Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Să trăiască partizanii până vin americanii - Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate


Aristina Pop-Săileanu

04.06.2008
Editura Fundaţia Academia Civică
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aristina Pop Săileanu
"Să trăiască partizanii
Până vin americanii"
Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate
Editura Fundaţia Academia Civică, 2008



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro
Lansarea volumului a avut loc duminică 18 mai 2008, la biserica din Dragomireşti, în cadrul Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", la o zi după aniversarea a 72 de nai de la crearea acestuia, în prezenţa liderilor Fundaţiei Academia Civică şi a autoarei, care a oferit autografe. Publicul a avut ocazia să asculte balada care dă titlul cărţii şi două cântece populare aromâne (fîrşirote).

*****

Închisorile, între viaţă şi moarte
Spitalul Văcăreşti sau anticamera morţii

La un moment dat, s-a deschis uşa celulei şi un gardian a întrebat: "Pop Aristina, cine este?" "Eu sunt", am răspuns, dar nu mă mai puteam ţine pe picioare. M-au luat şi m-au dus la Spitalul Văcăreşti, unde era o aripă rezervată deţinutelor politice, în partea mănăstirii devenită penitenciar.

Mănăstire pe care ulterior au demolat-o.
Da, au demolat-o. M-au băgat într-un salon, în care am stat cu Aurica Voica, cu Lucreţia Cuşa [1], macedoneancă...

Amândouă erau de la Constanţa. Lucreţia Cuşa era închisă pentru un mărţişor, pe care îl vânduse. Securitatea a acuzat-o că vindea mărţişoare pentru a da ajutor legionarilor. Cealaltă, Aurica Voica, nici n-a avut proces... nu au găsit nici un motiv pentru a-i intenta proces, şi au ţinut-o aşa şase-şapte ani... Ulterior, ea a intrat în greva foamei, ei au făcut tot felul de verificări şi, într-un târziu, în 1954, au pus-o în libertate, arestată fiind din 1948. Aceste fete au fost foarte drăguţe, s-au purtat aşa frumos cu mine... În celulele de sus, erau foarte multe deţinute: era doctoriţa Adela Herişescu [2], căsătorită Gesticone, care a născut acolo. I-au luat băieţelul la un an de zile şi l-au predat familiei; era Dina Teglaru [3], care a născut tot în spitalul Văcăreşti. Securitatea i-a luat băieţelul pentru că toată familia ei era arestată. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu copilul. Era Nina Dombrovschi [4], foarte bolnavă, şi multe altele pe care le-am întâlnit în cursul celor trei ani şi o lună, cât am stat la Văcăreşti. În ziua următoare sosirii mele la spital, mi-au făcut radiografii şi radioscopii şi apoi m-au dus la doctorul Nicolae Popescu... Dar cu ce să mă trateze, cu aspirină? Făceam 40 de grade temperatură. Mi-au făcut analizele şi m-au găsit intens pozitivă. Vă daţi seama că eram un pericol şi pentru fetele din jur. M-au izolat... Mă împăcasem cu soarta şi-mi spuneam: "Ce-o da Dumnezeu!"

Cum se purtau doctorii, doamnă?
Doctorul Nicolae Popescu a fost un medic extraordinar. A făcut nenumărate demersuri la Ministerul Sănătăţii ca să obţină antibiotice pentru mine, pentru toate fetele care erau grav bolnave de plămâni, şi pentru băieţi, care erau în aripa cealaltă, plină numai cu deţinuţi politici, care sufereau de tuberculoză şi de alte boli. Era foarte mult tineret care suferea de tuberculoză. Doctorul a făcut foarte multe demersuri şi, până la urmă, a obţinut pentru mine 10 grame de streptomicină, 200 de rimifon şi vreo 600 de pastile de PAS, şi m-a pus pe tratament. Mi-a zis să stau mereu în pat - nici nu puteam altfel, pentru că aveam 40 de grade temperatură încontinuu. A început să-mi dea tot felul de vitamine... În sfârşit, pe parcursul tratamentului acesta, au mai adus şi alte bolnave. Au adus-o pe Maria Herescu [5] din Piteşti, care a avut un ghinion extraordinar. Avea doi ani condamnare. Mai avea trei sau patru luni până la eliberare şi a murit de TBC, lângă mine. Când m-am trezit dimineaţa, era moartă. A venit miliţianca la geam şi a spus: "Pop, Hereasca-i moartă lângă tine!". Eu o îngrijisem, deşi eram, eu însămi, foarte bolnavă şi aveam febră mare. Numai eu ştiu ce era în sufletul meu... Medicii veneau, îţi dădeau tratamentul, sanitarul venea, îţi făcea injecţia şi pleca. Noi între noi trebuia să ne ajutăm.

Maria Herescu ştiţi pentru ce fusese condamnată?
Nu ştiu pentru ce era condamnată, dar ştiu că era soţie de învăţător. Avea un băiat arestat, pe care, întâmplător, l-a văzut în curtea închisorii din Piteşti, înainte de a fi adusă la Văcăreşti.

Aşadar, şi ea, şi băiatul au trecut prin Piteşti?
Desigur, băiatul trebuie să fi fost deja arestat şi condamnat când ea era la Securitate în Piteşti. Când a venit, avea un infiltrat pulmonar, dar după ce l-a văzut pe băiat, s-a supărat foarte tare şi, întrucât suferea şi de ficat, n-a mai putut să mănânce. Boala s-a cronicizat... Având 42 de ani, Ministerul Sănătăţii nu i-a mai dat aprobare pentru tratament şi a murit femeia cu zile.

Tratamentul se acorda în funcţie de vârstă?
Da. Primeai tratament dacă aveai 21-22 de ani, dar dacă erai trecut de 40 de ani şi aveai tuberculoză, nu-ţi mai dădea nimeni nici un tratament. Nici mie nu mi-au mai dat după aceea decât vitamine şi mâncare de regim TBC. Dacă aveai peste 40 de ani, îţi dădeau regimul acela de TBC, dar fără medicamente... Doctorul meu era neputincios. El ne-ar fi dat orice, dar de unde să ne dea? Dacă ar fi adus de acasă, ar fi intrat la puşcărie, alături de noi. Mi-a dat acest tratament şi am început să mă refac treptat. Temperatura scăzuse... De la Mislea erau aduse alte şi alte fete bolnave de ficat, de cancer... Doamnă, ce am putut vedea în spitalul acela, nu pot descrie. Era Mama Kati, cum îi spuneam noi, o unguroaică. Avea cancer la sân şi ajunsese în aşa hal încât i se vedea inima cum bate. Era deja o rană deschisă, dar ea nu spunea nimic. Deşi avea dureri groaznice, suporta cu atâta stoicism...

Şi a murit?
A murit acolo, ulterior.

Vă amintiţi şi de alte persoane care au murit acolo?
Da. În circa trei ani de zile cât am stat acolo, s-a perindat foarte multă lume. Îmi amintesc, în special, de cazurile ieşite din comun prin gravitate. Au adus-o de la Securitate pe Ecaterina Juriari [6], care nu mai era om - nu mai vorbea şi era numai piele şi os. O scoteam pe targă afară şi o ţineam la soare. Nu puteam să stăm cu ea de vorbă, deoarece nu vorbea cu nimeni. Când a venit sora ei, Marina Chiriţescu [7], care era doctoriţă, a trecut pe lângă ea şi nu a recunoscut-o... A trecut pe lângă ea şi n-a recunoscut-o. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat: "Cine este?" "Nu ştiu, este o deţinută adusă de la Securitate, nu vedeţi în ce hal au adus-o? Tot timpul mă duc să vorbesc cu ea, dar nu vorbeşte cu nimeni." Şi când s-a apropiat, şi-a recunoscut sora, doamnă.

Ecaterina nu se mişca?
Nu se mişca, stătea întinsă pe targa aceea. Şi nu vorbea... nu vorbea cu nimeni. Pe lângă faptul că au torturat-o, era grav bolnavă şi de plămâni.

Era, pe de o parte, o traumă psihică, probabil, foarte puternică...
Da, nu vorbea şi nu mânca.

Şi cum i se dădea de mâncare?
Cu furtunul era alimentată. O doamnă, Smaranda Romanescu [8], soţia generalului Romanescu, deţinută pentru soţul ei, care, din câte am înţeles, era asistentă medicală, îi dădea cu furtunul. Îi pasa morcovii din mâncare prin tifon şi o hrănea o dată pe zi. I se dăduse şi ei regim TBC. Dar asistentul medical nu îşi asuma răspunderea, or ea trebuia hrănită de două ori pe zi. El făcea cele opt ore şi pleca acasă. Cine să-i mai dea de mâncare seara? Aşa ne-am ajutat una pe cealaltă.

Şi-a revenit doamna Juriari din această stare?
Şi-a revenit... În 1956 a fost eliberată şi dusă la Spitalul Central... Toată familia ei era însă deportată în Bărăgan. Surorile ei făcuseră şi ele închisoare, şi pe urmă au avut domiciliu obligatoriu la Lăteşti. Au aflat de ea mai târziu, ca printr-o minune, şi a mers cineva din Bucureşti şi a scos-o din Spitalul Central...

Şi-a revenit încă la Văcăreşti, când eraţi dumneavoastră acolo?
Nu, nu, ea a fost dusă în starea aceea la Spitalul Central, apoi la un alt spital, la tratament, unde, după o perioadă, şi-a revenit complet. După 1964, la doi ani după ce m-am căsătorit şi am venit în Bucureşti, Cati Juriari a venit la mine cu o altă fată, fostă deţinută, Dochiţa Gherman, care la rândul ei făcuse 16-17 ani de închisoare, şi m-au căutat. Când le-am văzut nu-mi venea să cred. Cati era complet refăcută şi, fiind inginer chimist, era angajată la Institutul de Cercetări şi Gospodărire a Apelor. De atunci, am ţinut mereu legătura, chiar şi în cele mai grele perioade (eram urmărite de Securitate): vorbeam des la telefon şi ne vedeam din când în când. Avea un suflet mare. La fel şi surorile ei, care mi-au ridicat moralul şi m-au încurajat până în 1989, la revoluţie. Ele erau, la rândul lor, urmărite, dar, totuşi, mă primeau cu mult drag în mijlocul lor. Provenind dintr-o familie de basarabeni, mama lor murise în deportare la o mină de cărbuni din Siberia şi au fost foarte impresionate de cazul meu şi al familiei mele.

Marina Chiriţescu era şi ea bolnavă?
Venea de la Securitate şi, ca şi sora ei, era tot în lot cu paraşutiştii [9]. Era şi ea bolnavă de TBC. Am stat câţiva ani cu ea la Miercurea Ciuc, dar o să vă relatez când vom ajunge la episodul acela. Tot din lotul paraşutiştilor, îmi mai amintesc de d-na Elena Stetin [10], arestată din cauza fratelui ei, Mircea Popovici [11]... Tatăl ei [12], care avea 80 de ani, se găsea tot la Văcăreşti şi fusese condamnat la 20 de ani muncă silnică. La proces, venerabilul domn a spus: "Vă mulţumesc, domnule preşedinte, pentru că mi-aţi mai dat douăzeci de ani de viaţă, aşa că voi apuca suta." Doamna Stetin, deşi grav bolnavă de cancer, avea un moral extraordinar. Ne încuraja, era ca o mamă pentru fiecare dintre noi... Era extrem de credincioasă, o femeie minunată. Avea o fată care rămăsese acasă... După ce s-a evacuat spitalul, în 1957, noi două am fost ultimele care am plecat de la spital la Jilava.

Dumneavoastră şi d-na Stetin?
Da. Când au văzut-o cei de la Jilava, au trimis-o înapoi, la spitalul Văcăreşti, ca, după câteva luni, să aflam că a murit. Tot la spitalul Văcăreşti au adus, pe targă, de la Securitate, o doamnă înaltă, cred că maghiară, paralizată. Nu ştia nimeni cum o cheamă exact, nici noi n-am aflat, nu putea vorbi şi am botezat-o Anuşka. A murit în luna octombrie 1955.

Ştiţi din ce localitate era?
Nu ştim absolut nimic despre ea. Vă daţi seama ce-a fost pentru noi. Lângă mine a murit Mariana Ionescu [13], care nu a mai putut fi salvată, deşi avea doar doi ani condamnare. Doctorul Nicolae Popescu a făcut mereu demersuri la forurile superioare ca să-i dea voie să o ducă la Filaret să o opereze. Nu i s-a admis acest lucru şi ea a murit cu zile. Tratamentul nu i-a folosit la nimic...

De ce suferea, doamnă?
TBC pulmonar, ca şi noi. Însă caverna era într-o porţiune a plămânului care numai prin operaţie putea fi salvată, streptomicina nu a mai avut nici un efect. Cum patul ei era lângă mine, îi şopteam: "Mariana, hai să ne rugăm!", dar ea era aşa de bolnavă... Îmi spunea: "Aristina, eu nu pot să mă mai rog." "Uite, să-l rugăm pe Iisus...", o imploram eu. "O, Aristina, eu sunt mai aproape de Iisus decât tine". Şi a avut dreptate: ea a murit, iar eu am supravieţuit. M-a impresionat foarte mult. Era de o frumuseţe... înaltă, ochii negri, părul negru, tuns scurt... O frumuseţe de fată. La câteva luni după ce a murit, a apărut "Porumbelul Păcii" - un gardian (îl numeam aşa, pentru că numai el venea să îi anunţe pe cei care se eliberau. Îi ducea la magazie să-şi ia lucrurile ca să plece acasă). Şi o tot striga, iar noi îi spuneam "A murit, a murit..." El tot nu înţelegea... Mai trecea o lună, iar venea să o strige ca să o pună în libertate.

În decursul celor trei ani şi ceva, cât aţi stat în spital, aţi văzut multă lume murind?
Da, doamnă, a murit multă lume. A mai murit, la Văcăreşti, Mater Oberin, Maica Superioară a Mănăstirii Pitar Moş...

Actualmente "Congregatio Jesu"...
Chiar în salonul de lângă mine. A venit un medic evreu, Schor, care s-a făcut că uită, în salon, un chibrit, o cutie şi o cârpă. Ne-am strâns în jurul patului pe care era întinsă Mater Oberin şi, ferindu-ne de miliţieni, am aprins, drept lumânare, acel chibrit. Ne-a impresionat extraordinar gestul medicului.
Dintre femei, cam de acestea îmi amintesc că au murit la Văcăreşti.

Dar vedeam zilnic cum duc morţi, şi de la saloanele de bărbaţi, la morgă. Ne demoraliza teribil acest lucru. Nu speram să mai ieşim vreodată.

Şi îmi mai amintesc un eveniment zguduitor. Era în noaptea de 1 ianuarie 1957. Nu mai rămăsesem decât d-na Stetin şi cu mine în Spitalul Văcăreşti. Deodată, am auzit zgomote puternice, ca de obiecte grele din fier trântite pe jos. Nu ştiam ce se întâmplă. Doamna Stetin s-a uitat pe geam, printre gratii, şi a văzut o mulţime de miliţieni care tot scotoceau prin pământ. Nu ştiu ce a fost... După ce s-a făcut ziuă, la 1 ianuarie, am văzut cum duceau coşciugele la morgă. Am numărat vreo zece-unsprezece - nu exagerez. Cel mai mult m-a impresionat un coşciug care s-a deschis în timp ce era transportat. Eu şi d-na Stetin am văzut un cap cu păr lung, negru, frumos, care a alunecat afară, atârnând... şi multă apă... Câtă apă a putut să curgă... Vă daţi seama, la vârsta aceea, să vezi asemenea scene. M-am îngrozit.


Oameni buni

Aţi vorbit de omenia unor medici. Dar dintre gardieni?
La spitalul Văcăreşti era o miliţiancă, Maria Maga, care pentru noi, tineretul, a fost o adevărată mamă; ne-aducea zahăr cubic, în buzunarul hainei ei militare; când ieşeam să-mi iau cafeaua, întotdeauna îmi strecura două bucăţele de zahăr în gamelă, ceea ce mă impresiona foarte mult. Într-una din zile, ne-a spus că are şi ea o fată de vârsta noastră. Era cam abătută să vadă cum ne duceam viaţa după gratii, atât de tinere... Noi o numeam "mami sergent". Cred că nu mai este în viaţă. După ce m-am eliberat, în 1964, şi m-am căsătorit, am căutat-o şi am avut fericirea să o găsesc şi să-i spun "mulţumesc". Altceva n-am putut să fac pentru dânsa, nici n-ar fi primit. Nu aveam încă serviciu şi nu puteam să-mi permit un gest mai costisitor... Chiar dacă i-aş fi dus nişte flori, nici nu ştiam dacă o mai găsesc în viaţă. La scurt timp după ce m-am căsătorit, mi-a făcut o vizită şi de atunci n-am mai văzut-o. Vă daţi seama ce om era; multe deţinute nu o agreau, totuşi...

De ce?
Pentru că era o fiinţă foarte severă, dar nu făcea rău nimănui. Nu a scos pe nimeni din spital, deşi se comunica prin Morse, deşi îi prindea cu bileţele aruncate peste ziduri, cu tot felul de lucruri de genul acesta. La spital se mai putea, oarecum, strecura ceva, deşi era o severitate grozavă. Or ea vedea..., dar se făcea că nu vede. Trebuie menţionat că şi printre ei erau oameni care aveau suflet - puţini, desigur, dar erau.

În orice caz, în iarna anului 1956 ne-au scos din spital şi ne-au mutat la Jilava, deoarece fusese revoluţia din Ungaria şi ei s-au temut, probabil, pentru că, după cum am aflat după eliberare, revoluţionarii ar fi mers şi ar fi dat drumul la puşcării. S-au gândit, probabil, că acelaşi lucru s-ar fi putut întâmpla şi la noi. Aşa că au evacuat spitalul. În orice caz, doctorul Popescu, care ne-a îngrijit pe noi de tuberculoză, a refuzat să semneze ieşirea noastră din spital. A fost un om extraordinar, ne ridica moralul şi, deşi era cu miliţianul cu puşca după el, avea curaj şi ne trata, totuşi, ca pe nişte paciente libere. Ne spunea: "Fetelor, ce siropuri vreţi să vă mai dau, cu vitamina C, de măceşe, de..." În sfârşit, ne trecea la regim TBC şi ne dădea destulă mâncare făcută la cazan. Uneori, nici nu o puteai mânca pe toată.

În afară de doctorul Nicolae Popescu, vă mai amintiţi şi alţi doctori de la Spitalul-penitenciar Văcăreşti?
Da. Îmi mai amintesc de doctorul Moţiu. Avea vreo 30-40 ani. Era la medicală. Acest doctor, când era de gardă, se plimba prin curtea spitalului - era o curticică foarte frumoasă, cu liliac, cu diferite flori, foarte îngrijită -... se plimba şi îşi făcea rozariul plimbându-se. Era o nouă asistentă - care era foarte drăguţă la început - Corina Bogdan, care spunea: "Tu, uite la doctorul Moţiu cum face rozariul prin curte. E catolic de-al vostru." Şi aşa era.

Când m-au adus pe mine de la Oradea la spitalul Văcăreşti era el de gardă. Şi când a deschis uşa şi m-a văzut, aveam un cojocel, aşa, de Maramureş, un pieptar. Ştiţi cum a rămas când m-a văzut? Nemişcat, în uşă, şi nu s-a putut duce de acolo... A ţinut uşa deschisă şi s-a uitat cu atâta milă la mine încât a întrebat-o pe miliţiancă "Da' pruncu' ăsta ce-a mai făcut?"


Intelectuale şi ţărănci

La Văcăreşti am stat şi cu multe alte doamne din înalta societate, din elita Bucureştiului, care aveau o demnitate şi o prestanţă deosebită. Nu făceau nici un fel de deosebire dacă erai ţărancă sau muncitoare, deşi ele erau intelectuale. Erau doamne în adevăratul sens al cuvântului. Madeleine Cancicov [14] era nepoata fostului ministru de Finanţe Mircea Cancicov [15]. Lucia Pană, o doamnă mai în vârstă, fusese condamnată la 15 ani. Am revăzut-o după ce m-am eliberat, în 1964. Avea vreo 60-65 de ani... Stătea pe strada Onciu... Mă iubea foarte mult. Tot la Văcăreşti, am întâlnit-o pe d-na Răşcanu [16], care era în lot cu G-ralul Romanescu [17], care era în acelaşi lot cu d-nul Liciu. Doamna Răşcanu avea zece ani condamnare. După eliberare, am fost la dânsa acasă - stătea foarte aproape de noi. Soţul meu frecventa foarte des casa d-nei Răşcanu, era prieten cu băieţii ei.

Mai era, apoi, o doctoriţă, Adela Herişescu, căsătorită Gesticone, care, fiind deţinută, s-a ocupat foarte mult de noi, bolnavele, ca medic.

Am stat, apoi, cu Vali Popescu [18], care era în lotul francez. Pe urmă, am stat cu o serie întreagă de tinere, studente, închise pentru fraţi, pentru părinţi, pentru prieteni sau prietene... Erau multe studente.

De asemenea, la Văcăreşti, am mai stat cu sora Clara [19], romano-catolică, condamnată la 15 ani, împreună cu care făceam rozariul şi care a fost o adevărată binefacere pentru noi; cu Valerica Moldovan [20], învăţătoare, şi Felicia Popa [21], arestate şi condamnate în lot cu Biserica greco-catolică.

Ţărani aţi întâlnit?
Am întâlnit-o pe mama Ioana Brânzaru [22], din Soveja, ai cărei fii fugiseră în munţi. Au arestat-o şi, după câte îmi amintesc, i-au dat o condamnare de opt ani. Era o ţărancă extraordinară.

Ştiţi dacă fiii ei au fost prinşi?
Gheorghe Brânzaru [23] şi Ion Brânzaru [24], erau închişi, cred, pentru un student, cu care fugiseră în munţi.... Dintre ţărănci, mai era mama Ana, de la Cluj, cu o condamnare de doi ani, pe urmă doamna Samoilă [25], care era în lot cu paraşutiştii. Am stat cu Micuţa Ionescu [26], care era, şi ea, într-un lot cu mai multe persoane, împreună cu mama ei, cred că pentru un paraşutist, băiatul unei doamne Tolan, de asemenea arestată. Amănuntele s-au mai şters. Oricum, fiecare îşi păstra drama, nu pentru că nu am fi avut încredere între noi. Dar mai erau Vida Nedici şi Yvonne Weiss, de care ne temeam. Vida Nedici era acum în lot cu "titoiştii". Se ştia cine a fost până atunci: o anchetatoare sadică, care torturase mulţi bărbaţi.


Jilava sau începutul unui drum lung

Mutarea la Jilava a fost ca o coborâre în infern.

M-au băgat într-una din celulele acelea sinistre, sub pământ, cu iarbă deasupra. Era o sobă mică, de tuci... Zăvoarele de la uşi erau îngrozitoare - când se deschidea unul, se auzea în toată sala. Era groaznic, doamnă. Acolo am stat cu d-na Estera Dângă, Esti, cum i se mai spunea, care era în lot cu Matei Boilă [27], Nelu Boilă [28] şi Nena Boilă [29].

Ştiţi la câţi ani de închisoare era condamnată?
Vreo cinci-şase, cam aşa ceva. Ne ridica moralul la toate. Pe urmă, au adus-o în celulă pe Frau Priorin, călugăriţă benedictină. Era extrem de credincioasă, ne încuraja pe toate şi se ocupa de noi din punct de vedere spiritual. Făcea cateheză cu noi, cele de o credinţă cu ea. Fusese arestată în lot cu Biserica şi condamnată la 15 ani închisoare. Venise din Germania la Timişoara, unde înfiinţase Ordinul Benedictin. Când a venit, nu ştia o boabă româneşte. Avea cancer la sân. Au dus-o la Văcăreşti, unde au operat-o şi au adus-o, din nou, la Jilava. Se plimba prin celulă şi se ruga în şoaptă. Venea lângă patul meu şi spunea: "Aristinchen, roagă-te şi pentru mine, vreau să mor în patria mea. Bunul Dumnezeu să mă ajute să mor în patria mea." Mie mi se umezeau ochii, dar mă gândeam: "Cum să moară în patria ei când are 15 ani condamnare şi suferă de cancer?" Mă rugam pentru asta, dar nu credeam că este posibil. Şi am stat cu dânsa toată vara anului 1957. Spre sfârşitul verii, ne-au luat pe mai multe şi ne-au dus la Miercurea Ciuc.


Miercurea Ciuc

În tot timpul cât am trăit în închisori, noi nu primeam nici scrisori, nici ziare, nici cărţi, nu ştiam nimic din ce se întâmplă afară; în unsprezece ani de zile, nu am ştiut de ai mei; în unsprezece ani de zile, nu am văzut un fruct, un măr sau o ceapă; în unsprezece ani, nu am văzut o salată verde, nimic, nimic... Mai rău decât atât, la Miercurea Ciuc erau nişte ziduri groase şi, cum ieşea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte, puneau sare ca să nu crească, să nu vedem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră.

Pe când eram la Miercurea Ciuc, prin '58-'59, ne-am trezit, însă, toate fetele catolice, cu pachete cu vitamine din Elveţia. Primeam câte un pachet pe lună. Nu ştiam cine ni le trimite. Ulterior, prin '67-'68 am venit la Bucureşti şi am luat legătura cu surorile sociale de la Bărăţia. Sora Hildegard [30] îmi spune: "Vino să ţi-o arăt pe cea care îţi spunea Aristinchen!" şi îmi arată o poză, post-detenţie, cu Frau Priorin în Germania. Minune! De la Jilava, au dus-o la Spitalul Văcăreşti. Ea a crezut că o duc să o opereze, întrucât cancerul avansase. Nu a trecut mult timp şi i s-a spus să-şi facă bagajul. A fost suită într-un avion cu destinaţia Germania. Frau Priorin beneficiase de practica destul de rară a "schimbului de persoane". A murit în patria ei, aşa cum l-a rugat pe Dumnezeu.

Medicul de la Miercurea Ciuc a văzut că suntem bolnave de TBC, dar nu a putut să ne trimită din nou la spital - nici vorbă de-aşa ceva. S-a făcut o infirmerie pentru bolnavele de plămâni şi alta pentru celelalte, bolnave de stomac, de ficat. În infirmerie am reîntâlnit-o pe Lucreţia Cuşa, cu care stătusem la Văcăreşti, şi pe Marina Chiriţescu, pe Lucia Florei [31], care era tot în lot cu Biserica Catolică, pe Silvia Montani [32], pe Annie Samuelli [33], evreică, din lotul legaţiei engleze, pe Getuţa Ilie [34], care a făcut un TBC renal şi care, la cererea ei, după multe insistenţe, a fost dusă la spitalul Văcăreşti, unde i-a fost extirpat un rinichi. După externare a fost, din nou, adusă la Miercurea Ciuc, în infirmeria TBC, unde am stat cu ea 2-3 ani. Tot aici, am întâlnit-o pe Livia Velea, fostă colegă de liceu, cu care am stat doi ani. Avea TBC ganglionar. Şi multe alte persoane am întâlnit în această închisoare. Vă daţi seama, în decurs de opt ani, cât am stat la Miercurea-Ciuc, câte s-au perindat...

Despre doamnele pe care le-aţi întâlnit sau reîntâlnit ce amănunte vă mai amintiţi?
Lucia Florei, Silvia Montani şi Silvia Placa [35] erau tot în lot cu Biserica Greco-Catolică. Lucia Florei fusese arestată în legătură cu expulzarea Nunţiului Papal şi cu arestarea unor episcopi romano-catolici. Cu Silvia Placa nu am stat în aceeaşi celulă. Lucreţia Cuşa era pentru acel nenorocit de mărţişor pe care l-a vândut şi despre care Securitatea susţinuse că era ajutor legionar, iar Marina Chiriţescu era în lot cu paraşutiştii, aşa cum v-am spus.

La cât era condamnată Marina?
25 de ani. Sora ei, Ecaterina Juriari, care v-am spus cât era de bolnavă, a fost condamnată la 15 ani.

În infirmerie, mai era Anuţa Cândea [36], o ţărancă din Făgăraş, Maria Blaj, d-na Niculina Mihalache [37], d-na doctor Stratulativ, apoi Mama Leana, care era condamnată pentru ajutor acordat unor fugari în cazul Şuşman... (Erau două grupuri Şuşman, unul în Abrud şi altul în Arad. Acesta era de la Abrud.) Mai era Florica... tot în cazul acesta, şi alte ţărănci condamnate pe viaţă, tot pentru fraţii Şuşman.

Cam câte erau implicate în cazul Şuşman?
Erau... patru-cinci ţărănci, cam aşa ceva.

Spuneţi-ne ce ştiţi despre fraţii Şuşman?
Am aflat de la colegele de detenţie că aceşti fraţi au fugit - nu ştiu motivul - şi au stat la o familie, ascunşi într-o şură cu fân. Securitatea a aflat că sunt acolo, a înconjurat şura şi a tras. Ei nu au vrut să se predea. Atunci securiştii au continuat să tragă până când fânul a luat foc şi ei au ars de vii.

Au refuzat să se predea şi au murit...
Tot în acea infirmerie am stat cu d-na Mihalache, care, ca şi celelalte doamne în vârstă, era grav bolnavă. Noi, cele mai tinere, ne ocupam de ele. Fiecare tânără se ocupa de câte o doamnă mai în vârstă. Am mai stat cu Maria Blaj, iehovistă, care deşi nu împărtăşea credinţa noastră, era o fată minunată. M-a ajutat foarte mult. Ea vroia să facă totul, le ajuta pe doamnele în vârstă. Însă nu puteam s-o lăsăm numai pe ea, deoarece avea TBC osos şi TBC ganglionar.

Ştiţi la cât a fost condamnată?
Nu ştiu la cât a fost condamnată, dar a fost în lot cu iehoviştii.

Sigur că la Miercurea Ciuc ne schimbau: plecau unele, veneau altele; însă eliberarea noastră, în 1964, ne-a găsit cam în această formaţie...


Câte şapte zile de izolator

Spuneţi-mi, care era tratamentul aplicat deţinutelor la Miercurea Ciuc?
În primul rând, chiar dacă nu ţi s-ar fi aplicat vreun tratament, numai când auzeai de închisoarea din Miercurea Ciuc te îngrozeai. Să nu-ţi fi dat nimic de mâncare, dar numai gândul la acea temniţă grea te îngrozea. Avea nişte sobe oarbe, din zid - focul se făcea pe sală, cu câţiva cărbuni - care nu se încălzeau niciodată. Iarna, era un ger cumplit. Nici vara nu dădeam zeghea jos de pe noi, atât era de frig.

Şi asta în situaţia în care eraţi bolnave de TBC...
Bolnave, foarte bolnave. Norocul nostru a fost că ne-au dat voie să stăm în pat, pe când celelalte deţinute stăteau douăsprezece ore pe o bancă. Nu aveau voie nici să se apropie de pat. Dacă le vedeau că au intrat printre paturi, le acuzau că au stat culcate şi le trimiteau la izolator pentru şapte zile, unde li se dădea numai apă...

Care erau deţinutele cu un tratament atât de dur?
Toate, în afară de infirmeria noastră...

În ce consta tratamentul celorlalte?
Douăsprezece ore erau obligate să stea pe bancă. Mâncarea era sub orice critică: un simulacru de mămăliga, un arpacaş infect şi o zeamă de varză, vai de ea... Se gătea, totuşi, mai bine decât în alte închisori; gustul era mai bun. Dar mai mult te gândeai la pâine, decât primeai. Se sculau, săracele, şi spuneau: "Vai, am visat o pâine mare, albă, şi tot vroiam să tai din ea şi nu reuşeam." Iar altele spuneau: "Doamne, să mă văd liberă şi o să mă aşez pe marginea străzii, chiar în oraşul ăsta, şi o să rog pe cineva: "Du-te şi ia-mi pâine, să mă satur»". Nu am văzut o ceapă, un usturoi, nimic... Cât despre fructe sau pastă de dinţi, ferit-a Dumnezeu! Din când în când, veneau nişte procurori şi o întrebau pe şefa camerei ce mai dorim. Iar ea spunea: "Ce să mai dorim? Uitaţi, nu avem un săpun, nu avem o pastă de dinţi... etc " Şefa camerei era Lucreţia Jurj [38], care fugise în munţi cu soţul ei, pădurar... El a fost omorât, ea condamnată...

La cât era condamnată?
Lucreţia era condamnată pe viaţă, muncă silnică pe viaţă. Era o ţărancă foarte frumoasă, în vârstă de circa 28 de ani. Procurorii îşi băteau joc de ea: "Tu ceri pastă de dinţi, ţăranco? Ai văzut tu acolo, în Munţii tăi Apuseni, pastă de dinţi?" Iar ea spunea: "Domnule procuror, n-am văzut pastă de dinţi, dar în fiecare zi mâncam patru-cinci mere şi uitaţi ce dantură bună am."


Percheziţii pentru ace şi pâine

Nu vă mai spun ce percheziţii se făceau la Miercurea Ciuc. Una-două, te trezeai că te scotea pe sală şi îţi făceau percheziţie. Îmi amintesc de una care trebuie menţionată. Ne-a scos afară din fiecare celulă, pe rând. Noi, din celula noastră, auzeam un zgomot similar celui produs la un control O.R.L. Parcă le-ar fi controlat în gât cu linguriţa... Ne-am gândit că s-ar putea să fie vreo boală. Deţinutele tuşeau. Vine şi rândul nostru. Într-adevăr, ne-au băgat o linguriţă pe gât şi ne-au controlat toată gura... Aveam şi eu un ac, ascuns în gură, pentru că trebuia să ne coasem câte un nasture sau altceva. Mi-au scos acul şi l-au pus pe pervazul geamului, unde erau foarte multe ace. Ne-au controlat pe toate şi ne-au luat şi nenorocitul acela de ac, pe care îl aveam pentru strictă necesitate. După percheziţie, s-au luat măsuri drastice: cele la care s-au găsit ace au fost duse la izolator, unde au avut zile grele, în frig. Vă daţi dumneavoastră seama ce frig era iarna, la Miercurea Ciuc. Celor care eram foarte bolnave - mie, Lucreţiei Jurj şi celorlalte - nu ne-au făcut, chipurile, nimic, nu ne-au dus la izolator. Am scăpat ca printr-o minune, pentru că eram în infirmerie, aşa de bolnave.

Altă dată, ne-au scos paturile din infirmerie şi am dormit pe jos, deoarece ne-au prins dând pâine pe coşul de la sobă. În celula de lângă noi erau "vieţaşele", condamnate pe viaţă, cărora noi le dădeam pâine prin coş. Ne-au prins şi ne-au scos paturile. Am dormit trei zile pe jos, fără căldură, bolnave cum eram, iar fetele condamnate pe viaţă, multe dintre ele tinere - erau foarte multe tinere - au primit aceeaşi pedeapsă. De atunci au început să facă percheziţii mai dese.


Viaţa spirituală în celulă

Am avut şi o Biblie pe care o ascundeam într-o saltea, dar au găsit-o şi au luat-o. Nu ştiu cum au aflat de ea... Probabil că şi printre noi era una care ajunsese să toarne, pentru cine ştie ce reală sau iluzorie recompensă, sau poate să fi fost o persoană introdusă chiar de ei. Ne-a părut foarte rău când ne-au luat Biblia. Cu noi era şi sora Hildegard, o maică socială care se ocupa foarte mult de viaţa noastră spirituală. Cu dânsa am stat cinci ani. Suferea de TBC pulmonar. Tot cinci ani am stat şi cu sora Judith, care era în acelaşi lot cu sora Hildegard. Aceasta din urmă ne făcea catehizare şi ne preda germana. Făceam zilnic rugăciuni, liturghie, rozariul, Paraclisul Maicii Domnului... Eu ştiam pe de rost toate rugăciunile. Luam lecturile din Sfânta Scriptură şi sora Hildegard ne spunea: "Tu înveţi Capitolul cutare din Evanghelia aceasta, tu înveţi Epistola aceasta, tu înveţi cutare", şi aşa spuneam, pe rând, lecturile la Sfânta Liturghie. Am învăţat texte întregi din Sfânta Scriptură, ca până la urmă să se afle, să ne facă percheziţie şi să ne confişte Biblia. Vă daţi seama ce a urmat: pentru că nu avea cum să ne ducă pe toate, dintr-o dată, la izolator, ne-au scos paturile. Nu vă mai spun ce teroare a fost!


Dintr-odată au devenit ca fiarele

Nu ştiu ce s-a întâmplat afară, dar a fost o teroare grozavă la Miercurea Ciuc, cred că în iarna anului 1958. Miliţienii s-au purtat cu noi sub orice critică. Chiar şi cei pe care i-am crezut ceva mai civilizaţi, dintr-o dată au devenit ca fiarele. Îmi amintesc de Gica Popa, studentă la Medicină, care avea zece ani condamnare. Au prins-o scriind pe un săpun - învăţa limba engleză cu Nuţi Macarie [39], care era în lotul Bisericii Greco-Catolice, cu Valerica Moldovan. I-au pus cătuşele la mâini, ochelari negri pe ochi şi au ţinut-o aşa două ore, de nu mai ştia ce să facă de durere. Se sufoca, nu putea să-şi mişte mâinile, pentru că pe măsură ce şi le mişca, mai tare se strângeau cătuşele. A făcut pe ea de durere, n-a mai suportat. Era o fată înaltă, frumoasă şi deşteaptă... A fost o perioadă de mare teroare la Miercurea Ciuc.

De ce credeţi că s-a declanşat această teroare?
Nu ştiu ce s-a întâmplat afară...

Când, în '58?
Cred ca da. Oricum, tot ce se întâmpla afară...

...Se repercuta înăuntru.
Se repercuta asupra noastră, asupra deţinuţilor politici. Noi ştiam că ceva trebuie să se fi întâmplat afară, de vreme ce la noi se luau măsuri groaznice.

V-am amintit, desigur, doar câteva din sutele de persoane pe care le-am întâlnit în decurs de unsprezece ani, prin aceste temniţe grele. Îmi mai amintesc de Micuţa Ionescu, care şi-a lăsat fetiţa de şase săptămâni, în cărucior, când a fost arestată, iar când s-a întors, fetiţa avea zece ani. Câte mame n-au trăit această dramă! Vali Popescu şi-a lăsat băiatul de 13 ani, şi a făcut 14 sau 15 ani de închisoare. Când s-a eliberat, l-a găsit om în toată firea. Noroc că soţul ei n-a fost arestat şi s-a putut ocupa de educaţia lui. A făcut o facultate şi astăzi este foarte bine în Germania.

Spuneţi-mi, aţi legat prietenii durabile în perioada detenţiei?
Am rămas prietene cu multe colege de suferinţă cu care m-am revăzut după eliberare. Eram ca surorile. Pe doamnele în vârstă le tratam ca pe mamele noastre. În închisoarea de la Miercurea Ciuc, unde am stat mai mult la infirmerie, era d-na Cancicov care avea un dar extraordinar de a povesti. Aveam un program foarte variat, în ciuda constrângerilor şi a suferinţelor. Dimineaţa, după ce beam simulacrul acela de cafea, noi, cele tinere, le ajutam pe doamnele mai în vârstă să se spele, să se aranjeze, apoi ne suiam în pat şi stăteam întinse circa o oră, în linişte. Apoi, câte o doamnă povestea, în fiecare zi, o carte sau un film. De exemplu, d-na Cancicov povestea azi o carte, mâine povestea Lucica Florei, poimâine altcineva... şi aşa aveam zilnic relatarea unui film sau a unei cărţi. Asta era pentru noi extraordinar, mai ales când povestea d-na Cancicov, era o adevărată sărbătoare... Şi Lucica Florei, şi sora Hildegard aveau un dar deosebit de a povesti. Era o plăcere să le asculţi. După aceea, venea masa de prânz, apoi iar programul cu doamnele în vârstă, apoi programul de seară şi, în final, stingerea... Veneau şi te numărau ca pe... "Unu, doi" - să nu fi evadat vreuna, deşi nici pasărea nu ar fi putut să treacă de zidurile şi gratiile acelea.

Mi-aţi spus numele unor gardieni-femei, care la Văcăreşti au fost ceva mai omenoase; nu aţi menţionat, însă, dacă au existat şi cazuri care au excelat prin cruzime...
... Da.

... Sau prin cinism.
Nu ştiu cum le chema; la Miercurea Ciuc erau...

Da...
Miliţiencele care ne păzeau. Majoritatea erau maghiare... Era una, Erji, care părea mai civilizată, dar nu stătea de vorbă - nici nu aveau voie, doamnă, să stea de vorbă cu noi. Veneau, îţi deschideau uşa, îţi dădeau mâncarea şi plecau.


Veşti despre cei de afară

În toată această perioadă, în care aţi fost închisă, aţi avut vreo veste despre familia dumneavoastră?
În 11 ani nu am ştiut absolut nimic de ei, doar în 1954, când eram la Văcăreşti, mi-au dat în iunie o carte poştală în alb, să o scriu şi să o expediez. Am scris-o unei mătuşi din comună. În iulie ne-au dat a doua carte poştală. Cum nu am primit nici un răspuns de la mătuşa mea, a doua am trimis-o la o fostă deţinută, care a stat cu mine în celulă, Elisabeta Sălăjan, care era din Bucureşti (condamnată în lotul catolic, cu preasfinţitul Hirţea de la Oradea). O întâlnisem pe Bea la Oradea, unde am stat cu ea 6 luni, şi i-am trimis ei această carte poştală - eu eram foarte grav bolnavă de plămâni -, iar ea mi-a trimis un pachet. Nu aveam voie decât 5 kg: unt, zahăr,... atât ţin minte, dar să se încadreze în cele 5 kg. Şi atunci, dacă am văzut că nu am primit de la mătuşa nimic, i-am scris o a doua carte poştală, iar Bea mi-a trimis un pachet cu tot ce am avut voie şi, în acelaşi timp, am primit şi de la mătuşa pachetul. Fiind două pachete în aceeaşi lună, au depăşit 5 kg şi nu mi-au dat decât 5 kg, au luat şi dintr-unul, şi din altul. Dar a intervenit acest doctor, Nicolae Popescu, care a fost pentru noi îngerul păzitor şi care ne-a îngrijit, şi a mers la director şi mie mi-a dat înapoi untul, mi-a dat zahărul, nu mi-au dat nişte fructe şi nu mai ştiu ce mai era pus acolo, dar restul mi-au dat. Şi mătuşa mi-a scris de cei de pe Bărăgan. Atât mi-a scris: "Sunt bine cu toţii." Dar din 1954 până în 1964 nu am mai ştiut nimic despre ei.


"Ne-am dat seama că se întâmplă ceva"

Care a fost lucrul cel mai greu de suportat în detenţie... suma răului pe care l-aţi perceput în această perioadă?
Lucrul cel mai greu de îndurat, în afară de boală, a fost ruperea de familie. Treceau anii şi nu ştiai ce se întâmplă cu ai tăi. Pentru mine, era şi dorul de mama.... Vă daţi seama, m-am despărţit de mama la optsprezece ani. Nu ştiai nimic de ai tăi. Erai complet izolat, rupt de lume - nici o scrisoare, nici o carte, nici un ziar... Doar prin 1963 au început să ne dea cărţi, să ne arate panouri, cu blocurile care se construiau. De fapt, ne pregăteau pentru eliberarea din 1964... Ne dădeau ziare, zilnic câte un ziar, care mergea dintr-o celulă într-alta. Şi atunci iar ne-am dat seama că se întâmplă ceva - "Cum de ne dau ziare? Cum de ne duc la expoziţiile cu panouri, la gazetele de perete, pentru care cereau şi deţinutelor să scrie articole?" Sigur că fetele refuzau.

Note:
[1] Lucreţia Cuşa, născută la 28 octombrie 1927 în Bulgaria, colonizată în Dobrogea, în cum. Mihail Kogălniceanu. În 1952 este arestată şi condamnată la 10 ani închisoare corecţională. Eliberată la 16 iunie 1962. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 19911; C. Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar C, Ed. Maşina de Scris, Bucureşti, 2002, p. 290.)
[2] Adela Herişescu, arestată pentru prima dată în timpul manifestaţiei din 10 mai 1946. Este judecată de Curtea Marţială Bucureşti şi eliberată prin sentinţa 524/19 iunie 1946. În 1948 este condamnată în contumacie în lotul "trotiliştilor", fiind arestată la 24 iunie 1952. A trecut prin închisoriel Jilava şi Văcăreşti, în aceasta din urmă născând un băieţel. Eliberată la 30 aprilie 1954. A trecut prin închisorile Văcăreşti şi Mislea. (Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar H, I, J, K, L,Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2003, p. 47; Frusinica Moraru, Femei arestate în timpul regimului comunist - anul 1948 în Anale Sighet 6. Anul 1948-instituţionalizarea comunismului, ed. Romulus Rusan, Fundaţia Academi Civică, Bucureşti, 1998, p. 354; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 32628.)
[3] Alexandrina Teglaru, condamnată în 1952 la 15 ani muncă silnică pentru "crimă de uneltire contra ordinii sociale". Eliberată la 28 iulie 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 71559.)
[4] Nina Dombrovski, arestată la 18 iulie 1953 şi condamnată la 24 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, eliberată la 9 septembrie 1959. (AIOCIMS, mărturia doamnei Nina Dombrovski, caseta nr 7; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 22545.)
[5] Maria Herescu, arestată la 22 ianuarie 1953, condamnată la 2 ani închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ. A murit la 10 mai 1954 în Spitalul-penitenciar Văcăreşti. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 32607.)
[6] Ecaterina Juriari, condamnată în 1953 la 15 ani muncă silnică, în procesul paraşutiştilor, pentru nedenunţarea lui Ion Golea, adăpostit în casa surorii acesteia, Marina Chiriţescu. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 37339.)
[7] Marina Chiriţescu, medic, arestată la 5 septembrie 1953, la vârsta de 33 ani şi condamnată la 25 ani muncă silnică în lotul paraşutiştilor, pentru ajutorul dat lui Ion Golea. A trecut prin penitenciarele Jilava, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea, Aiud. Eliberată la 22 iunie 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 14649; V. şi anexa cu amintirile sale.)
[8] Smaranda Romanescu, soţia gen. Mihail Romanescu. Condamnată în 1950 la 6 ani temniţă grea, fiind acuzată de înaltă trădare pentru nedenunţarea soţului său. Eliberată la 6 iunie 1956. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 60880.)
[9] Paraşutiştii lansaţi de americani în 1952 pe teritoriul României au fost prinşi de Securitate şi au făcut în 1953 obiectul unui proces gigantic, cu 100 de acuzaţi. 13 dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi au fost executaţi în octombrie 1953. (n.ed.)
[10] Elena Stetin, arestată şi judecată în lotul paraşutiştilor. A fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru că nu şi-a trădat fratele, Mircea Popovici. A murit la Spitalul-penitenciar Văcăreşti. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 68449.)
[11] Mircea Popovici, născut în 1920 la Ohaba (Gorj), arestat la Ţicleni în lotul paraşutiştilor şi condamnat la moarte în 1953. Executat la Jilava la 31 octombrie 1953. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 58981.)
[12] Alexandru Popovici, tatăl lui Mircea Popovici şi al Elenei Stetin. În 1953 este condamnat în lotul paraşutiştilor la 20 ani muncă silnică pentru nedenunţarea fiului său, împreună cu întreaga familie (soţie, fii, ginere, cumnaţi). A murit în penitenciarul Dej la 8 februarie 1961. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 58874.)
[13] Mariana Ionescu, născută la 8 decembrie 1930. Arestată în septembrie 1952, de pe stradă, cu un grup de elevi care frecventau biblioteca franceză din Bucureşti, implicaţi apoi în procesul din jurul Legaţiei Franţei la Bucureşti. Până la proces (noiembrie 1953) a fost reţinută la Securitate (Uranus). A fost condamnată la 3 ani închisoare. A murit la 11 ianuarie 1954, la spitalul penitenciarului Văcăreşti în urma unei tuberculoze netratate, contactată în timpul anchetelor. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 35344; Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, AIOCIMS, mărturia doamnei Micaela Ghiţescu, casetele nr. 17 şi 156 I-II); Victimele terorii teroriste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar H, I, J, K, L, Ed. Maşina de Scris, Bucureşti, 2003, p. 1957.)
[14] Magdalena (Madeleine) Cancicov, arestată la 29 septembrie 1949 şi condamnată la 20 ani muncă silnică pentru complicitate la înaltă trădare în lotul Legaţiei britanice. A trecut prin penitenciarele Jilava, Mislea, Văcăreşti, Miercurea Ciuc. Eliberată la 14 aprilie 1964 prin graţiere. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 12661.)
[15] Mircea Cancicov, fruntaş PNL, fost ministru în perioada interbelică. Arestat la 5 octombrie 1946, condamnat la 20 ani temniţă grea pentru "crime de război". A murit la 25 decembrie 1959 în penitenciarul Râmnicu Sărat. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 12662.)
[16] Elena Răşcanu, Născută la 8 aprilie 1887, la Iaşi, căsătorită cu Petre Răşcanu, fost procuror general la Curtea de Conturi. La 8 iulie 1950, toată familia a fost arestată pentru că a avut cunoştinţă de legăturile fratelui Alexandru Liciu cu spionii Gibson şi Harris. A fost condamnată la 10 ani pentru "complicitate la crimă de înaltă trădare". După executarea în întregime a pedepsei, a fost eliberată la 14 iulie 1960 din penitenciarul Miercurea Ciuc. (Frusinica Moraru, Femei arestate în anii 1949-1953 în Anale Sighet 7. Anii 1949-1953-mecanismele terorii, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 461; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 60107, 60108.)
[17] Mihai Gr. Romanescu, general maior, comandor de aviaţie. Condamnat la moarte pentru legături cu reprezentanţii misiunilor anglo-americane, fiind acuzat de înaltă trădare. Executat în penitnciarul Jilava la 8 februarie 1952 (C. Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţionar R, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2007, p. 169; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 60876.)
[18] Valentina Popescu, a fost arestată la 27 august 1952, la vârsta de 20 ani, şi condamnată la 20 ani muncă silnică în procesul înscenat în jurul Legaţiei Franţei de la Bucureşti. Eliberată prin graţiere în 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 58725.)
[19] Sora Clara (Catrina Laslău), arestată la 29 iulie 1950. La 19 aprilie 1952 a fost condamnată, în Procesul Nunţiaturii apostolice, la 15 ani temniţă grea. Eliberată în 1964. (AIOCIMS, mărturia Sorei Clara, casetele nr. 129 I-III, 297 I-III şi 1328 I-VII; Sora Clara Catrina Laslău, Despre procesul Nunţiaturii Apostolice în "Memoria", nr. 26, 1998, pp. 109-118.)
[20] Valeria Moldovan, condamnată la 15 ani temniţă grea "pentru că a găzduit un preot greco-catolic
[21] Valeria Moldovan, condamnată la 15 ani temniţă grea "pentru că a găzduit un preot greco-catolic din procesul Vaticanului". Eliberată la 16 ianuarie 1963 (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 46408; AIOCIMS, mărturia doamnei Valeria Moldovan, casetele nr. 1294 I-III.)
[22] Felicia Popa, condamnată în 1951 la 6 ani închisoare corecţională în baza articolului 327 cp (instigare publică) pentru că "a depus activitate împotriva unificării bisericii greco-catolice". Eliberată prin graţiere la 10 octombrie 1955. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 57048.)
[23] Ioana Brânzaru, mama lui Gheorghe şi a lui Ioan Brânzaru. Arestată în 1951 şi condamnată la 8 ani închisoare corecţională pentru "uneltire contra ordinii sociale". În 1958 este eliberată şi trimisă în domiciliu obligatoriu. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 10195.)
[24] Gheorghe Brânzaru, membru al organizaţiei "Vlad Ţepeş II". În 1951 este condamnat la 18 ani muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". În 1953 evadează de la Cavnic, motiv pentru care în 1954 mai primeşte o condamnare de 8 ani închisoare corecţională. A fost eliberat prin graţiere la 4 august 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 10190.)
[25] Ioan Brânzaru, membru al organizaţiei "Vlad Ţepeş II". Arestat în 1951 şi condamnat la 25 ani muncă silnică. În 1953 evadează de la Cavnic, iar în 1954 primeşte o nouă condamnare de 2 ani şi 8 luni închisoare corecţională pentru "asociere contra liniştii publice" (315c.p.). Eliberat prin graţiere la 12 aprilie 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 10192.)
[26] Ileana Samoilă, sora lui Ion Samoilă, condamnat în lotul paraşutiştilor. Arestată pentru prima dată în iunie 1948 şi condamnată la 10 luni închisoare corecţională pentru favorizarea infractorului. În 1953 este arestată pentru a doua oară, pentru ajutorul dat fratelui său, şi condamnată la 8 ani temniţă grea. În februarie 1954, naşte o fetiţă la spitalul penitenciar Văcăreşti. (Ileana Samoilă, Am născut în închisoarea Văcăreşti, în Anale Sighet 1. Memoria ca formă de justiţie, ed. Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1995, pp. 249-252.)
[27] Maria (Micuţa) Ionescu, arestată împreună cu mama sa şi condamnată, în procesul paraşutiştilor la 3 ani închisoare corecţională, acuzată de "înaltă trădare" pentru că "a găzduit pe spionul Tolon (Tolan Ioan)". A trecut prin închisorile Timişoara, Piteşti, Mislea, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc. (C. Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţionar H, I, J, K, L, Ed. Maşina de Scris, Bucureşti, 2003, p. 157; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 35343.)
[28] Matei Boilă, fiul lui Zaharia Boilă. Arestat în 1952 şi condamnat la 1 an şi 3 luni. În 1956 este arestat a doua oară, fiind condamnat la 10 ani închisoare corecţională. Eliberat prin graţiere la 29 iulie 1964. (C. Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţionar A-B,
pp. 224; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 8883.)
[29] Ion Boilă, fiul lui Zaharia Boilă. Arestat în 1956 şi condamnat la 8 ani închisoare corecţională. Eliberat la 29 decembrie 1963. (C. Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţionar A-B, p. 224; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 8880.)
[30] Elena Boilă, fiica lui Zaharia Boilă. Arestată pentru semnarea unui protest împotriva desfiinţării bisericii greco-catolice şi deportată la Viişoara, în Bărăgan. În 1956 a fost arestată pentru a doua oară şi condamnată la 6 ani închisoare corecţională pentru popularizarea cărţii Apariţia Maicii Domnului la Lasalette. Eliberată la 2 ianuarie 1962. (C. Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi. Torturaţi. Întemniţaţi. Ucişi. Dicţionar A-B,, p. 223; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 8877.)
[31] Hildegard Frederica Reissner, născută în iulie 1909, soră romano-catolică. Arestată în 1951 şi condamnată la 18 ani muncă silnică pentru înaltă trădare. Eliberată prin graţiere în aprilie 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 60325.)
[32] Lucia Florei, arestată în 1953 şi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru "crimă de înaltă trădare". Eliberată în decembrie 1963 prin graţiere. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 26799.)
[33] Silvia Montani, condamnată în 1952 la 18 ani muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare. Eliberată prin graţiere la 14 aprilie 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 46626.)
[34] Annie Samuelli, funcţionară la Legaţia engleză din Bucureşti. La 28 aprilie 1950 a fost condamnată la 20 ani muncă silnică pentru înaltă trădare, fiind învinuită de spionaj în favoarea Angliei şi SUA. Eliberată în 1961. (Şerban Rădulescu-Zoner, "Procesul bibliotecilor" engleză şi americană în Anale Sighet 7. Anii 1949-1953 - mecanismele terorii, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, pp. 321-336; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 62315; vezi şi Annie Samuelli, Gratiile despărţitoare, Fundaţia Memoria, Bucureşti, 2001.)
[35] Georgeta Ilie, arestată în 1950 şi condamnată la 10 ani temniţă grea pentru "uneltire contra ordinii sociale". A trecut prin penitenciarele Jilava, Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Văcăreşti. Eliberată la 16 iunie 1960. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 34223.)
[36] Silvia Placa, condamnată în noiembrie 1952 la 18 ani muncă silnică pentru înaltă trădare. A trecut prin închisorile Jilava, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Eliberată în 24 octombrie 1956. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 55889.)
[36] Ana Cândea, arestată la 26 septembrie 1953 şi condamnată în procesul paraşutiştilor la 20 ani muncă silnică. A decedat în iulie 1961 în penitenciarul Arad. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 12670.)
[37] Niculina Mihalache, născută la 1 decembrie 1890 în comuna Leordeni, judeţul Muscel, soţia fruntaşului P.N.Ţ. Ion Mihalache. În vara anului 1947 a fost arestată pentru prima dată, fiind bănuită de complicitate cu cei implicaţi în cazul Tămădău. A fost eliberată în toamna aceluiaşi an. La 15 august 1949 a fost din nou arestată şi condamnată la 3 ani închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ. După executarea acestei pedepse a fost încadrată 24 luni într-o colonie de muncă. În perioada 1954-1958 a fost trimisă în domiciliu obligatoriu în comuna Dâlga Nouă din Bărăgan. În septembrie 1958 a fost rearestată şi condamnată, iniţial, la 14 ani temniţă grea şi confiscarea totală a averii, iar după judecarea recursului, la 10 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie civică şi confiscarea averii, fiind acuzată de uneltire contra ordinii sociale. A fost eliberată prin graţiere în iunie 1963. (Frusinica Moraru, Florin Pintilie, Consecinţele activităţii anticomuniste desfăşurate de unele femei după alegerile din 1946 în Anale Sighet 5. Anul 1947 - căderea cortinei, ed. Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti 1997, p. 662; Femei în temniţele comuniste. Niculina Mihalache - o româncă martir în "Memoria", nr. 22, pp. 46-47; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 44719.)
[38] Lucreţia Jurj, născută la 2 octombrie 1928, în satul Scărişoara Nouă, comuna Pişcolţ, judeţul Satu Mare. Membră a grupului de rezistenţă condus de fraţii Şuşman. La 28 august 1954 a fost arestată, iar în 1955 a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru "uneltire contra ordinii sociale" (209 c.p.), pedeapsa fiindu-i comutată ulterior la 25 ani muncă silnică. A fost eliberată la 23 iunie 1964 prin graţiere. (Lucreţia Jurj-Costescu, Patru ani de rezistenţă cu arma în mână, în Munţii Apuseni în "Memoria" nr. 26, pp. 101-105; ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 37347; vezi şi Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, "Suferinţa nu se dă la fraţi..." Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Lucreţia Jurj-Costescu, Ion Gavrilă-Ogoranu, Destine în rezistenţă (I) în Şcoala Memoriei 2003, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 87-94.)
[39] Ana Macarie, condamnată la 25 ani temniţă grea pentru "înaltă trădare", pentru că "a găzduit un preot din procesul Vaticanului". Eliberată la 16 aprilie 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 40684.)

Citiţi o biografie a Aristinei Pop-Săileanu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer