Abandonarea direcţiei realist-fantastice

Citiţi un fragment din această carte.

Carlos Balmaceda s-a născut la Mar del Plata în 1954, este jurnalist şi autor a patru romane: La plegaria del vidente (1999), El evanghelio de Evita (2003), Manualul canibalului (2005) şi recentul El puñal de Dido (2007). Preocupat de la începuturile sale ca scriitor de destinul tulburător al Argentinei, ţară de emigranţi străbătută periodic de dictaturi şi crize majore, Balmaceda face un important pas înainte odată cu al treilea roman al său, publicat în Spania, Germania, Olanda şi Mexic.

Manualul canibalului propune o meditaţie asupra istoriei dramatice a Argentinei secolului al XX-lea, deghizată în spatele unei scriituri lejere, care aspiră la mobilizarea tuturor simţurilor, cu un accent special pus pe plăcerea gustului. Acest roman al reţetelor celor mai apetisante şi al combinaţiilor celor mai savuroase ascunde, de fapt, dramele sângeroase ale istoriei, violenţa înscrisă în fiecare individ şi formele terifiante ale patologicului.
O generaţie de bucătari de origine italiană preiau pe rând restaurantul Almacén Buenos Aires din Mar del Plata, supranumit "oraşul fericirii". De-a lungul vremii, în restaurant, se perindă mode culinare, succese gastronomice eclatante, poveşti de dragoste înmiresmate de mirodenii şi ierburi aromatice.

Considerat un gen de consum în cel mai pur sens al termenului, un gen care în ciuda succesului enorm în rândul publicului larg nu ocupă decât un loc marginal şi minor în spaţiul literar, romanul de serie neagră începe să-şi reafirme poziţia în ultimele decenii datorită unor autori îndeajuns de inteligenţi ca să folosească ingredientele tradiţionale ale genului pentru scopuri mai înalte, i.e. nu exclusiv evazioniste. Ceea ce se încearcă este revizitarea clasicilor genului, Dashiell Hammet, Philip Chandler, Horace McCoy, Jim Thompson printre alţii, şi reciclarea elementelor esenţiale ale acestui tip de roman născut în perioada de criză a anilor '30 în Statele Unite. Autorii nord-americani investesc deja cu virtualităţi de critică socială trama romanelor lor, cel mai adesea o aventură poliţistă sau detectivistă pe care un agent aflat şi el la marginea societăţii o duce la capăt cu un succes relativ într-o atmosferă sumbră, cel mai adesea coruptă şi emanînd din toţi porii disperare şi pesimism; autorilor mai recenţi nu le rămâne decât să continue şi să aprofundeze această direcţie prin proiecte estetice mai ambiţioase şi mai rafinate. Jean-Patrick Manchette, părintele noului roman negru francez (le neopolar), sublinia cu diferite ocazii că acest curent iniţiat în Franţa la începutul anilor '70 îşi propunea să se desprindă de influenţa nord-americană hollywoodiană, răspunzătoare de banalizarea totală a intrigilor poliţiste întreţesute cu elemente macabre şi înfiorătoare, şi să propună un conţinut politic şi social de pe o poziţie stângistă, transformându-se astfel într-un "roman de intervenţie socială violentă". La rândul său, tot în Franţa, o interesantă pleiadă de autori "negri" din anii '90 extind sfera explorării artistice de acest tip: Didier Daeninckx îşi propune să studieze în fiecare roman al său câte un aspect obscur al istoriei europene pentru a evidenţia urmele lăsate de colonialism sau de trecutul fascist în mentalitatea contemporană, Jean-Claude Izzo se apleacă în Trilogia Marsiliei asupra mediului violent şi nefericit al emigranţilor, Dominique Manotti îşi face un program din explorarea violenţei cotidianului, Tonino Benacquista încearcă îmbinarea dintre genul negru şi umor. Celebritatea tot mai mare a genului începe să se datoreze nu doar succesului indubitabil la publicul larg, ci şi perspectivei insolite aruncate asupra violenţei şi criminalităţii, putându-se astfel explica mai bine faima internaţională a unui detectiv atât de complex precum Kurt Wallander creat de Henning Mankell sau succesul editorial din Italia a ciclului despre criminalii în serie a realizatorului de televiziune italian Giorgio Faletti. În spaţiul hispanic, latino-americanii Osvaldo Soriano, Alberto Fuguet, Santiago Gamboa, Mario Mendoza, Roberto Bolaño, Paco Ignacio Taibo II, şi spaniolii Manuel Vázquez Montalbán, Juan Madrid sau Andreu Martin îşi aduc contribuţia la înnobilarea genului prin împletirea ingredientelor specifice acestuia cu explorări care depăşesc sfera cu care este îndeobşte asociat, concentrându-se din ce în ce mai mult asupra raţiunilor înseşi ale violenţei şi aducând în prim-plan istoria tragică a subcontinentului hispanic ca depozitară a unui şir nesfârşit de abuzuri şi orori, greu de înţeles, de depăşit şi poate imposibil de eradicat.

Din această mişcare face parte şi Carlos Balmaceda, scriitorul argentinian născut la Mar del Plata în 1954, jurnalist şi autor a patru romane: La plegaria del vidente (Rugăciunea vizionarului) (1999), El evanghelio de Evita (Evanghelia Evitei) (2003), Manual del caníbal (Manualul canibalului) (2005) şi recentul El puñal de Dido (Pumnalul Didonei) (2007). Preocupat de la începuturile sale ca scriitor de destinul tulburător al Argentinei, ţară de emigranţi străbătută periodic de dictaturi şi crize majore, Balmaceda face un important pas înainte o dată cu al treilea roman al său, vândut deja în Spania, Germania, Olanda, Mexic, acum tradus şi în România. Încercarea sa de amplificare a limitelor romanului negru are ca element specific meditaţia asupra raporturilor dintre etapele zguduitoare ale istoriei secolului al XX-lea şi senzualitatea în accepţiunea cea mai largă: plăcerea gustului, erotismul, carnalitatea.

Două sunt elementele care merită remarcate: pe de o parte, acest roman atrage atenţia asupra unei direcţii interesante din literatura latino-americană actuală. După momentul strălucitor al Boom-ului anilor '60-'70, scriitorii din această zonă au fluctuat între continuarea unei tradiţii şi abandonarea acesteia pentru a se racorda la mişcarea internaţională spre o literatură caracterizată printr-o accesibilitate mai crescută şi o inserţie mai serioasă în actualitatea socială şi politică. Se poate regăsi în Manualul canibalului o parte din tradiţia latino-americană impusă de García Márquez, a romanului unei generaţii pe fondul fluctuaţiilor istoriei unei ţări, şi nu lipsesc elementele deja încetăţenite ale acestei producţii (manuscrisul misterios transmis din generaţie în generaţie, casa familiei ca personaj de sine stătător în roman, moştenirea genetică cu repercusiuni neaşteptate, incestul), dar de asemenea este evidentă abandonarea direcţiei realist-fantastice şi interesul infinit mai scăzut, în cazul lui Balmaceda, pentru revoluţionarea la nivelul lingvistic şi al scriiturii. Balmaceda nu îşi propune decît un roman negru în trompe-l'oeil: în prim plan, o generaţie de bucătari de origine italiană care preiau pe rând restaurantul Almacén Buenos Aires din supranumitul "oraşul fericirii", Mar del Plata, unde se perindă de-a lungul vremii mode culinare, se repurtează succese gastronomice eclatante şi au loc poveşti de dragoste înmiresmate de mirodenii şi ierburi aromatice. Almacén Buenos Aires, clădire care ca şi casa familiei Buendía este un personaj în sine, trăind şi evoluând alături de oamenii care o locuiesc, este însă o fină cutie de rezonanţă a transformărilor istorice de pe cele două maluri ale Atlanticului: ţară de emigranţi, Argentina trăieşte prin ricoşeu puternic dramele celor două războaie mondiale, în timp ce local se confruntă cu fenomene de o violenţă inimaginabilă. Abia acest plan, aparent secundar, este cel care contează cu adevărat, iar autorul, receptând succesul de care se bucură în actualitate gastronomia, propune un roman al reţetelor celor mai apetisante şi al combinaţiilor celor mai savuroase doar pentru a crea o faţadă în spatele căreia se află dramele sângeroase ale istoriei, violenţa înscrisă în fiecare individ şi formele terifiante ale patologicului.

Al doilea element remarcabil este modul în care istoria Argentinei este evocată prin ricoşeu, anume prin modul în care ea se repercutează într-un domeniu privat şi cvasi incomunicabil, cum este cel al simţului gustativ. Prima generaţie de bucătari din Almacén, autorii Manualului de bucătărie din Mările Sudului, Ludovico şi Luciano Cagliostro, reprezintă doi exponenţi apolitici ai marii mişcări migratorii dinspre Italia care se îndreaptă în primii ani ai secolului al XX-lea spre Argentina, ţară care cunoaşte în a doua parte a secolului al XIX-lea un salt spectaculos şi o prosperitate demnă de invidiat datorită exportului masiv de cereale în întreaga lume, şi unde, datorită creşterii economice, clasa medie se consolidează şi se organizează în partide moderne, spectrul politic fiind dominat de Uniunea Civică Radicală, Partidul Socialist, precum şi de marea forţă pe care o constituie sindicatele. Deja la a doua generaţie de bucătari, politicul pătrunde în forţă, reducând la neant idealurile democratice ale unei pături aflate în ascensiune: Mássimo Lombroso cade victimă represaliilor iniţiate de generalul José Félix Uriburu, care răstoarnă în 1930 guvernul preşedintelui ales democratic în 1928, Hipólito Yrigoyen, din Uniunea Civică Radicală. Lovitura de stat a lui Uriburu este prima dintre cele şase care vor devasta periodic viaţa politică şi socială a ţării, şi în mare măsură paradigmatică. Generalul este recunoscut ca preşedinte de către Curtea Supremă printr-un acord care va sta la originea doctrinei guvernelor de facto şi care va fi folosită pentru a legaliza celelalte lovituri militare; în plus, guvernul său îi va favoriza pe marii proprietari de pământuri şi în general sectoarele cele mai conservatoare ale societăţii; orientarea lui Uriburu este de inspiraţie fascistă; el scoate din legalitate Uniunea Civică Radicală şi organizează alegeri frauduloase care vor permite succedarea unor guverne conservatoare corupte de-a lungul a ceea ce a fost numit "deceniul infam" (1930-1943). Un deceniu caracterizat prin regimuri impuse prin fraudă, neiertătoare faţă de oponenţi, care va reprima în forţă revoltele iniţiate de Uniunea Civică Radicală; regimuri corupte în cel mai înalt grad şi care, începând de la succesorul lui Uriburu, Juan Pedro Justo, va respecta pactul încheiat cu Marea Britanie privitor la condiţionarea exportului de carne înspre exterior de acceptarea unor importante concesiuni britanice pe teritoriul argentinian; regimurile lui Roberto M. Ortiz şi a succesorului său, Ramón Castillo, din primii ani ai celui de-al doilea război mondial, vor menţine neutralitatea Argentinei, dovedindu-şi însă orientarea pro-fascistă prin circulara secretă antisemită care va stopa accesul evreilor în Argentina.

"Amprenta murdară" a regimurilor conservatoare a schimbat la faţă oraşul Mar del Plata, scenariul romanului lui Balmaceda, prin clădirile, autostrăzile şi marile bulevarde care au transformat staţiunea balneară într-un oraş turistic numit de atunci Perla Atlanticului. Federico Lombroso, din a treia generaţia de bucătari, se formează în anii care survin după a doua lovitură de stat din Argentina, autointitulată Revoluţia din 1943, care îl va înlătura de la putere pe preşedintele ales în mod fraudulos, Ramón Castillo. Deşi nu răstoarnă un guvern legal şi nu menţine tradiţionalele de-acum legături de alianţă cu marii proprietari de pământuri şi fabrici, deşi rupe pactul de subordonare economică faţă de Marea Britanie sub presiunea intereselor crescânde ale Statelor Unite în zonă, Revoluţia din 1943 nu aduce o schimbare majoră în peisajul antidemocratic al Argentinei: promotorii sunt anticomunişti şi impun, într-o ţară în care educaţia în general şi viaţa universitară în special, reprezintă spaţiul de libertate prin excelenţă al clasei medii, reînnodarea legăturilor dintre şcoală şi catolicism, măsură care contravine total orientării laice a unei societăţi în care în care biserica îşi pierduse supremaţia încă din secolul al XIX-lea. Se mai cuvine remarcat că luptele dintre diversele grupuri politice apărute brusc pe scena politică, multe dintre ele lipsite de importanţă înainte de 1943, produc două lovituri interne şi duc la succedarea în fruntea statutului a trei dictatori auto-intitulaţi "preşedinţi": Arturo Rawson, Pedro Pablo Ramírez şi Edelmiro Farrell. În aceeaşi perioadă în care clasa medie argentiniană trece prin momente succesive de demoralizare şi încercări de organizare prin acţiuni clandestine are loc şi ascensiunea rapidă a colonelului Juan Perón, împins în faţă de sindicatele de orientare socialistă, anarhistă şi, în mai mică măsură, comunistă. În scurt timp, Perón va deveni figura tutelară a marilor mase muncitoreşti ce se îndreaptă spre oraşe din cauza faptului că Revoluţia din 1943 impune o puternică politică de industrializare în detrimentul importului de produse agro-alimentare. Juan Perón este ales în mod absolut democratic în 1946, succesul electoral datorându-se exclusiv acestor imense mase proletare, producându-se acum o clară polarizare a claselor sociale şi constituirea unui bloc social în mod deschis anti-peronist, format în principal din clasa medie şi înaltă a Argentinei. María Ciancaglini, mama lui Federico Lombroso, este tipica argentiniană subjugată în aceşti ani de carismaticul cuplu Juan Perón - Eva Duarte, şi pasiunea ei peronistă este răspunzătoare de moartea fiului şi nurorii ei, întrucât colonelul este răsturnat de la putere de a treia lovitură de stat din Argentina secolului al XX-lea: în 1955 se produce aşa-numita Revoluţia Eliberatoare, executată de membrii partidelor care fuseseră marginalizate de Perón (Uniunea Civică Radicală, Partidul Socialist, Partidul Democrat Naţional, Partidul Democrat Creştin, Partidul Democrat Progresist). Partidul Dreptăţii (peronist) va fi trecut în ilegalitate şi simpatizanţii lui Perón vor fi închişi, mulţi dintre ei vor fi împuşcaţi în urma unui proces sau prin accidente provocate deliberat. Almacén Buenos Aires este incendiat în semn de represalii în aceste vremuri tulburi ale Revoluţiei Eliberatoare care îi favorizează exclusiv pe marii proprietari şi industriaşi şi de-a lungul căreia se succed la putere dictatori ca naţional-catolicul Edoardo Lonardi, răsturnat printr-o lovitură internă de liberal-conservatorul Pedro Eugenio Aramburu. La alegerile limitate şi controlate de Forţele Armate din 1958 este ales Arturo Frondizi, care va fi înlăturat de la putere în 1962 de singura lovitură de stat militară unde preşedinţia îi va reveni, în mod fraudulos şi tragicomic, unui civil, José María Guido. Preşedinţia lui Arturo Umberto Illia, ales în urma alegerilor semi-libere (excluzând candidaţii peronişti), va fi şi ea întreruptă de o lovitură militară, a Revoluţiei Argentiniene din 1966, conduse iniţial de generalul Juan Carlos Onganía, apoi, prin lovituri interne, de Marcelo Levingston şi Alejandro Lanusse. Revoluţia Argentiniană nu mai numeşte, precum celelalte revoluţii frauduloase, guverne provizorii, ci se autoimpune ca dictatură militară permanentă, ca multe dintre cele care apar în aceşti ani în diverse ţări latino-americane (Chile, Brazilia, Uruguay, Paraguay şi Bolivia), ideologia ei în Argentina fiind de orientare fascistă, catolică şi anticomunistă, iar menţinerea sa la putere sprijinită intens de Statele Unite. Fray Bernardo şi mai ales Florencia Gayastegui din romanul lui Balmaceda sunt cei care cunosc nemijlocit rigorile acestui regim, care pe de altă parte, pentru bucătarii de la Almacén reprezintă o epocă de notabilă înflorire datorată talentului germanului Jürgen Becker fost cadru în armata nazistă, care primise cetăţenia argentiniană în timpul ultimului an al regimului lui Farrell. Moartea bucătarului german şi a Maríei Ciancaglini este provocată de ultima mare lovitură de stat din Argentina, şi cea mai atroce, cea a Procesului de Reorganizare Naţională prin care Junta Militară condusă de Jorge Rafael Videl o înlătură de la putere în 1976 pe María Estela Martínez de Perón, a doua soţie a colonelului. De fapt, Revoluţia Argentiniană, care impusese un stat birocratic autoritar, s-a încheiat din cauza presiunii maselor care au impus participarea în alegeri a peronismului. Deşi candidatura lui Juan Perón nu a fost acceptată, în 1973 a ieşit învingător candidatul peronist Héctor J. Campora care în scurt timp a renunţat la putere pentru a permite realizarea unor alegeri libere la care colonelul carismatic, venit din exilul său spaniol, a candidat şi a câştigat cu un procent de 62%. Al doilea său mandat a fost scurt, la moartea sa survenită la un an el numind-o în funcţie pe a doua lui soţie, o fostă dansatoare destul de limitată, vulgară şi incultă, a cărei incapacitate politică a făcut-o să recurgă la măsuri drastice împotriva opoziţiei, cei trei ani de guvernare a primei femei preşedinte din istoria Americii Latine fiind de fapt o repetiţie generală, în mic, a inimaginabilelor atrocităţi din vremea Procesului de Reorganizare Naţională, denumit pe bună dreptate "războiul murdar". Din 1976 până în 1983 Argentina a făcut parte dintr-o reţea a terorismului de stat, majoritatea statelor din America de Sud (Brazilia, Bolivia, Chile, Perú şi Uruguay) aflându-se sub dictatură militară şi întreţinând legături secrete prin planul Condor, răspunzător de dispariţia a 400.000 de latino-americani. Preşedinţii "războiului murdar" din Argentina, Jorge Rafael Videla, Roberto Edoardo Viola, Leopoldo Fortunato Galtieri şi Reynaldo Benito Bignoni au favorizat în continuare elementele conservatoare ale societăţii, care au stopat procesul industrializării, au contractat împrumuturi masive în beneficiul sectorului privat ce au dus la creşterea enormă a datoriei externe. În atmosfera deprimantă a acestor ani, în care tortura, moartea şi "dispariţia" persoanelor sunt la ordinea zilei, reprezentantului celei de-a patra generaţii de la Almacén Buenos Aires, Edoardo Lombroso, nu-i rămâne decât să se afunde în alcoolism şi să moară în chip tragicomic. În aceşti ani sumbri, cărora le va pune capăt tensiunea creată după războiul cu Marea Britanie pentru Insulele Malvine din 1982, se naşte ultimul bucătar de la Almacén, César Lombroso care-şi va duce la capăt actele criminale în perioada ulterioară "războiului murdar", când ţara va trebui să facă faţă dezastrelor economice moştenite, a inflaţiei galopante şi a încercărilor tot mai eronate de depăşi marasmul economic şi social ce vor duce până la urmă la crahul devastator de la sfârşitul anului 2001 şi începutul lui 2002.

Canibalismul, semnul distinctiv al bucătarului ultimei generaţii, este radicalizarea unei violenţe care se accentuează de-a lungul decadelor şi culminează prin oroarea fenomenului "dispăruţilor" din anii 1976-1983. Tortura, procesele sumare cu sentinţa deja anunţată, ambuscadele sângeroase şi plutoanele de execuţie sunt tainul fiecărei epoci şi afectează cel puţin un membru al fiecărei generaţii de bucătari, în schimb zecile de mii de "dispariţii", opera atroce a unui sistem represiv care după schingiuiri şi execuţii rapide face pierdute cadavrele şi şterge orice urmă asupra identităţii oamenilor ucişi, rămân insolite chiar şi în panoplia inepuizabilă a actelor de violenţă. O descrierea directă a ororii nu are aceeaşi forţă de mobilizare emoţională ca inducerea prin procedee piezişe a unei reacţii de groază şi indignare activă. Cronici informative sau revoltate asupra cumplitei perioadei a "dispăruţilor" s-au mai scris în Argentina şi în lume, Balmaceda aspiră însă la a provoca greaţa, la a întoarce literalmente stomacul şi sufletul pe dos, la a crea o senzaţie similară de oroare şi ruşine, de nerăscumpărat prin nici o formă de catarsis.

Manualul canibalului nu are, desigur, forţa de pătrundere în dimensiunile profunde şi tulburătoare ale unui simţ, cel gustativ, precum Parfumul lui Süskind în privinţa olfacţiei. Interesul său constă în răsturnarea completă a perspectivei asupra gastronomiei într-o epocă în care alimentaţia şi arta culinară atrag tot mai mult atenţia antropologilor şi produc în acelaşi timp o enormă cantitate de literatură de mare succes la public. Romanul rămâne remarcabil prin mutarea accentului de pe voluptatea gustului pe actul pur fiziologic al devorării bucatelor, prin sugestia că atrocităţile care nu au putut fi asimilate la nivel simbolic trebuie cumva ingerate, chiar la modul direct şi chiar cu riscul că o asemenea acţiune va produce o greaţă continuă şi fără leac. Pulsiunea ucigaşă a omului, violenţa sa imposibil de eradicat, capacitatea sa de a omorî din foame şi de a deveni canibal în momente de criză este inseparabilă de plăcerea inefabilă provocată papilelor gustative de hrana pregătită cu pricepere: romanul negru îşi găseşte prin Carlos Balmaceda un nou spaţiu demn de explorat.

Citiţi Interviul Ilincăi Ilian cu Carlos Balmaceda.