Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Femeia comestibilă


Margaret Atwood, traducere de Margareta Petruţ

18.06.2008
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Margaret Atwood
Femeia comestibilă
Editura Leda, 2008
Grupul editorial Corint

Traducere de Margareta Petruţ


Citiţi o mini-cronică a acestei cărţi.

Fragment
Apăsă soneria la numărul 6 şi alunecă prin uşa interioară de sticlă, îndată ce mecanismul îşi începu zgomotul lui de fierăstrău. Duncan întredeschise uşa. O privi suspicios; în semiobscuritate, ochii lui străluceau printre firele de păr. Ţinea un muc de ţigară în gură, arzând periculos, aproape de buze.
- Ai adus lucrurile? întrebă el.

Fără cuvinte, întinse spre el mica grămadă de haine pe care o purtase pe braţ şi el se trase înapoi s-o lase să intre.
- Nu e prea mult, zise el, desfăcând hainele.

Nu erau decât două bluze albe de bumbac, recent spălate, o faţă de pernă şi câteva prosoape pentru oaspeţi, brodate cu flori, donate de o mătuşă, şi care se şifonaseră de la statul sub toate lucrurile, pe raftul cu lenjerie.
- Îmi pare rău, zise ea, e tot ce aveam.
- Mda, e mai bine decât nimic, zise el bombănind.

Se întoarse şi o luă spre camera lui.

Marian nu era sigură dacă trebuia să-l urmeze sau dacă el se aştepta ca ea să plece, acum că făcuse livrarea.
- Pot să mă uit? întrebă ea, sperând că el nu va considera gestul ei o încălcare a in­timităţii.

Nu avea chef să se întoarcă imediat în apartamentul ei. Nu avea nimic de făcut şi, la urma urmei, îşi sacri­fi­case seara cu Peter.
- Sigur, dacă vrei; deşi nu prea e cine ştie ce de văzut.

O porni înainte pe hol. Camera de zi nu se schimbase deloc de la prima ei vizită, afară doar că erau, dacă se putea imagina, mai multe hârtii împrăştiate. Cele trei scaune stăteau în aceleaşi poziţii; o scândură se sprijinea de un braţ al celui cu pluş roşu. Numai una dintre lămpi, cea de lângă scaunul albastru, era aprin­să. Marian deduse că ambii tovarăşi de apartament erau plecaţi.

Camera lui Duncan era cam aşa cum şi-o amintea. Masa de călcat era aproape în centrul camerei, şi piesele de şah fuseseră aşe­zate în cele două şiruri opu­se; tabla cu pătrate alb-negre se odihnea acum pe o grămadă de cărţi. Pe pat erau câteva cămăşi albe, proaspăt călcate, pe umeraşe. Duncan le atârnă în dulap, înainte de a merge să pună fierul în priză. Marian îşi scoase haina şi se aşeză pe pat.

El îşi aruncă ţigara într-una din scrumierele pline, de pe podea, aşteptă să se încălzească fierul, verificându-l din când în când pe masă, şi apoi începu să calce una din bluze, cu concentrare lentă şi atenţie sistematică la colţurile gulerului. Marian îl urmărea în tă­cere, era evident că el nu dorea să fie întrerupt. I se părea straniu să vadă pe cineva călcându-i hainele. Ainsley îi aruncase o privire ciudată când ieşise din dormitor cu hainele pe ea şi grămada sub braţ.
- Unde te duci cu astea? întrebase ea.

Erau prea puţine pentru spălătorie.
- Ăăă, afară.
- Şi ce să spun dacă sună Peter?
- Nu va suna. Dar spune doar că am ieşit.

Se repezise apoi în jos pe scări, nedorind să explice nimic despre Duncan, sau chiar să-i dezvăluie exis­tenţa. Simţea că asta ar putea schimba balanţa puterii. Dar Ainsley nu avea timp, pe moment, pentru ceva mai mult decât o curiozitate superficială: era prea îmbătată de succesul probabil al propriei campanii şi de ceea ce ea numise "un noroc neaşteptat".

Când ajunsese în apartament şi o găsise pe Ainsley în camera de zi cu o carte ieftină despre îngrijirea bebe­lu­şilor, Marian o întrebă:
- Ei, cum l-ai scos pe bietul om afară de-aici, azi-dimineaţă?

Ainsley râse:
- Mare noroc, zise ea. Eram sigură că fo­sila bătrână de jos stă să ne aştepte la capătul scărilor. Pur şi simplu nu ştiam ce să fac. În­cercam să mă gândesc la vreo minciună, de exemplu, să spun că e omul de la telefoane...
- A încercat să mă ia tare în privinţa asta, noaptea trecută, remarcă Marian. Ştia foarte bine că e aici sus.
- Ei, pentru un motiv sau altul, în cele din urmă a ieşit. Am văzut-o plecând, din întâmplare, de la fereastra camerei de zi. Îţi poţi imagina? Nu credeam că iese vreodată, nu dimineaţa. Am lipsit de la slujbă astăzi, bineînţeles, şi tocmai mă plimbam prin casă şi fumam. Dar când am văzut-o, l-am trezit pe Len, am tras hainele pe el şi l-am împins jos, pe scări, şi afară, înainte de a se trezi bine. Suferea de o mahmureală teribilă, aproape a dat gata sticla aceea. De unul singur. Nu cred că ştie încă prea bine ce s-a întâmplat exact.

Zâmbi cu gura ei mică, trandafirie.
- Ainsley, eşti imorală.
- De ce? Părea să-i facă plăcere. Deşi a fost plin de scuze şi neliniştit azi-dimineaţă când am ieşit să ne luăm micul dejun, iar apoi plin de remarci liniştitoare, ca şi când ar fi încer­cat să mă consoleze pentru ceva. Pur şi simplu a fost stânjenitor. Apoi, ştii, cu cât se trezea mai tare, nu ştia cum să plece mai repede de lângă mine. Ei şi acum, zise ea, îmbrăţişându-se cu ambele mâini, va trebui să aşteptăm şi să vedem. Dacă a meritat.
- Da, bine, zise Marian, eşti atât de drăguţă să aranjezi patul?

Reflectând acum, găsea ceva de rău augur în faptul că doamna de jos ieşise. Nu era de­loc stilul ei. Era mai de aşteptat să se ascundă în spatele pianului sau al draperiilor de catifea, în timp ce ei se furişau în josul scărilor, şi să sară asupra lor când se credeau salvaţi.

El începea a doua bluză. Părea inconştient de orice, în afară de materialul alb, şifonat, întins pe masă în faţa lui, absorbit de el, ca şi când ar fi fost un manuscris antic foarte fragil, pe care nu-l putea traduce. Înainte i se păruse scund, poate din cauza feţei mici, de copil, sau pentru că îl văzuse în general şezând; acum însă, se gândi că, de fapt, ar fi chiar înalt dacă nu s-ar apleca.

Cum sta aşa, privindu-l, recunoscu în ea do­rinţa de a-i spune ceva, de-a interveni, de-a trece prin suprafaţa de pânză albă care îl absorbea: nu-i plăcea să fie complet lăsată pe din afară. Pentru a evita emoţia, îşi luă geanta şi intră în baie, intenţionând să-şi pieptene pă­rul, nu pentru că avea nevoie să fie pieptănat, ci doar ca o activitate surogat, cum o numea Ainsley, ca o veveriţă, scărpinându-se când e confruntată cu un miez de pâine nesigur sau imposibil de obţinut. Voia să-i vorbească, dar a-i vorbi acum, gândea ea, ar putea anula efec­tele terapeutice ale călcatului.

Baia era destul de obişnuită. Prosoape umede erau îngrămădite pe suporturi şi o învălmă­şeală de lucruri de bărbierit şi cosmetice pen­tru bărbaţi acopereau diferitele rafturi şi su­prafeţe de faianţă. Oglinda de deasupra chiu­vetei era spartă. Mai erau doar câteva bucăţi zimţate de sticlă, înfipte de jur împrejur, în mar­ginile ramei de lemn. Încercă să se zgâiască într-una din ele, dar nu era destul de mare ca să fie de vreun folos.

Când se întoarse în cameră, el călca faţa de pernă. Părea mai relaxat: călca cu o mişcare lentă, uşoară şi largă, în loc de mişcările exacte, sacadate pe care le folosise la bluză. Când intră, îşi ridică privirea spre ea.
- Probabil te întrebi ce s-a întâmplat cu oglinda, spuse el.
- Mda...
- Am spart-o. Săptămâna trecută. Cu ti­gaia.
- Oh, zise ea.
- M-am săturat să-mi tot fie teamă că într-o zi voi intra acolo şi nu voi putea să-mi văd propria reflexie în ea. Aşa că m-am dus, am înşfăcat tigaia din bucătărie şi i-am dat una. Amândoi au fost foarte necăjiţi, zise el meditativ, mai ales Trevor; făcea o omletă în momentul acela, şi cred că i-am cam stricat-o. Am umplut-o de cioburi. Dar nu văd de fapt de ce i-ar deranja, era un gest simbolic de narcisism, foarte de înţeles, şi, oricum, nu era o oglindă bună. Dar ei sunt nervoşi tot timpul de-atunci încoace. Mai ales Trevor; în subconşti­ent e convins că e mama mea; e destul de greu pentru el. Nu mă de­ranjează prea mult, sunt obişnuit cu asta, am fugit de mame improvizate de când mă ştiu, o întreagă turmă, încercând să mă ajungă şi să mă salveze, Dumnezeu ştie de ce, să-mi dea căldură, linişte şi hrană şi să mă facă să mă las de fumat, asta păţeşti când eşti orfan. Şi-mi citează tot felul de lucruri: Trevor îmi citează din T.S. Eliot, zilele astea, iar Fish citează din Oxford English Dictionary.
- Atunci cum te bărbiereşti? întrebă Marian.
Nu-şi putea imagina viaţa fără o oglindă în baie. Se întrebă, în timp ce vorbea, dacă el se răsese vreodată. Nu-l examinase nicio­dată să vadă dacă are ţepi.
- De ce?
- Vreau să spun, fără oglindă.
- A, zise el rânjind, am oglinda mea personală. Una în care pot avea încredere, ştiu ce e în ea. Numai pe cele publice nu le sufăr.

Păru să piardă interesul pentru subiect şi călcă în tăcere un timp.
- Ce lucruri sinistre, zise el, în sfârşit; călca unul dintre prosoapele pentru oaspeţi. Nu pot suporta lucrurile cu flori bro­date pe ele.
- Ştiu. Nu le folosim niciodată.

Împături prosopul, apoi o privi sumbru.
- Probabil că ai crezut totul.
- Adică... tot ce? răspunse ea cu prudenţă.
- De ce am spart oglinda şi despre reflexia mea şi aşa mai departe. De fapt, am spart-o pentru că îmi venea să sparg ceva. Ãsta e necazul cu oamenii, întot­deauna mă cred. Am parte de prea multă încurajare, nu rezist niciodată tentaţiei. Şi acele strălucite intuiţii în legătură cu Trevor, cum să ştiu eu dacă sunt adevărate? Poate că adevărul este că eu vreau să cred că el vrea să creadă că e mama mea. De fapt, oricum, nu sunt orfan, am nişte părinţi pe-acolo, pe undeva. Mă crezi?
- Trebuie?

Nu putea ghici dacă el era sau nu serios; expresia chipului său nu dezvăluia nimic. Poate acesta era alt labirint de cuvinte şi dacă ea spunea ceva greşit, lua curba greşit, va da nas în nas cu ceva la care nu va face faţă.
- Dacă vrei. Dar adevărul adevărat este, de­sigur - flutură fierul în aer pentru accentu­are, urmărind mişcările mâinii în timp ce o făcea - că sunt un copil schimbat. Am fost schimbat cu un copil adevărat când eram mic, şi părinţii mei n-au descoperit niciodată în­şelăciunea, deşi trebuie să admit că au bănuit ceva.

Închise ochii, zâmbind uşor.
- Îmi tot spu­neau că am urechile prea mari; într-adevăr, nu sunt deloc o fiinţă umană, vin de sub pământ...

Deschise ochii şi începu să calce din nou, dar atenţia îi zburase de la masa de călcat. Aduse fierul prea aproape de cealaltă mână şi scoase un ţipăt de durere.
- Drace, zise el.

Puse fierul jos şi-şi vârî degetul în gură.

Primul impuls al lui Marian a fost să meargă să vadă cât de rău se arsese şi să sugereze re­medii, unt sau bicarbonat; dar hotărî că n-o va face. Stătu nemişcată şi nu spuse nimic.

O privi acum, aşteptând, cu o urmă de osti­litate.
- N-ai de gând să mă consolezi? întrebă el.
- Nu cred că e, într-adevăr, nevoie, zise ea.
- Ai dreptate; îmi place totuşi, zise el cu tristeţe. Şi chiar mă doare.

Ridică iar fierul.

După ce împături ultimul prosop şi scoase fierul din priză, zise:
- Asta a fost o şedinţă serioasă, mulţumesc pentru haine deşi, de fapt, n-au fost de-ajuns. Va trebui să mă gândesc la altceva ca să scap de restul tensiunii. Nu sunt un călcător cronic, ştii, nu sunt obsedat, nu e unul din obiceiurile de care trebuie să scap, dar mă apucă asemenea toane.

Veni şi se aşeză cu pru­denţă lângă ea, pe pat, şi-şi aprinse o ţigară.
- Asta a început alaltăieri, când am scăpat lucrarea într-o baltă, pe podeaua bucătăriei, şi a trebuit s-o usuc şi s-o calc. Era toată bătută la maşină şi nu suportam s-o mai bat o dată, să mă bălăcesc prin toată vorbăria aceea, aş fi început să doresc să schimb totul. A ieşit per­fect, nimic neclar, dar se vedea că a fost căl­cată, am ars una din pagini. Oricum, nu vor putea aduce obiecţii rezonabil, ar suna destul de prosteşte să spună: "Nu putem accepta o lucrare care a fost călcată." Aşa că am predat-o, iar apoi, bineînţeles, a trebuit să scap de toată nebunia aceea, aşa că am călcat tot din casă, ce era curat. Apoi a trebuit să merg la spălă­torie şi să spăl nişte haine murdare, de aceea stăteam la filmul acela nenorocit, aşteptam să se termine programul la maşină. M-am plicti­sit să le urmăresc învârtindu-se acolo înăuntru, ăsta e semn rău, dacă mă plictisesc chiar şi la spălătorie, ce dracu' voi face când mă voi plictisi de toate? Apoi am călcat toate hainele pe care le-am spălat şi nu am mai avut altele.
- Iar apoi m-ai sunat pe mine, zise Marian.

O irita puţin că el continua să-şi vorbească sieşi, despre sine, fără să dea multe semne că ar şti măcar că ea se afla acolo.
- A! Tu! Da. Apoi te-am sunat. Adică, am sunat la compania ta. Mi-am amintit nu­mele ei, cred că am dat peste fata de la cen­trală şi te-am descris un timp, cuiva - nu ştiu cui, am spus că nu arătai genul obişnuit de operator, iar apoi şi-a dat seama cine e. Nu mi-ai spus niciodată numele.

Nu-i trecuse prin minte lui Marian că nu-i spusese numele. Considerase de la sine înţe­les că el îl ştiuse tot timpul.

Faptul că ea introdusese un nou subiect pă­rea să-l fi adus la un punct mort. Privea fix podeaua, sugând capătul ţigării.

Lui Marian tăcerea i se păru apăsătoare.
- De ce îţi place atât de mult să calci? întrebă ea. Vreau să spun, în afară de elibera­rea de tensiune şi celelalte; şi de ce călcatul? În loc de bowling, de exemplu?

El îşi trase picioarele subţiri sus şi îşi în­crucişă braţele în jurul genunchilor.
- Călcatul e plăcut şi simplu, zise el. Sunt cu totul prins în cuvinte când pun cap la cap aceste lucrări interminabile, apropo, acum lu­crez la alta, "Tipare sado-masochiste la Trollope" şi călcatul - ei bine, îndrepţi lucrurile şi le nivelezi. Dumnezeu ştie că nu e din cauză că sunt ordonat sau curat; dar e ceva în legă­tură cu suprafaţa plană...

Îşi schimbase pozi­ţia, şi acum o contempla pe ea.
- N-ai vrea să mă laşi să calc şi bluza aceea cât încă e cald fierul? zise el. O să trec peste mâneci şi gu­ler. Arată ca şi când ai fi omis câteva porţiuni.
- Vrei să spui, cea de pe mine?
- Chiar aceea, zise el.

Îşi desfăcu braţele din jurul genunchilor şi se ridică.
- Poftim, poţi să îmbraci halatul meu. Fii liniştită, nu mă uit.

Luă un obiect cenuşiu din dulap, îl împinse spre ea şi se întoarse.

Marian stătu un moment în picioare, ţinând strâns grămada cenuşie, neştiind cum să reac­ţioneze. Făcând aşa cum sugerase el, ştia că urma să se simtă stânjenită şi caraghioasă; dar, a spune în acest moment "Nu, mulţumesc, mai bine nu", când cererea era evident ino­fensivă, ar fi făcut-o să se simtă şi mai caraghioasă. După un moment, se trezi desfăcând nasturii, apoi strecurându-se în halat. Era mult prea larg pentru ea: mânecile îi veneau mai jos de palme, iar poala se târa pe podea.
- Poftim, zise ea.

Îl urmări cu o uşoară nelinişte cum mânuia fierul. De data asta, activitatea părea mai hotărâtă, era ca o mână periculoasă mişcându-se înainte şi înapoi, încet, foarte aproape, mate­rialul fusese atât de recent lângă pielea ei. "Dacă totuşi o arde sau mai ştiu eu ce, gândi ea, pot, la urma urmei să-mi pun una din celelalte bluze."
- Poftim, zise el, e gata.
Scoase fierul iarăşi şi aranjă bluza pe micul capăt al mesei de călcat, părea să fi uitat că urma ca ea s-o îmbrace. Apoi, pe neaşteptate, veni spre pat, se strecură lângă ea, şi se întinse pe spate cu ochii închişi şi braţele sub cap.
- Dumnezeule, zise el, toate aceste distra­geri. Cum poate cineva continua aşa? E ca lucrările, prezinţi toate chestiile alea şi nu se termină niciodată cu ele, obţii doar o notă pentru asta, le dai drumul la gunoi, şi ştii că vreun alt numărător de virgule va veni anul următor după tine şi va trebui să facă acelaşi lucru din nou, e o muncă de rutină, chiar şi călcatul, calci blestematele de lucruri şi apoi le porţi şi iar se şifonează.
- Mda, şi apoi le poţi călca din nou, nu? zise Marian, pe un ton liniştitor. Dacă ar rămâne netede, n-ai mai avea nimic de făcut.
- Poate aş face ceva ce merită, în schimb, zise el.

Ochii îi erau încă închişi.
- Producţie-consum. Începi să te întrebi dacă nu e doar o problemă de a transforma un fel de gunoi în altul. Mintea umană a fost ultimul lucru co­mercializat, dar fac o treabă bună din ea acum; care este diferenţa dintre grămezile de hârtii din biblioteci şi unul din acele cimitire de maşini uzate? Ceea ce mă deranjează totuşi e că nici un lucru nu e definitiv; nu poţi niciodată ter­mina nimic. Am un plan mare pentru frunze per­ma­nente în copaci, e o pierdere pentru ei să scoată altă serie în fiecare an; şi gândeşte-te că nici măcar nu există vreun motiv ca să fie verzi; eu le voi face albe. Trunchiuri negre şi frunze albe. De-abia aştept să ningă, ora­şul ăsta vara are prea multă vegetaţie, e sufocant, iar apoi toată cade şi zace în şanţuri. Îmi place locul de unde vin, un oraş minier, nu prea e nimic în el, dar cel puţin nu are vegetaţie. Multora nu le-ar plăcea. Uzinele metalurgice sunt de vină, coloane înalte de fum se ridică spre cer, şi noaptea, fumul străluceşte roşu, iar emanaţiile chimice au ars copacii pe mile depărtare în jur, e pustiu, numai piatră goală, nici măcar iarba nu creşte pe ea în cea mai mare parte şi mai sunt şi grămezile de zgură; unde e acoperită de apă, piatra ră­mâ­ne cafeniu-gălbuie, de la substanţele chimice. Nimic n-ar creşte acolo, chiar dacă ai planta. Obişnuiam să ies din oraş şi să stau pe pietre, cam pe vremea asta, aşteptând zăpada...

Marian stătea pe marginea patului, aplecându-se uşor spre faţa lui care vorbea, ascultând doar pe jumătate vocea monotonă. Îi stu­dia contururile craniului sub pielea pergamen­toasă, întrebându-se cum poate cineva fi atât de slab şi să rămână totuşi în viaţă. Nu voia să-l atingă acum, era chiar uşor dezgustată de adâncimea orbitelor, de articulaţia ascuţită a maxi­la­rului, mişcându-se în sus şi în jos în faţa urechii.

Deodată el deschise ochii. O privi o clipă, ca şi când nu şi-ar fi putut aminti cine era şi cum ajunsese în dormitorul lui.
- Hei, zise el, în cele din urmă, cu o voce diferită, arăţi cam ca mine în ăla.

Întinse mâna şi apucă umărul halatului, trăgând-o în jos. Ea se lăsă în voia lui.

Trecerea de la vocea uniformă, hipnotică, iar apoi conştientizarea faptului că el avea carne, un corp ca mulţi alţii, o sperie la început. Îşi simţi corpul înţepenindu-se, în semn de opoziţie, începând să se retragă; dar acum amândouă braţele lui o înconjurau. Era mai puternic decât crezuse ea. Nu era sigură de ce se întâmpla: exista o bănuială neplăcută într-un colţ al minţii ei că ceea ce mângâia el, de fapt, era propriul halat şi doar întâmplător ea era înăuntru.

Îşi trase faţa într-o parte şi îl privi. Ochii lui erau închişi, îl sărută pe vârful nasului.
- Cred că ar trebui să-ţi spun ceva, zise ea, încet: sunt logodită.

În acel moment nu-şi putea aminti exact cum arăta Peter, dar me­moria numelui său o acuza. Ochii lui închişi se deschiseră şi se uitau la ea fără expresie.
- Asta e problema ta, zise el. E ca şi când eu ţi-aş spune că am primit o notă pentru lu­crarea mea despre "Pornografia prerafaelită" - interesant, dar nu are nici o legătură cu asta. Sau are?
- Ei da, sigur că are, zise ea.

Situaţia devenea rapid o problemă de conştiinţă.
- Mă voi căsători. N-ar trebui să fiu aici.
- Dar eşti.

El zâmbi.
- De fapt, îmi pare bine că mi-ai spus. Mă face să mă simt mult mai în siguranţă. Pentru că, de fapt, zise el sin­cer, nu vreau să crezi că toate astea înseamnă ceva. Pentru mine niciodată nu înseamnă prea multe. Totul se întâmpla de fapt altcuiva.

O sărută pe vârful nasului.
- Eşti doar un alt înlocuitor pen­tru spălătorie.

Marian se întrebă dacă sentimentele ei ar trebui să fie rănite, dar hotărî că nu erau: în loc de asta, era puţin uşurată.
- Mă întreb pentru ce eşti tu un înlocuitor, atunci, zise ea.
- Ăsta e lucrul bun în ceea ce mă priveşte. Sunt foarte flexibil, sunt un înlocuitor universal, întinse mâna peste capul ei şi stinse lumina.

Nu mult timp mai târziu, uşa din faţă se deschise, lăsând înăuntru câţiva paşi grei.
- Oh, la naiba, zise el, de undeva dinăuntrul halatului său. S-au întors.

O împinse în sus, aprinse lumina, strânse smucit halatul în jurul ei, se rostogoli din pat, netezindu-şi pă­rul pe frunte cu ambele mâini, apoi îşi îndreptă puloverul. Stătu o clipă în mijlocul ca­merei, uitându-se sălbatic la uşa dormitorului, apoi alergă de-a lungul camerei, apucă tabla de şah, o aruncă pe pat şi se aşeză cu faţa spre ea. Începu să aşeze repede piesele răsturnate.
- Salut, zise el, calm, un moment mai târ­ziu, cuiva care apăruse în uşă.

Marian se simţea prea răvăşită ca să se uite în jur.
- Tocmai jucam o partidă de şah.
- A, distracţie plăcută, zise o voce nesigură.
- De ce te necăjeşti din cauza asta? zise Marian, când persoana respectivă închise uşa. Nu există nici un motiv să fii tulburat, totul e absolut natural, să ştii. La o adică, e vina lor pentru că dau buzna aşa.

Ea însăşi se simţea teribil de vinovată.
- Păi, ţi-am spus, zise el, privind modelul ordonat al pieselor de şah pe tablă. Ei cred că sunt părinţii mei. Ştii că părinţii nu înţeleg niciodată asemenea lucruri. Ei ar crede că mă corupi. Trebuie să fie apăraţi de realitate.

Se întinse peste cutie şi o prinse de mână. Degetele lui erau uscate şi cam reci.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer