Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Fratele meu canabisul. Ghidul esenţial pentru cunoscatori


Steven Wishnia

11.06.2008
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Steven Wishnia
Fratele meu canabisul
Ghidul esenţial pentru cunoscători
Editura Art, 2008




Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****

Intro
Prietenul nostru canabisul este ghidul complet pentru marijuana, care în sfârşit pune iarba în aceeaşi categorie cu un vin fin, un trabuc bun sau un malţ rar. Un cunoscător în devenire găseşte aici informaţii pertinente despre orice aspect, de la botanică până la aplicaţii practice: o indispensabilă trecere în revistă a istoriei sale, a modului de cultivare, a biochimiei, a proprietăţilor terapeutice şi a diverselori feluri în care te poţi bucura de canabis. Până la urmă, a fi high este o experienţă estetică. În acest compendiu unic, vei descoperi:
Cum să apreciezi culoarea, gustul şi aroma ierbii, împreună cu calitatea stării de high.
O selecţie de 20 dintre cele mai bune varietăţi, completată cu fotografii şi comentarii.
Diagrame care te învaţă pas cu pas cum să rulezi un joint, un blunt sau un spliff.
Un ghid complet al normelor de etichetă din lumea canabisului.
Reţete pentru hash brownies (un fel de negrese cu haşiş) şi alte specialităţi.
Realităţi fascinante legate de impactul canabisului asupra culturii occidentale în secolele XIX şi XX.
O trecere în revistă a statutului legal al canabisului pe mapamond.

O carte antrenantă, care acoperă totul, de la sămânţă până la fum, Prietenul nostru canabisul este o sursă esenţială de informaţii, care îi va încânta pe toţi cei ce vor să dezvolte şi să-şi definească mai bine plăcerea fabuloaselor stări de high.

*****


Canabisul de-a lungul istoriei
Canabisul este atestat pentru prima dată în istorie în Taiwan, în urmă cu aproximativ 8.000 de ani, fiind descoperite fragmente ceramice decorate cu împletituri de fibre de cânepă. Prima menţiune scrisă, care consemnează folosirea canabisului drept medicament, datează din China anului 2737 î.Hr., de pe vremea împăratului Shen Nung.

În India, canabisul se folosea în medicină şi pentru a intra în transe religioase. Textul sacru despre "ştiinţa farmecelor",Atharva Veda, scris între anii 2000 şi 1400 î.Hr., descria canabisul ca pe una dintre plantele care "ne eliberează de nelinişte". Indienii cunoşteau canabisul sub trei forme - bhang, o băutură făcută din iarbă, lapte, zahăr, nuci şi mirodenii; ganja, "bobocii" şi frunzele din vârf; şi charas, răşina sau haşişul - care sunt folosite şi azi în viaţa religioasă şi socială.

În Evul Mediu, haşişul s-a răspândit în lumea musulmană, fiind probabil adus din India. Spre deosebire de alcool, canabisul nu este explicit interzis în Coran. Se spune că Haidar, fondatorul sectei islamice a sufiţilor, l-a descoperit în 1155 mâncând din frunzele unei "plante dansatoare".

Romanii, vikingii şi galii cultivau cânepă pentru producţia de haine şi de frânghie, iar în Evul Mediu, în Italia a început producţia la scară largă a fibrelor din cânepă. În orice caz, există puţine referinţe în istoria europeană despre folosirea cânepii în alte scopuri decât obţinerea de fibre. Se pare totuşi că vrăjitoarele o foloseau în ritualuri, drept pentru care Papa Inocenţiu al VIII-lea a declarat-o ca fiind satanică în 1484. Ţăranii din Polonia şi Rusia o foloseau pentru calmarea durerilor de dinţi şi a durerilor naşterii.


Vestul ajunge High
În anii 1840, psihologul francez Jacques-Joseph Moreau făcea cercetări despre efectele pe care le avea haşişul în vindecarea depresiei şi în stimularea psihozei. Dr. Moreau a întemeiat de asemenea "Club des Hashischins", un grup de scriitori care se întâlneau lunar într-un hotel, cândva elegant, acum decăzut din Cartierul Latin al Parisului, pentru a consuma o pastă verde din haşiş numită dawamesk. Grupul organizat de Théophile Gautier îi includea pe Gerard de Nerval, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Charles Baudelaire şi Honoré de Balzac, deşi Balzac prefera de obicei doar să observe. Mai târziu, poetul Arthur Rimbaud va folosi haşişul pentru a căuta viziunile pe care le provoca "dereglarea simţurilor".

Ca şi jazzul, iarba a fost pe val în anii'20. Cartierul Harlem din New York, capitala culturală a Americii de culoare, a fost epicentrul curentului jazz & jive al anilor '30. Exista o întreagă reţea de aşa-zise "camere de ceai", apartamente cu lumină colorată şi difuză, unde "viperele" - denumire rezultată din şuieratul ce se auzea atunci când trăgeau din joint - ascultau muzică la patefon.


Prohibiţia marijuanei
Primele ţări moderne care au interzis canabisul aveau populaţia majoritară de culoare, însă puterea era deţinută de o minoritate formată din albi: Africa de Sud şi Jamaica în 1911, apoi o colonie britanică în 1913. Marea Britanie şi Noua Zeelandă au adăugat canabisul pe lista narcoticelor ilegale în anii '20.

În 1937, după o dezbatere foarte rapidă în Congres, Statele Unite au promulgat Marihuana Tax Act, o taxă prohibitivă de 100 dolari pentru 30 grame de canabis. Legea nu a interzis utilizarea în medicină, însă canabisul a fost îndepărtat din farmaciile americană în 1941.

Pentru o ţară suficient de puritană pentru a interzice în 1919 alcoolul - cel mai răspândit drog recreaţional din lumea vestică - şi cu suficiente prejudecăţi pentru a limita restricţiile de imigrare a evreilor şi italienilor şi a promulga legi pentru opiu împotriva chinezilor, a fost uşor ca în 1937 să scoată în afara legii o substanţă necunoscută care fusese utilizată în principal de şi mai dispreţuiţii imigranţi mexicani şi afro-americani. În 1944, un studiu cerut de primarul New Yorkului, Fiorello La Guardia, a relevant faptul că publicitatea despre "efectele catastrofice" ale marijuanei era "nefondată"; iarba nu dădea dependenţă, nu conducea la heroină, nu era o cauză a criminalităţii şi nu era vândută adolescenţilor.


Explozia din Anii '60
La începuturi a fost un grup de scriitori, cunoscuţi mai târziu ca the Beats, ce au sfidat discret cultura rigidă heterosexuală şi comunistofobă americană din anii '50, în care "drog" însemna orice demon depravat din bestiarul lui Harry Anslinger. Artiştii care se revendicau stilului unora ca Jack Kerouac, Allen Ginsberg şi Lawrence Ferlinghetti erau mândri fumători de iarbă, folosind-o pentru stimularea versificaţiei spontane în stilul de jazz bop, ca poezia Mexico City Blues a lui Kerouac.

Asemenea muzicii jazz a anilor '30, cultura muzicii rock a popularizat iarba în rândul maselor în anii '60. Bob Dylan i-a convins pe membrii grupului Beatles să fumeze pentru prima dată în 1964, iar efectele s-au făcut simţite rapid în muzica mai complexă şi mai nuanţată a pieselor de pe albumul Rubber Soul. Odată ce cultura hedonistă şi tinerească surf & rock'n'roll din generaţia baby boom s-a contopit cu filosofia de renunţare extatică a generaţiei Beat şi cu idealismul drepturilor civile şi mişcărilor pentru pace ale vremii, a răsărit o nouă subcultură hippie, marijuana şi LSD-ul fiind corăbiile ei de "expansiune a conştiinţei".

1968 a fost anul apocalipsei. Pe 31 martie, când războiul din Vietnam ajunsese la un punct mort şi mişcările pentru pace erau în creştere, preşedintele Lyndon B. Johnson a anunţat că nu va mai intra în cursa alegerilor. Cinci zile mai târziu, Martin Luther King este asasinat spulberând iluziile şi credinţa în drepturi civile bazate pe nonviolenţă, iar în cartierele de negri se declanşează revolte.

Rezultatul real al acestor manifestări pe întreg teritoriul Statelor Unite a fost un amar război cultural. Richard Nixon, ales preşedinte în noiembrie 1968, simboliza latura "nu tânără, nu săracă, nu colorată" a poporului american; mai pe şleau, latura care ura "fătălăii comunişti şi drogaţi" şi "mişcarea feministă", sau cum ar spune Nixon, "şi cu trăsături etnice şterse".

Sfârşitul deceniului a cunoscut o extindere a războiului împotriva canabisului codificat în legi. În 1969, Curtea Supremă a declarat neconstituţională Marijuana Tax Act din 1937, şi asta pentru că avocatul Timothy Leary, prins la graniţa texană cu 85 de grame în 1965, se incrimina singur dacă nu plătea taxa. Administraţia Nixon a contraatacat cu The Controlled Substances Act în 1970, care a interzis categoric iarba declarând că nu are "nici o utilitate medicală validă". Franţa şi Marea Britanie au adoptat legi similare în 1970 şi 1971.


Vânzarea de marijuana în masă
În anii '70 marijuana evoluează de la statutul de drog de ghetou, consumat de anumite minorităţi cu obiceiuri boeme, spre un produs agreat şi consumat de mase. Deşi Bob Dylan cânta în anii '60 "Everybody must get stoned", consumul de iarbă devine un obicei răspândit abia în anii '70. Părea că oricine, de la chelneriţe la odrasle de preşedinţi, de la baschetbalişti la conductori de tren, mai trăgea din când în când câte un fum. Conform unor sondaje realizate pe eşantioane reprezentative, până prin 1978 unul din şase americani cu vârste de peste 12 ani fuma măcar o dată pe an.


Ganja şi Reggae
Fie că este Kaya lui Bob Marley, Sinsemilla lui Black Uhuru sau I Love Marijuana a lui Linval Thompson, simbolul este un rastaman cu codiţe dread care expiră un nor uriaş de fum în timp ce fredonează un imn pentru Zeul ierbii (Jah) pe ritm de bas şi tobe. "Când fumez marijuana, îmi dă fiori, fiori puternici", spunea Thompson.

Mişcarea rasta a început în anii '30, născută din zionismul negru, amestecând ideea de exil din Vechiul Testament cu viziunea lui Marcus Garvey de reîntoarcere în Africa. A adoptat canabisul ca simbol, "iarba înţelepciunii" folosită de vizionarii spirituali jamaicani, găsind susţinere în Biblie: Facerea ("Iată, vă dau toată iarba care face sămânţă") şi Apocalipsa ("...şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor").


Cultura cafenelelor olandeze
Cafenelele cu canabis din Olanda, în care orice adult poate să intre şi să comande marijuana sau haşiş din meniu ca şi cum ar comanda o băutură într-un bar, sunt unice în lume. Vânzarea de maxim cinci grame unui client este tolerată oficial, iar astăzi ţara are cam 800 de cafenele, care se adresează turiştilor şi localnicilor, servind mii de varietăţi de iarbă şi "hasj" pe muzică techno, reggae şi rock clasic.

Prima cafenea, Mellow Yellow, a fost deschisă în 1972 într-o brutărie părăsită locuită de Wernard Bruining şi prietenii săi şi a fost pictată să arate ca un submarin galben cu hublouri. A fost urmată de Rusland în 1974 şi Bulldog, un sex-shop modificat din cartierul cu felinare roşii, în 1975. Acestea au stabilit principiile funcţionării cafenelelor: "fără droguri tari, fără violenţă". Guvernul olandez a decriminalizat canabisul în 1976. Consumul de heroină fiind în creştere, guvernul a decis că tolerarea cafenelelor şi nepedepsirea posesiei unei cantităţi mai mici de 30 grame va duce la separarea pieţei de droguri slabe de cea de droguri tari.

Se pare că politica de toleranţă pentru canabis a funcţionat. Majoritatea olandezilor care consumă heroină au acum peste 35 de ani, iar adolescenţii din Olanda fumează canabis mai puţin decât semenii lor britanici sau americani - totuşi, ca şi în restul Europei de Vest, există o cultură rave, larg răspândită, a consumului de Ecstasy. În orice caz, guvernul olandez tinde spre desfiinţarea culturilor şi reducerea numărului de cafenele, mai ales în oraşele de graniţă, unde atrag mai ales "turişti pentru droguri" din Germania şi Franţa.


Iarba în prezent
Canabisul ocupă un loc ciudat în lumea de azi. Milioane de oameni îl fumează peste tot, însă nu există o cultură comună. Multe din ţările Europei vestice şi unele din America Latină l-au decriminalizat, însă nu există nici o ţară în care poate fi cultivat şi vândut ca şi alcoolul.

În Statele Unite, utilizarea sa este larg conştientizată, însă dur reprimată; tricouri de genul "MariJuana: peste 1 miliard de drogaţi" sunt vândute în toate locurile unde se adună turişti, dar s-a înregistrat şi un număr record al aresturilor de la sfârşitul anilor '90. O mare parte a politicienilor recunosc că au "experimentat" canabis, însă practic nici unul nu spune că este în regulă ca oamenii să fie lăsaţi să-l consume legal.


Canabisul medicinal
Folosit în culturile tradiţionale ca analgezic, ca leac împotriva insomniei şi pentru uşurarea durerilor naşterii, canabisul medicinal a fost introdus şi în Vest prin anul 1842 de către Dr. William O'Shaughnessy, un doctor irlandez care a studiat modul de folosire în India. Planta era, în general, preparată sub forma unei tincturi prin dizolvarea în alcool. Doctorul personal al Reginei Victoria prescria tinctura de canabis pentru crampele menstruale, recomandând-o şi în cazul migrenelor.

Până în 1990, au apărut două medicamente bazate pe canabinoizi sintetici: Marinol (sau dronabinol) şi THC dizolvat în ulei de susan, precum şi mai rar folositul nabilon, un analog al THC-ului. În acelaşi timp, utilizarea neoficială a canabisului era în floare. Marinolul a fost aprobat în SUA pentru folosirea împotriva SIDA şi a greţurilor provocate de chemoterapie, fiind de asemenea prescris pentru înlăturarea migrenelor.


Lupta pentru marijuana medicinală
În anii '70, popularitatea de care se bucura iarba şi practicarea frecventă a fumatului ierbii au resuscitat interesul pentru utilizarea medicală a acesteia. Pacientul bolnav de glaucom Robert Randall a descoperit faptul că iarba ajută la scăderea presiunii intraoculare şi a dat în judecată, cu succes, guvernul federal pentru dreptul de a se aproviziona legal, după ce, în 1975, fusese arestat pentru cultivarea canabisului. Rezultatul a fost înfiinţarea programului Compassionate Investigative New Drug, care încă mai distribuie marijuana către şapte pacienţi supravieţuitori.


Canabisul în lume - Cultivarea, Consumul
Un raport al Interpolului din 1996 susţine că 79 de ţări aveau recolte de canabis suficient de mari pentru a exporta. Totuşi, majoritatea canabisului clandestin provine doar din câteva ţări.

Mexicul şi Statele Unite sunt principalele producătoare de marijuana, fiind probabil responsabile pentru jumătate din iarba existentă în lume.

Având în vedere faptul că este ilegal în toate ţările, cu greu se poate cuantifica un procent al consumului de canabis. Nu există rapoarte anuale ale vânzărilor, iar cifrele despre arestări şi confiscări furnizează doar informaţii despre asprimea legilor şi despre rata de transbordare a canabisului. Un raport al Naţiunilor Unite din 2002 estima că 147 milioane de persoane utilizau canabis cel puţin o dată pe an.


Metode de cultivare
Chiar dacă nu este nimic altceva decât o buruiană, există sute de metode de cultivare a canabisului. Principiul este, la bază, foarte simplu. "Cumperi nişte pământ, îl pui într-un ghiveci şi aprinzi lumina", ne sfătuieşte reporterul Kyle Kushman de la High Times.

Canabisul are nevoie de cinci lucruri de bază pentru a creşte puternic: lumină, aer, apă, nutrienţi şi un mediu de cultură. "Nu vă bateţi capul să deveniţi experţi," ne sfătuieşte Kushman. "Pentru o cultură bună, totul ţine de echilibru. Mai mult (lumină, aer, apă etc. n.n.), nu aduce întotdeauna mai mult (profit n.n.)." În general, oamenii care iubesc grădinăritul se vor descurca de minune să cultive canabis.

Pentru a cultiva în aer liber nu ai nevoie de multă tehnologie: dacă plantele au îndeajuns de multă apă, lumină şi nutrienţi, natura va avea grija de restul. De asemenea, plantele cresc mult mai mari afară. Pe de altă parte, ai mai puţin control - de exemplu, nu poţI forţa înflorirea -, iar cultura poate fi mâncată de insecte sau de alte animale, poate fi furată de fumători leneşi în căutare de iarbă gratuită sau poate fi găsită de poliţie. Cu cât este mai accesibilă, cu atât este mai vulnerabilă pentru poliţie şi pentru hoţi.

Creşterea în interior cere mai multă muncă, însă cultura este sigură şi poţi să ai mai multe recolte pe an. Grădinile de interior mai sofisticate au două camere, una pentru stadiul vegetativ şi una pentru înflorire, cu lumină diferită, potrivită ciclului de viaţă în care se află respectiva plantă. Acest sistem permite o "recoltă continuă", iar camerele pot fi la fel de mici cât rafturile de sus şi de jos ale unui dulap.


Canabisul şi creierul
Deşi canabisul este al doilea cel mai folosit drog recreativ din lume, abia recent s-a descoperit modul în care influenţează creierul şi se ştie încă foarte puţin. THC-ul din marijuana fumată ajunge la creier aproape instant.

Absorbit de plămâni, trece apoi în sânge şi traversează foarte uşor bariera dintre sânge şi creier. În creier, se leagă de receptorii canabinoizi CB1. Aceştia sunt localizaţi în principal în cortexul frontal, care controlează gândirea, în hipocampus, un centru al memoriei, în cerebel şi ganglionii bazali, care coordonează mişcarea, şi în sistemul limbic, ce influenţează emoţiile. Aceste locaţii corespund ariilor cerebrale puternic vascularizate la oamenii drogaţi. Pentru a fi high, este nevoie ca doar 20 până la 80 mg de THC să ajungă la creier, conform farmacistului britanic Leslie Iversen în The Science of Marijuana, o cantitate relativ comparabilă cu nivelul neurotransmiţătorilor cum este noradrenalina.

Ca şi cocaina, heroina şi amfetamina, THC-ul activează eliberarea de dopamină - "calea spre plăcere" a creierului - însă acelaşi efect poate fi provocat de mâncare şi sex. Utilizarea repetată şi regulată duce la toleranţă, însă mecanismul este necunoscut; ar putea fi provocat de scăderea numărului de receptori CB1 în anumite zone ale creierului. Se pare că există şi un sindrom de (sevraj necomplicat la canabis, însă mult mai slab decât la opioide. În orice caz, deoarece este nevoie de săptămâni pentru ca THC-ul să fie eliminat total din organism, acest sindrom trebuie înlăturat artificial, prin administrarea unui canabinoid opus cum este SR140716A.


Connaisseurii de cannabis
Canabisul a parcurs drum lung din zilele în care oamenii cumpărau orice era disponibil, fie că era iarbă mexicană de calitate decentă, iarbă spectaculoasă vietnameză sau gunoi înmuiat în zahăr. Astăzi sunt mai multe festivaluri dedicate clasei de "connaisseuri" de canabis, de la Amsterdam Cannabis Cup şi Vancouver Tokers Bowl, fiecare sponsorizate de magazine rivale de marijuana, la evenimente locale - adesea clandestine - din Olanda, Quebec şi California.

Cultivatorii fac combinaţii pentru gust, miros şi aspect, ca şi pentru tărie şi producţie ridicată. Există clasamente pentru soiurile renumite, iar pasionaţii de iarbă le dispută calităţile cu aceeaşi fervoare ca şi enofilii.


Canabisul în bucătărie
Să mănânci canabis este o veche metodă de a fi high, şi te poate ameţi grozav pentru perioade lungi de timp fără să fie evoie să-ţi pârleşti gâtul. În orice caz, nu este aşa de uşor ca şi cum doar ai presăra câteva bucăţele de "boboc" peste salată.

Poate dura până la două ore pentru ca efectele canabisului mâncat să se facă simţite. Aceia care nu mănâncă suficient irosesc iarba, însă cei nerăbdători care mănâncă în plus vor ajunge să fie foarte dărâmaţi. Dacă o să cazi în păcatul de a mânca prea mult, trebuie să te asiguri că timp de câteva ore nu trebuie să conduci, nu ai obligaţii presante şi că ai în jur prieteni care să te întreţină în timp ce tu eşti praf şi pulbere. Euforia din canabisul mâncat ţine mult mai mult şi poate fi mai intensă decât cea din canabisul fumat.


Canabisul şi legea
Decriminalizarea marijuanei, numită uneori şi depenalizare, înseamnă diminuarea pedepselor pentru posesia unor cantităţi pentru uz personal la o amendă civilă, un avertisment formal sau la zero, în loc de o condamnare penală cu închisoarea. Vânzarea şi cultivarea obişnuită rămân ilegale.

Legalizarea înseamnă că vânzarea şi cultivarea vor fi legale. Cea mai probabilă formă pe care ar putea să o ia ar fi supunerea la aceleaşi reguli ca şi alcoolul, cu restricţii în funcţie de vârstă, consum în public şi condus. Odată ce mii de oameni îşi cultivă singuri iarba, orice legalizare viabilă va permite probabil cultivarea acasă. Decriminalizarea seamănă de fapt cu Prohibiţia alcoolului, care permitea posesia de alcool, fabricarea acasă şI utilizarea în scop medical. Este o îmbunătăţire faţă de perioada în care consumatorii primeau doi ani pentru posesie, însă aprovizionarea rămâne în continuare în sarcina pieţei negre.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer