normalitate din vieţile personale şi în performanţa profesională. Ne fixam limite: "mai rău de atât nu poate fi!" sau "asta nu poate dura mult!". Aceste limite, regimul comunist al lui Ceauşescu avea grijă să le încalce cu un fel de a se purta cu oamenii din ce în ce mai degradant. Securitatea veghea. Până şi formele de luptă ca ale lui Werner Sommerauer erau diminuate de faptul că regimul părea de neclintit, Securitatea invincibilă şi, deci, lupta apărea ca o nebunie. O nebunie frumoasă, invidiată câteodată de cei care aşteptam un prilej pentru... ceva.

15 Noiembrie şi zilele care au urmat m-au învăţat să nu-mi mai fie frică. Şi nu numai pe mine. Dar chiar dacă ce ar fi fost mai rău s-ar fi întâmplat în ziua aceea, sau în cele care i-au urmat - pierderea vieţii sau despărţirea definitivă de cei dragi -, am fi privit totul altfel, anume cu o demnitate pe deplin reconstruită.

Din 1981 eram membru al comisiei de plată a salariilor pe secţia Motor 525. Acest lucru presupunea escortarea şi supravegherea banilor de la contabilitate şi până ce muncitorii îi încasau. A aştepta banii după două săptămâni de muncă grea era un lucru plăcut: discuţiile de la rând sunt mai animate şi au o undă de veselie. Asta în vremuri normale. În noiembrie 1987, a aştepta banii devenise încă un chin prin grija comuniştilor. Zilele de plată în întreprinderile braşovene erau cam aceleaşi, "Autocamioanele" aveau de primit banii pe secţii pe 8 ale lunii, sectoarele calde, pe 9, sectoarele reci, pe 10 sau 11, personalul TESA. Au început întârzierile. Ce era mai rău era incertitudinea. Se stătea la casierie ore întregi pentru a auzi apoi: "nu azi, mâine". Cu o zi înainte de noi, muncitorii de la Tractorul s-au revoltat, dar au fost "îmbunaţi" încă o dată cu promisiuni.

Aurel Huian aştepta de patru zile avansul, la fel ca toţi oamenii din secţia lui, la fel ca toţi oamenii din "Steagul Roşu". În ultimele luni, banii s-au "dat" mai târziu sau mai puţini, iar explicaţiile au fost din ce în ce mai inconsistente. Înainte de zilele de salariu - 10 şi 24 ale fiecărei luni -, atmosfera era încordată de aşteptare şi de un soi de presimţire sumbră: de data asta cum va fi?, mai târziu sau mai puţini?

La 13:15-13:30, maiştrii împart "fluturaşii". Aurel Huian îl primeşte pe al său împreună cu cel al nevestei. (Maria Huian urma să intre în schimbul III.) Îi "citeşte" şi nu înţelege. În loc de 1500 de lei avans, el primeşte 700; în loc de 1300, soţia primeşte cu puţin peste 600 de lei. În dreptul rubricii "reţineri" nu scrie decât "social", iar asta nu are nici un înţeles. "Social" ce? Pentru ce? Aurel Huian vede şi reacţia celorlalţi muncitori, asemănătoare cu a sa: un joc al buzelor. Se aude un murmur, apoi unii se adună câte trei-patru şi vorbesc între ei, gesticulând din când în când. Toţi simt mai mult decât nemulţumire - asta a fost până acum - în acest moment vor să ceară explicaţii, să facă acelaşi lucru cu cei de la "Tractorul" în urmă cu o săptămână; orice, dar să ştie ce s-a întâmplat cu banii lor.

În sâmbăta asta, şi eu lucrez schimbul I. Mi-am terminat ce aveam de lucru şi, de la orele 13, aştept la casierie banii pentru secţia mea. Oamenii din jurul meu discută de toate cele: de fotbal, dar mai ales despre viaţa de zi cu zi şi greutăţile ei. "N-am mai văzut un ou de nu ştiu când!", "Ăştia cât cred că mai poate merge aşa?", "Dacă nici azi nu primesc banii, e bai mare că am datorii!". Toţi ştim cine sunt "ăştia". Unii înjură. Alţii încearcă să mai înveselească atmosfera cu câte un banc, "politic", evident. Se râde mânzeşte.

La Turnătorie, Aurică Geneti îşi ridică totuşi banii. Simte "ca o mânie mare", dar nu face nimic deocamdată.

În afara întreprinderii "Steagul Roşu", la Liceul Sanitar, directoarea îi spune lui Werner Sommerauer să pavoazeze clădirea cu drapelele roşii. Acesta spune în timp ce urcă pe scară: "Ăsta e un steag de ocupaţie! Ăsta trebuie mâine să ardă!" Unul dintre colegi îl îndeamnă să iasă în stradă, dacă e aşa de pornit. "Da', ce-s prost!? Aştept să iasă gloata. Singur mă opresc ăştia imediat." Colegii îl iau în râs, ca de obicei. Werner Sommerauer le răspunde: "Bine vă face Ceauşescu, că vă e frică! Bine vă face!". Dar el este pregătit.

Nici Aurel Huian nu stă liniştit lângă strungul său. Se alătură "bisericuţei" lui Vasile Lupu, Leana Ghinea, Bianca Ştefan, Mişu Radule, Gheorghe Pleşca. "Să mergem la şeful de secţie!" hotărăsc ei şi pornesc spre biroul acestuia. Dar în antecameră curajul grupului se clatină fiindcă şeful e şef şi nu e bine să-l superi. Mai bine să vorbească altcineva decât tine. Cine? Aurel Huian spune că dacă tot au venit până aici, va intra el - ceilalţi să-l aştepte la uşă. Are încredere că inginerul Ghelasie va vorbi cu el fiindcă niciodată nu a creat probleme, a muncit bine şi s-a purtat respectuos.

Intră în birou şi salută. Ghelasie îl priveşte pe deasupra ochelarilor şi îi răspunde cu o jumătate de gură. "Spune, tovarăşe, care este problema? Pentru ce ai venit neanunţat?" "Tovarăşe inginer, am primit fluturaşii ăştia. Sunt nişte bani pe care ni i-au oprit. Mie mi i-au oprit, soţiei i-au oprit... Eu am nevoie de bani..." "Tovarăşe, să ştii că la toată lumea i-au oprit!" "Da, ştiu. Toţi oamenii din echipa noastră sunt nemulţumiţi şi au venit cu mine până la dumneavoastră. Sunt în faţa biroului." "Păi, cum, bă, de ce-aţi venit?! Faceţi grevă?"

Aurel Huian simte cuvântul "grevă" aproape ca pe o acuzaţie. În socialism "oamenii muncii" nu fac grevă.
"Nu facem grevă, dar... am primit fluturaşii şi trebuie să ştim şi noi. Eu am muncit luna asta; am nevoie de bani..." "...Mda. Păi... o să vă comunicăm. O să luăm legătura cu conducerea întreprinderii şi o să vă comunicăm... Acum cred că poţi să pleci. Te-am lămurit destul."

Huian iese, fără să uite să salute. În faţa biroului, le transmite colegilor "lămuririle" lui Ghelasie. Grupul de muncitori se întoarce în secţie. Este văzut de ceilalţi - toţi înţeleg că unii dintre ei s-au dus la şef, ba mai mult, s-au dus în grup. Or asta înseamnă ceva. În mod "normal", muncitorii nu se adună în grupuri "în timpul orelor de program", îndeplinesc "sarcinile de producţie" cu "cea mai mare operativitate", dacă le trebuie ceva de la magazie se duc şi se întorc "cu cea mai mare viteză" etc. Şi iată că unii dintre ei se opresc din muncă, se strâng laolaltă şi discută între ei!

Aurel Huian este vizitat la strungul său de câte un coleg care nu a fost la Ghelasie. La fel şi ceilalţi din grupul lui. În scurt timp, toată secţia ştie ce s-a discutat în biroul şefului. Ştie că nu este nimic nou. Banii sunt opriţi şi gata.

În fine, la 17:30 vin banii la 525. Pentru secţia mea, reţineri de 25%. Merg pe linia de lucru şi iau parte la împărţirea banilor. Nu văd un singur chip mulţumit. Nu am chef de vorbă fiindcă vreau să ajung repede acasă: voi veni şi schimbul III pentru a munci în locul lui Viorel Garcea. Suntem prieteni şi ne mai ajutăm aşa din când în când, de data asta el trebuia să meargă la o nuntă.

Schimbul I se termină ca de obicei - curăţitul maşinilor. Oricum, după ce s-au dat fluturaşii nu s-a mai lucrat.

Unul din amănuntele vieţii sub comunismul ceauşist era economia de energie. Asta însemna de fapt lipsirea de energie, fie ea electrică sau termică. În felul lui de-a cârpăci sistemul, Ceauşescu ordonase în toamna lui '87 ca schimbul II din unele întreprinderi să nu lucreze: erau orele când majoritatea populaţiei ajungea acasă şi, de bine de rău, "consuma" energie.

De aceea, la "Steagul Roşu" nu exista schimbul II. Dar schimbul III, da. Muncitorii de la schimbul I au avut opt ore să vorbească şi cu cei de la III. Astfel că la orele 22:00, când se relua munca în secţii, la 440 s-a ştiut că de dimineaţă "s-a ieşit".

Aurel Huian îi spune soţiei ce s-a întâmplat. Maria Huian pleacă la serviciu cu o observaţie: "Ne comunică, ne comunică, dar nu ne umple buzunarul."

La 22:30, când toţi cei din schimbul III îşi primesc "fluturaşii" lor, maşinile sunt oprite. Oamenii se strâng în grupuri şi vorbesc. Maria Huian urcă la locul ei de muncă, la comenzile podului rulant. De aici are o vedere de ansamblu a secţiei.
Maiştrii trec printre muncitori şi le cer să pornească maşinile. De formă sau fiind mai slabi de înger, unii ascultă, dar după plecarea maistrului le opresc din nou sau le sunt oprite de către un coleg mai "bătăios". Maria Huian nu porneşte podul rulant, dar nici nu coboară din cabină.

Începe o noapte lungă, în care muncitorii rezistă pasiv, nepornind maşinile, iar câţiva chiar argumentându-şi poziţia, tuturor celor care vin să-i forţeze să înceapă lucrul. Şi nu au fost puţini cei care au încercat să îi determine să-şi reia munca.

Inginerul Ghelasie a lucrat şi schimbul III. Obosit, atât de obosit cât putea fi după o zi de stat în birou şi apoi după trei ore acasă, el coboară în secţie şi se răsteşte la muncitori. Îi ameninţă: "Să vă băgaţi minţile-n cap, auziţi! Chem Securitatea!", ceea ce şi face. Securistul care răspundea de "Steagul Roşu", sau unul dintre ei, vine şi el şi le vorbeşte oamenilor, nu pe acelaşi ton. Nu are nici el succes, cu toate îndemnurile şi ameninţările lui voalate. Tot Ghelasie este cel mai pornit. Apoi apare ofiţerul de serviciu pe întreprindere. Degeaba. Există oameni care le spun în faţă că nu vor să muncească pentru că nu sunt plătiţi. În primul rând, Ion Şerb. Dar i se alătură Nicolae Ciaca, Stan Voinea, Vasile Trofin, Lucian Crăciun, Cornel Haidu, Gheorghe Oprişan. Femeile nu se lasă mai prejos: Lenuţa Bobelică şi Floarea Căluceru - "Dom'le, păi, cum mă pui la treabă? Copiii îmi cer mâncare, îmi cer haine. Bărbatul îmi cere mâncare, îmi cere haine. Dumneata nu mă plăteşti. Eu trebuie să le dau ce-mi cer. De unde, dacă dumneata nu mă plăteşti?" Vine şi Miliţia întreprinderii, se plimbă printre oameni. Degeaba.

Noaptea trece şi nu se întrevede nici o rezolvare, într-un fel sau altul, a situaţiei.

Ceauşescu şi cei de lângă el au avut un dispreţ pentru oameni pe care numai o putere în aparenţă fără limite poate să-i provoace. Duminica îşi pierduse orice înţeles special, trebuia să fie o zi ca oricare alta: de control şi de muncă forţată, ca într-un lagăr. Cât de departe de Dumnezeu trebuie să fie gândirea unor oameni ca să oblige pe ceilalţi oameni la aşa ceva! Mergeam la lucru cu o silă din ce în ce mai mare şi nu ştiu câţi îi cereau iertare lui Dumnezeu pentru acest gest păgân. Ceauşescu şi comuniştii activi sigur nu făceau asta.

Iar punând ziua de vot tot duminică, Ceauşescu şi comuniştii săi au încununat cu o ceremonie neagră sacrilegiul deja făcut. Spun asta în cuvinte mari, dar trebuie să fie un sens în toate ticăloşiile pe care comuniştii le-au făcut în România, aşa cum trebuie să fie un sens în faptul că aceste ticăloşii, sau măcar o parte din ele, şi-au primit pedeapsa chiar în acea duminică a lui 1987.

Aurică Geneti "votează" printre primii, pe la şase dimineaţa. "Am intrat şi am ieşit din cabina de vot".

Werner Sommerauer şi Gheorghe Duduc nu merg şi nu vor merge la vot.

La 6:30 începe lumea începe să vină la schimbul I din "duminica lucrătoare", la Întreprinderea de Autocamioane. Printre cei care intră în întreprindere se găsesc şi Aurică Geneti şi Aurel Huian. Geneti nu se schimbă în salopetă deoarece venise să se învoiască să plece la ţară, să pregătească botezul fiului său. Imediat văd că peste noapte s-a întâmplat ceva. Aproape tot schimbul III nu lucrase şi, mai ales în faţă la secţiile 440, 420 şi cele de lângă ele, muncitorii din schimbul III stau grupaţi şi continuă să vorbească despre bani, despre oprirea lucrului şi "explicaţiile" conducerii. Nimeni nu a îndrăznit să îi silească pe muncitorii din schimbul III să părăsească întreprinderea, iar ei erau hotărâţi, după o noapte de fierbere, să comunice starea lor şi colegilor din schimbul I. Era aici un germene rudimentar de organizare. Cheia izbucnirii revoltei s-a aflat aici.

Geneti se alătură grupului de nemulţumiţi din secţia sa, Turnătorie.

Trebuia să rămână şi schimbul I, de data aceasta pentru mine.

La 440, aproape 300 de oameni, din ambele schimburi, îl aşteaptă pe directorul Purcăroiu pentru nişte ultime "lămuriri". Aurel Huian e întrebat de un coleg care luase parte la greva din noaptea precedentă ce are de gând. "Bineînţeles că rămân până se rezolvă ceva." Simte că legătura între el şi colegii lui devine mai puternică. Este hotărât să ajute la rezolvarea situaţiei. Ce, muncitorii de la "Tractorul" cum au primit banii până la urmă? (Îşi sfătuieşte totuşi soţia să meargă acasă. "Rămân eu. Ajunge!")

Este chemat în biroul şefului de secţie. I se adresează cu "Aurele". Cei de aici par speriaţi. În rest aceleaşi vorbe goale. Aurel Huian susţine cu calm cererea muncitorilor ca retribuţiile să se dea fără reţineri. Şefii - Ghelasie, maiştrii - îi spun că ei nu pot hotărî şi că îl aşteaptă pe director.

Directorul Purcăroiu apare pe la opt. Este huiduit după ce încearcă să repete ceea ce şefii mai mici au spus toată noaptea. Mate Istvan strigă "Hoţule!", care este reluat în "Hoţii! Hoţii!". Se fluieră. Toţi oamenii din 440 ies din secţie. Directorul Purcăroiu pleacă spre secţia 420 (Sculărie), dar şi muncitorii de aici au ieşit. Purcăroiu se pierde pe drum depăşit de amploarea evenimentelor. Aurel Huian este luat de val, intră în coloana formată pe loc. Coloana se deplasează spre Palatul Administrativ. În drum, li se alătură celor două secţii (440, 420) şi oamenii din 410, 520 şi 570. Sunt aproape 2000 de protestanţi. Se strigă: "Veniţi cu noi!" şi "Hoţii! Hoţii!". Se formează şi alte coloane în interiorul întreprinderii. Oamenii dau frâu liber mâniei. Coloana în care se află Huian trece pe la 620 (Oţelărie), apoi pe la 660, 590, 510, 525, 580 şi 550. La ieşire, câţiva muncitori tineri, mai tineri decât Aurel Huian, sparg vitrinele cu însemnele PCR, UTC şi sindicale; rup panourile cu grafice de la intrarea secţiilor. Huian şi alţii vreo doi îi potolesc: "Ce rost are să spargi geamuri? Nu cu geamurile avem treabă. Tot noi trebuie să le punem înapoi dup-aia."

Secţia 530 are porţile sudate. Nu se poate intra... nu se poate ieşi...

La 840, coloana se vede pe aleea din faţa secţiei mele, 525. Toată echipa mea, 15 muncitori, ies să privească din locul liber dintre maşini coloana care tocmai a pătruns în secţie. Cu câteva minute înainte, maistrul Ion Arişan a vrut să sudăm porţile. Când am văzut coloana am înţeles de ce. Aproape nu-mi vine să-mi cred ochilor, dar simt şi o mare uşurare. Gândesc mai încet, îmi spun că e din cauza oboselii. Oamenii din echipă mă privesc întrebători aşteptând reacţia mea. Mă hotărăsc brusc când îmi văd soţia în fruntea coloanei. Elena mă vede, se repede la mine evident exaltată şi îmi spune: "Haide a început!". Intru în rând, lângă ea. Îmi povesteşte de busculadele de mai devreme, de încercarea lui Purcăroiu de a calma oamenii. Realizez amploarea evenimentelor şi iau hotărârea să mă întorc la oamenii mei să-i mobilizez. Nu era vreme de discursuri. Am rostit o singură frază: "Dacă nu veniţi acum să nu vă mai aud niciodată că spuneţi că vă este rău cu Ceauşescu!"

Coloana în care se află Aurică Geneti ajunge lângă secţia 505. Cineva sudase porţile. Oamenii nu puteau să iasă, deşi, prin semne, de dincolo de geamuri, arată că vor să iasă. Geneti sparge geamurile! Este urmat. Oamenii se cheamă, se îndeamnă unii pe alţii. Câţiva rămân pe loc, poate de frică, poate de oboseală.
Coloana lui Geneti intră în secţia 610. Aici are loc primul conflict violent. Un inginer încearcă să-l oprească pe Aurică Geneti. Acesta îl împinge, inginerul cade. Casca de protecţie, albă, a inginerului se rostogoleşte. Geneti o ia şi şi-o pune pe cap. "Victima" se ridică şi fuge. Nimeni nu "o" urmăreşte. Aurică Geneti îşi reia locul în fruntea coloanei, purtând casca după care va fi identificat şi recunoscut mai târziu la anchetă, iar şi mai târziu, casca cu care a intrat în istorie, care îi va da supranumele de "Omul cu cască albă". Dar nu la asta se gândea el atunci. "Eram furios, Doamne, ce furios eram! De ce le trebuiau banii noştri?... Apoi eram furios că nu toţi ne urmau... Dar nu mi-a plăcut să-l lovesc pe inginerul ăla... Acum e director în Steagu', la Sectoare Calde. (în '97, adică)"

Mă gândesc câteodată cum poate schimba o decizie, într-o clipă, viaţa unui om. Atunci, în dimineaţa lui 15 noiembrie 1987, am luat o astfel de hotărâre şi am influenţat mai mulţi oameni - echipa mea de 15 muncitori - în hotărârile lor. Nu mi-am pus întrebarea dacă am dreptul sau nu să-i influenţez. Le-am pus doar o condiţie. Ei au luat singuri hotărârea lor. În acea dimineaţă, lucrurile păreau că se pot clarifica pentru noi, că putem realiza ceva. Simţeam că a venit clipa.

"Dacă nu veniţi acum, să nu vă mai aud vreodată că e rău cu Ceauşescu." Din 15 oameni, 12 m-au urmat. În acest moment, nimeni nu ştie că nouă dintre ei vor fi anchetaţi şi cinci deportaţi. Ajungem coloana din urmă, trecem cu ea pe lângă 590 şi 550. Oamenii sunt dezlănţuiţi. Simt că asta e! "Suntem prea mulţi să ne facă ceva!"

Orele 10:00-10:15, mulţimea, aproape 3000 de oameni, ajunge în faţa Palatului Administrativ. Nimeni nu îi mai întâmpină. Aurică Geneti, cu casca albă pe cap, este primul care intră. Mulţimea continuă să strige: "Hoţii! Hoţii!". "Veniţi înăuntru!", zice Geneti. Din nou este ascultat, oamenii intră în clădirea birourilor. Se răspândesc, nu găsesc pe nimeni. Câţiva încep să răstoarne mobila, să arunce hârtiile, să spargă geamuri. Alţii vor să-i potolească şi, dacă văd că nu pot, îi lasă în plata Domnului şi ies din Palat. Aurel Huian îl aude pe "bătrânul" Ion Năstase, 58 de ani, care spune textual: "Să mergem la Prefectură!" Ideea place. "Hoţii" nu sunt în întreprindere, iar "căţeii" au fugit. Grupuri-grupuri, muncitorii sunt şi nu sunt de acord să iasă şi să-şi susţină cererile în stradă. În afara fabricii lucrurile pot fi mult mai complicate, mai riscante. Astfel că mulţi se întorc la secţii, iar alţii părăsesc coloana şi se duc acasă. Şeful miliţiei pe întreprindere, căpitanul Damian spune să se deschidă porţile. Este momentul când ceva ciudat se petrece: mulţi se întorc. De ce!? Prin întreprindere am mărşăluit 5000 de oameni, ieşim pe Poarta I tot 5000 şi în loc să ne îndreptăm spre Prefectură întreaga coloană intră înapoi în întreprindere prin Poarta II. Înconjurăm palatul administrativ şi ne aflăm iarăşi în faţa Porţii I. Aici s-a produs ruptura. Majoritatea celor din coloană rămân în incinta întreprinderii. Spre Prefectură am plecat circa 250 de protestanţi. Să avem printre noi "diversionişti" sau e frica, pur şi simplu frica?...

Dănuţ Iacob are o idee de geniu: ia steagurile tricolore de la poartă, împreună cu Cornel Vulpe. Coloana capătă un cu totul alt caracter, nu mai este o "simplă" mulţime care-şi strigă nemulţumirea. Deşi să fii nemulţumit şi să strigi nemulţumirea ta pe timpul lui Ceauşescu nu este deloc simplu. Aşa că pe strada Poienelor, imediat după ieşirea din "Steagul Roşu", coloana propriu-zisă nu are decât cei 250 de oameni. Din cei 4-5000 de muncitori care au fost în faţa Palatului Administrativ şi care apoi l-au înconjurat pentru a ieşi pe poarta principală, cea mai mare parte reintră în incinta întreprinderii, după 50 de metri, pe o poartă de serviciu, era analiza rapidă făcută în mintea mea.

"Am fost mulţi în uzină, puţini am ieşit pe stradă"(Geneti). "Am pornit muţeşte"(Huian).

Timpul care s-a scurs între ieşirea din "Steagul Roşu" şi represiunea demonstraţiei şi-a pierdut valoarea reală pentru cei care am fost acolo, atunci. Cred că toţi am uitat că avem ceas la mână. Dar nu conta decât să fii acolo, lângă oameni care s-au săturat ca şi tine de viaţa grea şi urâtă pe care erau forţaţi s-o ducă, oameni care îşi strigau nemulţumirea şi care îţi dădeau curaj, aşa cum şi tu le dădeai lor. Eram împreună. Eram uniţi. De-a lungul acelui drum am înţeles prima dată ce înseamnă forţa unor oameni solidari. Ea consta într-un sentiment de eliberare nemaipomenită. Era ca şi când un însetat ajunge la izvor şi bea.

Aurel Huian îl vede la fereastră pe Marius Nicolaescu. Sunt prieteni vechi. Aurel îl cheamă, iar Marius coboară imediat şi intră în coloană alături de el.
Zeci, apoi sute de oameni se alătură grupului ieşit de la "Steagu'". Alţii, pe margini, se opresc la trecerea coloanei şi aplaudă. Muncitorii şi cei care merg alături de ei sunt aplaudaţi, însă doar un om din zece îi urmează. Oricum, coloana creşte ca un bulgăre de zăpadă care se va schimba într-o avalanşă.

Werner Sommerauer locuieşte pe strada Uranus, la câteva minute de mers pe jos de Calea Bucureşti. Este înştiinţat de către fiica sa, Florentina, că "pe Calea Bucureşti este o coloană de oameni care strigă. Nu ştiu exact ce strigă, dar parcă se aude ceva ca «Hoţii! Hoţii!»". Fata crede că ar putea fi spectatorii de la meciul de fotbal: se mai întâmplase ca, după meci, mulţimea de pe stadion să "defileze" pe stradă, strigând, apoi să se piardă pe la berării şi restaurante. Dar tatăl ei îi răspunde: "Nu cred. La ora asta?!" Iese pe balcon şi ascultă. "Am impresia că nu s-a ales!" Coloana se aude din ce în ce mai tare - trecea prin apropiere. Sommerauer intră în casă, se schimbă în hainele de oraş şi îi spune fiicei: "Cred că astăzi răsturnăm regimul." Iese din casă cu gândul să-şi întâlnească soţia - care lucra la Autocamioane - şi să participe împreună la ce se va întâmpla. Ajunge coloana lângă Spitalul Judeţean şi i se alătură.

În dreptul Spitalului Judeţean strig "Vrem sindicate libere!", dar lozinca nu este reluată. Elena şi cei din echipă mă întreabă de ce nu sunt libere sindicatele acum. Le spun, şi am în minte modelul Solidarităţii poloneze, că sub comunişti orice organizaţie muncitorească nu are cum să fie liberă. Cineva începe să cânte "Deşteaptă-te, române!". Cântăm cu toţii.

Gherghe Duduc se găseşte împreună cu fiul său Radu, de 18 ani, pe strada Republicii - artera comercială pietonală a Braşovului - la familia fiicei sale mai mari, Liliana. A adus lapte pentru nepotul nou-născut. Ginerele lui Gheorghe Duduc răspunde la telefonul care tocmai sună. Este fratele său. Din receptor se aud cuvinte disparate, dar Duduc îşi dă seama că întregul înţeles nu este unul obişnuit. "Ce-i, Gigi?" Ginerele nu vrea să-i spună - îşi ştie socrul un nestăpânit, mândru de fiecare rezistenţă pe care a opus-o în trecut autorităţilor comuniste. Gheorghe Duduc insistă şi, în cele din urmă i se spune: "Uite, tată, a pornit de la Steagu' o coloană de muncitori. A coborât pe Calea Bucureşti cântând Deşteaptă-te, române! şi vine spre Consiliu." "Bunicului" Duduc atât îi trebuie. Îşi ia doar haina de piele neagră şi iese în fugă. Degeaba Liliana, Gigi şi Radu încearcă să-l oprească. Radu pleacă după el imediat. Dar cine îl mai poate opri? Amândoi se ataşează coloanei în dreptul restaurantului "Cina", la nici 100 de metri de Judeţeana de partid. Gheorghe Duduc smulge din mâinile unui tânăr drapelul tricolor (nu-şi aminteşte exact de la cine, crede că de la Geneti, dar Geneti nu ducea nici-un steag, după ştiinţa mea). Aşteptase momentul de prea mulţi ani ca să nu fie în frunte.

Nu am spus degeaba că timpul şi-a pierdut atunci pentru noi capacitatea de a se măsura. Nu ne-am mai uitat la ceas. Dovadă este că, începând cu ce s-a întâmplat la Întreprinderea de Autocamioane, fiecare avem propriile repere orare: Geneti spune că am ajuns la Prefectură la 12, Duduc - la 10, Huian - la 13:30! Bineînţeles că acum, secvenţele au etichetele temporale lipite. Asta e istorie. Dar atunci nu ne-am uitat la ceas. Timpul se oprise, eram prea plini de simţirea aceea nouă pentru a-l măsura. Dar pentru exactitate, apogeul evenimentelor din 15 Noiembrie 1987 s-a situat între orele 11 şi 14, respectiv sosirea în faţa Consiliului Judeţean de Partid şi restabilirea "ordinii" de către forţele de represiune.

Oamenii se răspândesc la toate nivelele clădirii, de la subsol la ultimul etaj. Primele sunt sparte ferestrele. Apoi obiectele de pe birouri sunt aruncate afară. Hârtiilor li se dă foc. Telefoanele sunt sparte. Scaunele sunt rupte. Mobilierul mai greu răsturnat. Este o furie excesivă care se autoîntreţine.
Dar nu toţi cei intraţi devastează.

Ion Năstase, de la secţia 525, cunoscut ca "Ion Muncitorul", este printre primii care pătrund la bufetul de la subsol. Aici se găseşte o masă îmbelşugată, o masă de banchet. După câteva clipe de ezitare, oamenii scot şi duc la etaj roţi de caşcaval, salamuri de Sibiu întregi, lăzi cu Pepsi şi câte altele, fără a se înfrupta din ele. Comuniştii aveau pregătit banchetul pentru încă o victorie în alegeri, cu cel puţin 99%! Mai bine să le mănânce câinii! Ion Năstase ia un sac de mălai grişat în spinare. Mălai galben - nu cu tărâţe ca în magazine - aur dulce. Îl scoate în faţa Consiliului şi îl deşartă pe trotuar! Gestul este înţeles şi aplaudat de cei din jur. Simbolul este clar: iată "raţia" de mălai a tovarăşilor! Odată cu ploaia de cabanos, caşcaval - ca în cântecul lui Alexandru Andrieş: "Astăzi iar la telejurnal, am văzut caşcaval!"- mulţimea primeşte încă o confirmare, dacă mai avea nevoie, despre minciuna şi ipocrizia care sunt baza vieţii activistului comunist. Gestul lui Ion Năstase premerge gestul plimbării unei crengi de plop cu pere legate de ea, peste doi ani, în acelaşi loc.

În birourile de la protocol se găseşte macheta autocamionului. Este vopsită, lăcuită, un obiect frumos. Pusă pe pervazul unei ferestre este aplaudată. Cei din piaţa Prefecturii ştiu că autorii gestului ca şi a evenimentului pe care îl trăiesc sunt cei care produc autocamionul. Şi salută macheta ca pe un simbol. Le mulţumesc astfel muncitorilor.

Este întrucâtva cutremurător ce se petrece. Aurel Huian se retrage puţin din faţa Consiliului - nu a intrat - şi observă cu foarte mare acuitate. "Vedeam tot timpul ceva nou. Nu vroiam să-mi scape nimic." Întocmai gândeşte şi Werner Sommerauer, dar nu rămâne într-o aşteptare pasivă. "Trebuia să fie zgomotos ca să nu păţim ca ăia (minerii din Valea Jiului, în '77), că după două luni de zile după ce au făcut greva, Occidentul încă nu cunoştea ce se întâmplase". Dar a fi zgomotos nu înseamnă să distrugi fără rost. Werner Sommerauer vede nişte ţigani cu saci, care umblă să-i umple. "Asta-i hoţie! Nu "stegarii" fac asta." cum se va încerca să se arate la proces.

Sommerauer are ideea lui: trage covorul roşu din casa scărilor până afară. "Să poată intra oamenii, să se simtă bine!" Apoi vede trei tineri care vor să monteze un hidrant. Îi întreabă pentru ce. Vor să dea jos tablourile lui Nicolae şi Elena: sunt puse prea sus, nu ajung la ele. Îi ajută şi se bucură când jetul de apă îşi atinge ţintele. Cad şi candelabrele. Băieţii râd şi Werner Sommerauer râde cu ei de parcă i-ar cunoaşte de-o viaţă.

Werner Sommerauer îl vede pe Gheorghe Banciu care încearcă să-l convingă pe un ofiţer de pompieri să nu-şi coboare soldaţii din maşini. Nenea Werner se pregăteşte de plecare, bagă la piept hârtiile luate din sediile de partid - îi vor fi găsite la percheziţie, după dulap. Se retrage spre strada Colonel Buzoianu, privind din când în când în urmă, vede cum şi alţii se rup din mulţime, plecând acasă. Revolta s-a terminat, ce se mai întâmplă acum, arestările, bătăile, câte un obiect aruncat încă de la vreo fereastră, îl convinge că trebuie să plece.

Aurică Geneti iese din Consiliu după ce vede primele dube sosind. Traversează şi se mai opreşte câteva clipe în parc pentru a vedea ce se întâmplă. Securiştii urmăresc pe cei în haine de lucru. Soldaţii încep să se desfăşoare în cordoane. Pompierii au intrat în Consiliu. Geneti pleacă fără să se grăbească pe bulevardul pe care a venit de dimineaţă. În sens opus trec maşini ale Miliţie, cu sirenele pornite. I se face frică, dar nu regretă ce a făcut. Unii muncitori se ascund în curţile caselor din centru; unii dintre cei care locuiesc acolo, într-o solidaritate uimitoare, le dau haine de schimb. Salopeta devenise o ameninţare pentru libertatea lor.

Gheorghe Duduc este în vârtej. Vorbeşte cu un plutonier de pompieri să nu folosească tunul cu apă împotriva revoltaţilor. Apoi se adresează soldaţilor în termen, să nu tragă în fraţii lor, unuia, care nu ţine arma cum trebuie îi lipeşte ţeava de piept. În faţa unui locotenent-colonel de la Gărzile Patriotice, Gheorghe Duduc strigă să îi fie ruşine dacă va ordona foc. Ofiţerul nu-i răspunde nici un cuvânt şi îi întoarce spatele. În acelaşi moment, Duduc simte o lovitură foarte puternică în cap, cu un obiect tare, lovitură care îl culcă la pământ. Este apoi lovit cu picioarele, pe unde se nimereşte. Apoi se simte ridicat pe braţe şi aruncat într-o dubă. Aici bătaia continuă până când maşina se pune în mişcare. Gheorghe Duduc este lovit cu capul de peretele metalic al dubei.

Werner Sommerauer ajunge acasă pe la orele 14. Îi povesteşte fiicei sale totul. Este entuziasmat că, iată, românii au ieşit în stradă. Ceauşescu nu mai poate rezista mult. Şi dacă pică şeful, comuniştii sunt terminaţi şi ei. Totuşi, îi spune fetei că se aşteaptă să fie arestat. Dar au mai trecut prin asta, să fie tare şi să aibă grijă de mama. După 17:00, Rodica Sommerauer intră în casă şi îi relatează soţului că nu a putut ieşi din secţie, porţile au fost sudate. Se pare că o altă parte din întreprindere a ieşit la o demonstraţie. Nenea Werner râde când îi spune: "Ştiu. Eu am fost acolo." Nu termină bine de vorbit şi se aude soneria. Doi bărbaţi întreabă de Sommerauer Werner. "Au venit după mine.", oftează nea Werner.

Luni, 16 noiembrie, Radu Duduc merge la serviciu. După patru ore de muncă urmează două ore de antrenament. Se discută, cu relativă grijă, despre ziua de ieri. Radu răspunde la întrebările colegilor că şi el a văzut ce s-a întâmplat în Centru. Nu le spune că tatăl său nu a venit acasă, deci e arestat. Seara, arestarea lui Gheorghe Duduc este confirmată familiei de către sectorist. Un cap de familie " a comis fapte reprobabile şi a adus pagube avutului obştesc"!? "Lasă că ştim noi mai bine pentru ce e arestat!", murmură Radu şi încearcă să-şi liniştească mama care plânge.

Luni mă prezint la muncă punctual. Îmi văd de lucru, foarte atent, însă, la toate cele ce au legătură cu ziua de ieri. E o atmosferă apăsătoare. O diferenţă ca de la cer la pământ între ce am simţit ieri şi ce simţim cu toţii astăzi. Sunt foarte atent, încerc, să nu par preocupat. Trec pe la fiecare dintre oamenii mei şi le cer să nu vorbească decât între ei despre ce au văzut ieri - acesta va fi şi al doilea cap de acuzare împotriva mea, pentru că am încercat să îngreunez ancheta. În pauza de masă, aflu că Ion Năstase, "Muncitorul", cel mai bun lăcătuş din secţia noastră, a fost arestat de ieri. Până la terminarea programului se mai aude de încă nişte colegi daţi lipsă, ba că nu s-au mai întors de la Personal, ba că ar fi chemaţi în concentrare, ba că ar avea probleme în alt oraş... Ăştia chiar cred că suntem tâmpiţi, nu cred că putem aduna unu şi cu unu?! Ajuns acasă, nu mai am stare. Profit de faptul că azi e "masa tovărăşească" de la terminarea cursului de policalificare la care am fost şi eu înscris. Merg la restaurantul "Turist", la întâlnirea cu profesorii şi ceilalţi colegi. Nici aici atmosfera nu e strălucitoare. Tot oraşul e parcă mai închis în sine, se şopocăieşte mai mult decât se vorbeşte. Din aproape în aproape, constat că nu simt că beau. Sunt de o luciditate extremă, atent să prind din zbor orice cuvânt care ar avea legătură cu 15, ziua votării. Dar discuţiile din jurul meu sunt neutre, maşini de găurit în coordonate, fotbal, ce mai face puştiul. Rămân cu inginerul Covaci, ne simpatizăm reciproc din timpul cursului. Târziu, în noapte, îl duc acasă. Deşi am băut cot la cot, nu simt nimic. La ieşirea din bloc văd că ninge; fulgii de zăpadă cad încet şi sunt mari, pufoşi. Ridic fruntea şi las câţiva să mi se topească pe toată faţa.

Marţi, 17 octombrie, Radu Duduc face prezenţa la muncă, apoi pleacă la Ghimbav, cu echipa de fotbal, are meci cu cei de la fabrica de hârtie. Braşovenii pierd cu 3 la 4. Apoi se merge la bere. Aici, Radu povesteşte tot ce-a făcut, nu mai poate să tacă... Spre seară, între 17:30 şi 18:00, la uşa familiei Duduc se prezintă căpitanul Duţea împreună cu un locotenent major şi un plutonier. Îi zic lui Radu că "Trebuie să vii la Miliţie să dai o declaraţie despre o prietenă pe care a-i lăsat-o însărcinată"?! Radu nu înţelege de ce trebuie să-i spună povestea asta, el n-are prietenă, însă ştie adevăratul motiv. Fac drumul spre Miliţie pe jos, Radu Duduc ţinut foarte strâns de plutonier şi locotenent, căpitanul mergând în spatele lor. La protestul lui Radu, că îl dor braţele, căpitanul îi ordonă să nu comenteze.

Înţeleg că nu mai există scăpare în dimineaţa de marţi. Tot la schimbul I, văd că îmi lipseşte un om din echipă: Ionel Ilie. Mă duc la şeful de atelier, Marin Constantin, să văd ce s-a întâmplat. "Nu l-am văzut şi s-ar putea nici tu să nu-l mai vezi curând!", îmi spune, cu un zâmbet sfidător şi cu un subînţeles răutăcios. În acest moment, pentru mine e clar că mă despart cel mult câteva zile de arestare, şi nu doar a mea ci a întregii echipe. Apoi îmi dau seama că problema mea e dublă: dacă mă arestează pe mine, ca instigator al celorlalţi 12, o vor aresta în aceeaşi calitate şi pe Elena, fiindcă ea a fost în coloană înaintea mea. Cine va avea grijă de copii? Văd pe feţele oamenilor mei că se aşteaptă să fie arestaţi. Orele devin mai lungi... Acasă, Elena, abia ajunsă de la serviciu, plânge. Îmi spune că presimte ceva rău, că ar fi bine să mergem la mătuşa ei, pe strada Avram Iancu. Îmi spune de Pavel Nicuţari, un muncitor de la ea din secţie, care n-a mai venit la lucru. Cazul lui Nicuţari e relativ simplu: omul se întorsese din Centru la fabrică, să le arate colegilor o pâine albă, minunată, bună numai pentru comunişti! Dar acum nu-mi vine nici să zâmbesc la auzul acestui autodenunţ perfect. Copiii ni se tot vâră în suflet, fiindcă îşi văd mama plângând. Cu cuvinte blânde, îi rog să mă lase câteva minute singur cu ea. Trebuie s-o încurajez cumva, deşi nu văd cum. Cunosc, de la Europa Liberă, toate formele de protest posibile în detenţie, greva foamei şi setei, şi sunt decis să le aplic în eventualitatea "fericită" în care eu aş fi arestat primul, pentru ca soţia mea să rămână lângă copii noştri. Să privim în faţă şi varianta cea mai rea: va fi ea arestată înaintea mea. Elena îşi scoate bijuteriile şi le pune bine, măcar atât să-i rămână fetiţei de la ea. O podideşte plânsul din nou. O iau şi ne retragem în dormitorul mare. Ne întindem îmbrăcaţi în pat, ţinându-ne de mână. Îi vorbesc în şoaptă: "Îţi jur că dacă sunt arestat înaintea ta, ţie nu ţi se va întâmpla nimic." Sunt momentele noastre de taină, din care eu voi trage putere în zilele care vor urma. După o jumătate de oră, liniştiţi, mergem să vedem ce fac copiii. Este ora 18:00. Soneria de la intrare sună de trei ori şi, înainte să-l opresc, mi se pare că Laurenţiu fuge la uşă să deschidă, DAR DE FAPT ESTE CĂTĂLINA, crezând că: "A venit nenea Petrică!" Ar fi vorba despre Petrică Holotă, un foarte bun prieten de familie, care sună totdeauna de trei ori. Dar, sub privirea mirată a băiatului, trei inşi stau în cadrul uşii. Mă duc repede spre ei. "Sunteţi Sevaciuc Mircea?" Le arăt buletinul. Nu mi-l înapoiază, deci e clar. Nici nu mai ascult ce zice unul dintre ei despre motivarea ducerii mele la secţie, întreb: "Am timp să mă schimb?" Trec repede în dormitor, îmi iau nişte haine de cam mâna a doua, fiindcă mă aştept la ce e mai rău, îmi iau în buzunare toate ţigările, patru pachete de "Carpaţi", pe care le găsesc în casă, şi mă întorc în hol. Copiii şi Elena stau laolaltă. Tot ceea ce trebuia spus s-a spus.

Aurică Geneti crede că scapă fiindcă nu este arestat nici în 16, nici în 17. Marţi seară, locotenentul major Cristian vine la familia Geneti şi-i ia o declaraţie capului familiei. Aurică Geneti scrie că duminică a fost la ţară pentru vinul de botez. Miercuri nu se întâmplă nimic, arestările şi "dispariţiile" s-au mai rărit. Joi seară, însă, după schimbul II, Aurică Geneti primeşte o carte poştală de la Miliţie: "Sunteţi chemat să vă prezentaţi în data de 20 noiembrie, la orele 8:00..." Asta înseamnă chiar ziua botezului. Vineri dimineaţă, Aurică Geneti este condus la Miliţie de către soţie şi cumnat. Rodica Geneti plânge. "Dacă nu ies până la 9:00, continuaţi botezul fără mine!", zice Geneti şi pătrunde în clădire.

În săptămâna care a urmat lui 15 noiembrie 1987, Braşovul a fost un oraş sub stare de asediu, mai ales după ce câţiva studenţi din complexul de pe strada Memorandumului au încercat să demonstreze în semn de solidaritate cu cei arestaţi. Când spun arestaţi, nu mă refer doar la cei care am fost judecaţi oficial, ci mă refer la vreo 400 de persoane care au trecut prin mâinile anchetatorilor. Au fost oameni din toate păturile sociale, au fost femei şi, ceea ce este îngrozitor au fost copii arestaţi, bătuţi şi torturaţi la Braşov. Din aceste 400 de persoane, nu ştiu pe ce criterii, cred că am fost duşi la continuarea anchetei la Bucureşti vreo sută, o sută şi ceva. Grupul final de 61 de condamnaţi este grupul ţapilor ispăşitori, la care se mai adaugă încă vreo 17 procese individuale şi alte 15 intentate unor persoane din conducerea uzinei şi din centrala din care face parte întreprinderea noastră, procese desfăşurate separat. Deşi se pare că au existat şi oameni care au plătit cu propria viaţă participarea la revoltă: în Cimitirul Străuleşti II, pe 30 noiembrie 1987, au fost îngropate 20 de cadavre neidentificate, iar la începutul lui decembrie 1987 s-au găsit 17 cadavre ciopârţite într-o pădure de lângă Săcele. Şi Dan Deşliu în scrisoarea deschisă către Ceauşescu a întrebat de dispăruţi. Misterul acestor cadavre nu am reuşit să-l dezleg deşi am încercat în 1990 cu ziaristul Eugen Dichiseanu, de la "România Liberă". Au mai încercat şi alţii, dar interpretarea morţii acelor oameni este diferită. Cert este numai că acei oameni nu sunt încă identificaţi şi nici nu se cunoaşte cauza morţii lor. Datarea morţii acelor oameni lasă însă să se întrevadă o legătură posibilă cu revolta din 15 noiembrie 1987. Cert este că fiecare dintre noi, cei care am fost arestaţi atunci, aveam în spate suflarea rece a morţii.

Trebuie spus că au existat şi oameni de suflet care au protejat pe unii dintre cei care ar fi putut fi arestaţi: astfel Mate Istvan, de la care a pornit strigătul de "Hoţii!", este dat drept prezent, dar trimis la o altă secţie de maistrul Pop Ion; doamna Rica, de la care s-au primit chibriturile pentru a aprinde tablourile şi pancartele este "scăpată" la anchetă de către o cunoştinţă din sistem. Din păcate, sunt cazuri puţine.

Ceauşescu a trimis în Braşov pe Ion Radu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu. Au fost aduşi din toată ţara ofiţeri din Ministerul de Interne. În urma anchetării noastre trebuia să se obţină un număr de dosare care să fie satisfăcătoare pentru toată lumea: pe noi, anchetaţii, să ne distrugă, pe anchetatori să-i scoată basma curată, pe Ceauşescu şi pe activişti să-l răzbune, şi, în acelaşi timp, să nu supere prea tare comunitatea internaţională, fiindcă România declarase în 1975 că nu mai are deţinuţi politici. Pentru ca lucrurile să fie ţinute mai bine sub control, fiindcă dosarele făcute la Braşov nu corespundeau cerinţelor, anchetele au fost mutate la Bucureşti. Transportul s-a făcut în mai multe serii, în condiţii mizerabile, cu lanţuri la picioare sau cu cătuşe la mâini. Trimiterea asta pe un drum căruia nu-i cunoşteam destinaţia, a fost una din experienţele noastre cele mai cumplite. Toţi am crezut că vom fi împuşcaţi, "pierduţi" pe undeva, printr-o groapă comună. Lui Werner Sommerauer generalul Mihalea i-a spus înainte să intre în dubă: "O să-ţi iasă hidranţii ăia pe nas!", lui Aurel Huian, miliţianul care i-a pus cătuşele, consătean fiindu-i, nu a vrut să-i spună unde merge, Radu Duduc a fost înspăimântat de apropierea morţii, tatăl său s-a resemnat pe ceea ce a crezut că este ultimul lui drum, Aurică Geneti a fost convins că va fi împuşcat, iar eu nu am fost cu nimic mai viteaz decât ei. Drumul în întuneric, legaţi, înghesuiţi ca nişte oi, lipsa aerului şi necunoaşterea momentului când se va întâmpla inevitabilul, iată arma psihologică de cel mai mare efect pe care au avut-o oamenii regimului comunist.


Încă înainte de a ajunge la Bucureşti se zvonea prin celule că vom fi încadraţi la huliganism. Nu ştiu de unde au aflat ceilalţi, dar mie mi-a spus-o un arestat pentru omor, în prima seară. De unde a ştiut, nu îmi dau seama. Cert este că, la 1 decembrie 1987, după toate torturile pe care le-am îndurat, şi în cartea aceasta am vorbit doar despre ce ni s-a întâmplat celor şase de la început, cert este că simţeam o relaxare în modul în care era dusă ancheta. Se pare că şefii de la partid au obţinut ceea ce le-a trebuit.

Întâlnirea cheie este cu generalul Mihalea. Fiecare dintre noiembrişti o are şi fiecăruia generalul ne spune aceleaşi lucruri: în schimbul unui angajament în care vom scrie că respectăm hotărârile în legătură cu noi, că ne căim pentru faptele comise, că vrem să ne răscumpărăm vina, vom fi eliberaţi. Când mi-a venit rândul eu îi spun că nu cred aşa ceva, el repetă, eu din nou refuz. Mihalea se enervează, vine de după birou să mă lovească. Mă ridic de pe scaun şi începe alergarea în jurul biroului. Generalul fuge după mine ca într-un joc de-a prinsa şi în timp ce gâfâie urlă la mine "Bă este vorba de libertate! Înţelegi bă libertate!" Îi zic că îl cred, dar de semnat nu semnez decât un angajament că voi lucra oriunde pe teritoriul Românei, ca semnatară a declaraţiei de la Helsinki.

Îi răspund generalului că nu cred că vom fi liberi, apoi completez angajamentul cu cuvintele: "Declar că accept să lucrez oriunde mi se dă un loc de muncă, pe teritoriul României."

Ultimul om care îl bate pe Radu Duduc este Tudor Postelnicu, exact în 1 decembrie. Ministrul de Interne intră în camera unde Radu îşi scrie, pentru a câta oară?, declaraţia pe care o ştie pe de rost. Postelnicu întreabă dacă arestatul cooperează după care îi ordonă să se descalţe. Radu Duduc primeşte zece bastoane la tălpi de la însuşi Ministrul de Interne! Apoi acesta, răcorit, asistă la discuţia dintre generalul Mihalea şi cel bătut adineaori. Radu scrie angajamentul, cu mâna tremurândă.

Când ni s-a dat cuvântul pentru a ne recunoaşte vina, toţi colegii mei, până la mine, numărul 41, au spus că regretă faptele comise şi că sunt de acord cu plata pagubelor. La rândul meu am spus: "Regret faptele comise, dar NU sunt de acord cu plata daunelor materiale. Din 17 zile de anchetă nu reiese că aş fi spart un geam." Ceilalţi 20 de după mine, reiau formularea. Acel "Nu!" ne-a scutit de plata a patru milioane de lei reprezentând daunele aduse sediilor orăşenesc şi judeţean ale partidului comunist. Acest "Nu!" se va auzi şi în afara sălii, şi va fi primul prilej în care numele meu va fi auzit de oameni care nu mă cunosc. În "Steagu' Roşu" o informaţie trece din gură în gură "Unu' Mircea Sevaciuc nu a spus la proces ca ei. A refuzat să plătească daune!". Sorin Roşca-Stănescu, pe vremea aceea ziarist la "Informaţia Bucureştiului", era la intrarea în Club, încercând să afle un nume de inculpat. În 1990, când ne-am întâlnit la Braşov, mi-a spus că singurul pe care l-a aflat a fost al meu.

(Amintesc de ieşirea mea de la proces nu pentru a cuceri preţuire, ci pentru a lămuri lucrurile. Nu mi-au murit lăudătorii, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-mi descopăr toate faptele în această carte. Îmi voi dezvălui la fel şi marile greşeli, tot atât de sec ca şi micile merite.)

După proces, ni s-au dat instrucţiuni să aşteptăm la casele noastre plecarea spre locul de muncă ce ne-a fost destinat. Acolo nu aveam voie să mergem la nunţi, botezuri, să apărem în public, în general. Dar greul, credeam eu, trecuse. Ce putea fi mai rău decât ce ni s-a întâmplat la Bucureşti? Pentru mulţi dintre noi, li se va arăta că există lucruri şi mai rele sub regimul comunist.

În vara lui '77 eram în Braşov singură printre străini. Locuiam într-o cameră din căminele de nefamilişti de la Steagu' Roşu, împreună cu alte două fete, una venită din Buzău şi cealaltă din Moldova. În cele din urmă ne-am împrietenit. Eu eram singură la părinţi, iar tata voia să mă mărite cu un băiat din Ploieşti. Luase şi măsuri la geamurile casei pe care voia s-o renoveze ca să avem unde locui după nuntă.

L-am cunoscut pe Mircea Sevaciuc în secţia în care lucram. Era colegul meu. Mircea mi s-a părut că este omul ideal pentru mine. L-am văzut la muncă şi simţeam că şi el mă urmărea tot timpul. Hotărârea lui, în tot ce făcea, m-a convins că el este omul lângă care vreau să trăiesc. Mai târziu mi-a povestit că după ce m-a văzut prima dată a simţit că nu-şi mai poate dezlipi ochii de pe mine şi şi-a spus: "Ea este soţia mea!". Şi aşa a rămas definitiv. Erau destui bărbaţi frumoşi şi tineri în secţia noastră, dar el era deosebit, era altceva decât ei. Avea ceva special, o chemare spre lucruri serioase. Am aflat de la colegi că era apreciat ca un muncitor de excepţie şi nu m-am mirat deloc. Mi-a plăcut foarte mult, dovadă că ne-am şi căsătorit foarte repede.

În iunie am terminat eu şcoala şi m-am angajat, în august ne-am cunoscut, în decembrie a venit la părinţii mei să mă invite la familia lui la Suceava, de sărbători. Eu credeam că părinţii mei nu vor accepta niciodată aşa ceva. Tata nu mă lăsa nici la discotecă sau la bal în sat, cum era pe atunci. În mod surprinzător Mircea i-a câştigat de partea lui de cum l-au cunoscut. A avut aşa o putere de convingere asupra lui tata că acesta a aprobat vizita mea la Suceava fără nici o reţinere. A zis "da, te las să pleci". Eu, care îl cunoşteam pe tata cât era de sever, am rămas mută. Mi-am dat seama din clipa aceea că vom fi mereu împreună. Am plecat la Suceava şi ne-am întors împreună în decembrie, iar în iunie 1978, după numai şase luni, am făcut deja cununia civilă. Aveam doar 19 ani... În acest interval, din decembrie şi până în iunie, părinţii mei mă întrebau în fiecare lună, "măi, vă căsătoriţi?", să nu-l piardă cumva pe Mircea de ginere.

Mircea avea un fel de generozitate aparte şi un interes pentru binele fiecărui om din jurul lui. Ca exemplu, îmi amintesc că una din colegele mele de cameră, Nela. Era foarte însingurată şi era convinsă să nu se căsătorească niciodată. Suferea pentru sora ei mai mare care era frecvent bătută de soţul ei şi trăia o tragedie, iar pentru Nela căsătoria părea a fi însăşi iadul. Mircea ţinea să o ajute şi a programat să i-l prezinte pe unul dintre prietenii şi colegii lui. Într-o duminică eu am luat-o cu mine pe Nela şi Mircea a venit la întâlnire cu prietenul lui, Tic. Când ne apropiam noi două şi ei doi am avut o surpriză de proporţii: Nela şi Tic, erau colegi în aceeaşi clasă la liceul seral! Nici unul nu s-a gândit la celălalt aşa cum o făcusem noi pentru ei. Ne-am distrat seara aceea împreună, iar după un an cei doi s-au căsătorit. Au o căsnicie armonioasă.

Când ne-am căsătorit Mircea locuia ca şi mine în cămin, în cartierul Noua şi în aceleaşi locuri am continuat să locuim, chiar şi după căsătorie, mai multe luni. Fiecare în căminul lui. Eu găteam şi îi duceam mâncare cu sufertaşul la serviciu. Ne era foarte greu să fim căsătoriţi şi să locuim aşa separaţi, dar nu am regretat nici o clipă că ne-am căsătorit.

Mircea era omul în jurul căruia se învârtea totul. Toţi cei cunoscuţi aveau într-un fel nevoie de el, de un sfat, de glumele lui, de priceperea, de corectitudinea lui. Dacă putea să ajute pe cineva, o făcea fără niciun interes. Era foarte optimist. Aveam colegi care ne cereau să mergem în anturajul lor numai pentru starea de spirit pe care o transmitea Mircea. Pentru buna dispoziţie pe care o crea în jurul lui. Şi avea o adevărată chemare spre a împăca oamenii.

M-am căsătorit la 19 ani, după un an am născut-o pe Cătălina pe care nu am putut să o creştem noi neavând condiţiile necesare... Nu acceptam să vină al doilea copil şi noi să stăm tot în gazdă. Şi totuşi s-a întâmplat. Atunci am hotărât împreună să fac un avort, era unica metodă deoarece regimul nu ne punea la dispoziţie nici o posibilitate de a decide când să aducem pe lume un copil. Nu exista nici o formă de educaţie sexuală şi nici un tânăr nu cunoştea vreo metodă contraceptivă. Aşa considerau comuniştii că se face educaţia tinerei generaţii de "oameni noi". Nu puteam accepta să mai am încă un copil pe care să îl pun în braţele mamei mele. Orice, dar asta nu!

Decizia avortului fiind luată mă întrebam cu disperare: La cine să mă duc? În cine să am încredere? Din auzite, că aşa era în perioada comunistă, când avorturile erau interzise prin lege, se ajunsese ca femeile să creadă în tot felul de reţete stranii de întrerupere a sarcinilor indiferent dacă le făceau bine sau nu, indiferent dacă erau sau nu eficiente. Toate "reţetele" acesta circulau învelite de un soi de vrajă a secretului de parcă ar fi conţinut ceva mistic, ocult. După un astfel de sfat am cumpărat drojdie de bere şi am amestecat-o cu ceai de muşeţel şi am băut-o. A început să mi se umfle tot abdomenul şi nu mai puteam respira. Nu m-am gândit deloc că nu are nici o legătură stomacul unde ajunge soluţia şi uterul unde era localizată sarcina... Am suferit ore în şir până am eliminat toate gazele formate şi câteva zile nu am putut să mănânc nimic de greaţă. Sarcina mergea mai departe ca şi gândul meu de a scăpa de ea.

La sfârşitul săptămânii am plecat la ţară să ne vedem fetiţa, dar gândul meu era acela de a afla alte metode pentru problema mea. Mama m-a sfătuit în prima fază să renunţ că nu e bine ce vreau să fac, oricum unde mănâncă unul poate mânca şi al doilea, dar nu avea cu cine să se înţeleagă. În cele din urmă mi-a spus că ştie ea de la o vecină cum să fac să pierd sarcina, "fără riscuri!". A curăţat hrean, l-a dat prin răzuitoare, l-a împachetat într-o cârpă şi mi l-a pus în prima fază pe burtă, spunându-mi că o să desprindă sarcina de la tăria hreanului. Spre ghinionul meu am suportat toată usturimea produsă şi nu m-am ales decât cu o rană deschisă deoarece mi-a ars pielea. Acum mama trebuia să mă ungă cu tot felul de alifii, dar durerea nu mi-o putea lua... Am suportat din nou consecinţele, dar trebuia făcut altceva rapid pentru că sarcina creştea.

Când i-am arătat copilul Mircea s-a schimbat la faţă şi a spus că ne va bate Dumnezeu şi nu ne va mai da niciodată un băiat. Am vorbit ca a doua zi să meargă să-l îngroape în pădurea de pe Racădău şi aşa s-a întâmplat. Eram sfârşită de oboseală, supărare... Durere nu simţeam şi am adormit. Însă după un timp m-am trezit. Aveam dureri mari şi pierdeam mult sânge. Am vorbit cu Mircea şi spre dimineaţă a chemat salvarea, deoarece el pleca la serviciu şi trebuia să mă ştie în siguranţă la spital, oricare ar fi riscul. Cu hotărârea fermă să nu spun sub nici o formă ce am făcut am urcat în salvare. Când am ajuns la maternitate, am fost dusă în sala de operaţie, dar după cum am constatat pentru control nu pentru rezolvarea situaţiei.

Viaţa şi-a urmat cursul ei, noi munceam din ce în ce mai greu, dar eram tineri şi suportam ritmul, cel puţin eram mulţumiţi că luam salarii bune şi ne făceam planuri de viitor. După un an am uitat ce s-a întâmplat şi când am rămas din nou însărcinată nu am mai apelat la mătuşa că doar învăţasem şi eu atâta lucru. Spre surprinderea mea chiar mi-a reuşit din prima încercare şi fără urmări. Nu este un motiv de bucurie dar lucrul acesta era la ordinea zilei, acum ne cunoşteam mai bine între noi femeile şi începusem să avem mai multă încredere unele în altele deoarece duşmanul ne era comun şi trebuia să-l înfruntăm împreună. Dar cel mai bine era când aveai şi maistrul înţelegător că doar şi el avea soţie şi trecea prin aşa ceva, de aceea ne mai învoia sau nu ne punea la muncă mai grea când simţea că nu-i tocmai în ordine ceva cu una din noi.

În noiembrie 1982 aşteptam cu sufletul la gură naşterea celui de-al doilea copil. Era băiat sau fată? Spre bucuria lui Mircea a fost băiat, deci Dumnezeu ne-a iertat pentru toate păcatele făcute. Aveam locuinţă proprie, aveam 2 copii, eram tineri şi ne iubeam ce ne mai trebuia? Ne trebuia o nouă orânduire socială lipsită de comunişti şi securişti.

Laurenţiu era mic, avea în jur de 7-8 luni îl creşteam noi, doream să simţim cum e să fii cu adevărat părinte, făceam schimburi diferite şi totul mergea bine până într-o zi când am "călcat din nou pe bec", expresie consacrată printre tinerii din România. Am început din nou drumul de acum bătătorit care putea fi ocolit dacă am fi avut acces la mijloace legale şi normale ca în celelalte ţări inclusiv comuniste ca anticoncepţionale, sterilete sau pur şi simplul acces la metode normale de avort sub supraveghere medicală chiar şi contra cost. Dar acum eu vorbesc de lucruri imposibile atunci, deoarece problema copiilor ce trebuiau să se nască era politică de stat iar noi femeile trebuia să îndeplinim şi această normă planificată de statul comunist care îşi propusese o mare creştere a populaţiei.

Cătălina avea doar 7 ani şi de multe ori, când şefii nu ne permiteau să lucrăm în schimburi diferite, ea avea grijă de Laurenţiu care abia împlinise 3 ani. Cu mari intervenţii, pile şi mită, am reuşit să ne instalăm un telefon acasă ca în zilele în care lucram în acelaşi schimb să ne putem verifica prin telefon copiii, să ştim ce se întâmplă cu ei. Cătălina trebuia să stea pe lângă telefon, ca să răspundă dacă noi sunăm. Copiii erau practic sechestraţi în casă timp de opt până la douăsprezece ore. Uneori la muncă nu aveam materie primă şi făceam tot felul de activităţi de formă ca "să ne facem că muncim", atunci simţeam că înnebunesc ştiindu-mi copiii singuri acasă. Mă vedeam pe mine închisă în uzină şi pe ei arestaţi la domiciliu şi îmi spuneam că am ajuns o ţară de puşcăriaşi, condusă de o mână de demenţi.

Aşa s-a născut momentul 15 Noiembrie 1987.

Eram ca roboţii, sau spre asta ne îndreptam cu paşi repezi şi siguri. Mergeam la serviciu unde ne gândeam ce se întâmplă şi ce trebuie să facem acasă. Veneam acasă unde ne pregăteam să mergem la serviciu totul într-o "disciplină" perfectă, mecanică, impusă, străină de omenescul din noi. În momente de excepţie, ne adunam în apartamentul unui vecin care avea un video. Trăgeam perdelele, puneam sonorul la minim şi vizionam o casetă cu un film interzis, cu teama în suflet să nu afle cineva. Asta era viaţă de om normal? În tot acest timp, dar cu precădere după '80, aflam din mass-media că tot ce se întâmpla în România reprezenta voinţa noastră, a clasei muncitoare. Televizorul era de formă. Trei ore de program ocupate în cea mai mare parte de ştirile politice despre Nicolae Ceauşescu şi despre măreţele realizări ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Ne bucuram când mergeam la o nuntă sau la un botez pentru că ştiam că acolo ne întâlnim cu prieteni, cu cunoştinţe. Se năştea în sfârşit o altă atmosferă, măcar pentru câteva ore ieşeam din gri.

Şi a venit şi ziua aceea, sâmbătă, 14 noiembrie. Eu lucram şi urma să lucrez şi duminică, iar Mircea lucra consecutiv două schimburi (III şi I) pentru că îl înlocuia pe un coleg de-al său care se dusese la o nuntă. Eu am plecat la serviciu sâmbătă dimineaţa şi m-am întors la 16:00 şi Mircea a plecat sâmbătă seara şi urma să se întoarcă duminică după schimbul doi. Eu am rămas acasă cu amândoi copiii. Înainte de a pleca, Mircea era foarte obosit şi parcă presimţea că se va întâmpla ceva. Mi-a spus: "Nuţi, nu ştiu cât mai rezistăm, trebuie să îl ajut pe colegul meu, dar simt că nu mai pot să trăiesc în ritmul ăsta". El avea muncă de răspundere, pentru că era şef de echipă, iar cel pe care îl înlocuia era la rândul său şeful unei alte echipe. Şi în afară de faptul că el însuşi muncea pe maşină, răspundea de întreg schimbul, circa 25 de oameni. Era obosit şi fizic şi psihic, dar nu voia să lase să se vadă.

Duminică dimineaţa am mers la serviciu. De câteva luni eu nu mai lucram în aceeaşi secţie cu Mircea. În momentul în care am intrat pe poarta uzinei am văzut lumea adunată pe aleea dintre secţii. Am intrat în secţia mea, 520, şi m-am pregătit de muncă. Au început să circule zvonurile, a ieşit secţia cutare, a ieşit şi secţia cutare... În 520 eram mai multe femei decât în alte secţii, cam 10 femei şi 20 de bărbaţi într-un schimb. De pe linia mea, am ieşit în faţa secţiei doar două femei. Eu şi cu încă o colegă, Ioana. La restul le era frică. Colega mea Ioana era foarte revoltată. Permanent, nu era grup în care să fie prezentă şi să nu îl înjure pe Ceauşescu. aşa că nu m-am mirat că a luat hotărârea de a ieşi să protesteze. Probabil că după noi au mai ieşit şi alţii dintre colegii noştri, dar eu am rămas cu Ioana. Ne-am alăturat împreună grupului din secţia 440 şi Sculărie. Acolo urmau să vină nişte reprezentanţi ai comuniştilor să ne explice de ce nu ne dau banii şi că "e bine să meargă fiecare om în secţia lui şi se vor lămuri acolo toate lucrurile, că nu în stradă şi nu pe aleile uzinei ne rezolvăm problemele". Oamenii au început să îl împingă pe cel ce vorbea şi în momentul acela ne-am hotărât să mergem să-i scoatem şi pe oamenii din celelalte secţii să ne cerem drepturile.
S-a întâmplat exact ca în filme...

Eu şi Cătălina am părăsit Braşovul câteva luni mai târziu, pe 15 august, de Sfânta Maria, în 1988. Am plecat purtând cu mine sentimentul că şi eu sunt deportată, ca şi copiii mei. Îmi venea să urlu! Tot ceea ce am făcut cu atâta chin lăsam în urmă la Braşov. Mobilă, apartament, lucrurile strânse din munca noastră în opt ani de trudă. De totul se alegea praful şi pulberea. Mă duceam undeva, la capătul ţării, unde nu cunoşteam pe nimeni. Mă încălzea puţin gândul că în apropiere erau socrii mei, fratele şi sora lui Mircea, dar ei nu stăteau cu noi. Urma să lucrez, după cum îmi spunea Mircea telefonic, într-o întreprindere unde se produceau piese unicat. Asta presupunea că am nevoie de o calificare specială. Trebuia să încep totul de la zero fără nici o certitudine în afară de aceea a ostilităţii sistemului în care trăiam.

Ceea ce cred că îl caracterizează profund pe Mircea este capacitatea lui de a ierta. Şi-a iertat întotdeauna duşmanii. I-a iertat pe toţi aceia care l-au lovit. Dacă astăzi cineva îl denigrează sau îl atacă sub orice formă, mâine deja îi caută scuze şi găseşte el o justificare să îl ierte. Este foarte puternic şi ştie să treacă peste orice. Cred că de aceea l-am şi susţinut necondiţionat. Dacă nu aş fi înţeles acest lucru şi nu l-aş fi susţinut cred că viaţa noastră ar fi fost imposibilă pentru că Mircea tot pe acelaşi drum ar fi mers. Nimeni nu cred că l-ar fi putut determina să se abată de la acest drum.