Sfinţenia stării de jertfă şi suferinţă

Citiţi un fragment din această carte.

Într-o casă din centrul Bucureştiului, casă ascunsă în adâncul unei grădini cu legume şi pomi fructiferi, locuieşte o doamnă cu o biografie senzaţională. Istoria care i-a modelat-o a şi împiedicat-o să şi-o povestească. Este prima dată când o face acum.

Tatăl său, un vestit pădurar din Ţara Lăpuşului, a salvat mai mulţi copii evrei de la deportarea la Auschwitz, în timpul stăpânirii maghiare, şi figurează la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim ca "drept al popoarelor". Dar pentru că, patru ani mai târziu, în 1948, a ascuns în cantonul său mai mulţi fugari anticomunişti, a fost nevoit să se refugieze în munţii Ţibleşului, fiind ameninţat cu arestarea după ce a refuzat să devină informator, cum îi propunea Securitatea. A luat cu el şi pe doi din copiii săi. Fata de optsprezece ani, cu un nume parcă mitologic: Aristina, este eroina acestei cărţi. Băiatul, Achim, avea cu patru ani mai mult. În urma plecării lor, ceilalţi membri ai familiei - soţia, ceilalţi copii, numeroase rude, mai mult sau mai puţin apropiate - au fost deportaţi în Bărăgan. În 1953, după patru ani în care a organizat şi condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului, grav bolnav, Nicolae Pop a coborât din munte şi s-a lăsat arestat de securişti, pentru a nu-şi încurca colegii de luptă şi pentru a-şi salva astfel rudele persecutate câtă vreme el era de negăsit. Securiştii n-au aşteptat ca boala să-l răpună: l-au ucis ei, fără judecată. Cei din munţi au fost în scurtă vreme fie împuşcaţi, fie prinşi şi condamnaţi: Achim la 22 şi Aristina Pop la 20 de ani închisoare. Cei unsprezece ani de până la graţierea din 1964 Aristina i-a petrecut în închisori, grav bolnavă ea însăşi, dar protejată de prietenia colegelor de suferinţă, între care era mereu cea mai tânără.

Aristina Pop trece prin cele mai teribile suferinţe, dar găseşte mereu o mână protectoare care o apără. Este omul care se ştie face iubit tocmai pentru că nu este în stare de ură. Dezarmează pe anchetatori prin ingenuitate, pe femeile gardian prin faptul că le-ar putea fi copil, pe doctori prin altruismul tinereţii sale. Deşi trăieşte printre bolnave şi le vede chiar pe multe murind lângă ea, nu-şi pierde credinţa, refuză resemnarea, continuă să spere. Intelectuale, ţărănci, călugăriţe şi doamne din înalta societate formează o lume ideală, un falanster al suferinţei care înnobilează. După ce iese din închisoare şi securiştii încearcă s-o folosească, le cere s-o trimită mai bine înapoi, după gratii. Se căsătoreşte "la prima vedere" cu un tânăr, Nicolae Săileanu, cu care se aflase în aceeaşi închisoare şi care se îndrăgostise de ea fără să ştie cum arată, doar auzindu-i povestea. Acelaşi noroc îl are cu părinţii soţului, în casa cărora se mută, şi la serviciu, unde este primită "fără autobiografie". Se pierde în furnicarul Bucureştiului, cu precauţie, dar fără complexe.

Cum a reuşit un asemenea caracter să se facă iubit într-o lume a urii, a luptei de clasă? Secretul este numai al Aristinei Pop şi constă, fără îndoială, din ştiinţa înnăscută de a rămâne normală într-o lume a anormalităţii.

Dincolo de datele de psihologie, eroina acestei cărţi este un martor şi un mărturisitor de excepţie. Relatarea ei este simplă, clară şi luminoasă. Numeroasele personaje alături de care trece - în munţi, în închisori şi în viaţa privată de după detenţie - sunt creionate printr-o simplă trăsătură, prin descrierea unui gest, a unei date biografice, de obicei cea mai favorabilă. O bunătate care nu duce la un idilism ieftin, ci la o plutire existenţială pe deasupra necazurilor lumii, la un fel de "sfinţenie" a stării de jertfă şi suferinţă.

Sub aspect documentar, mărturiile sale dau un ordin de mărime neaşteptat de ridicat numărului celor ce au opus rezistenţă comunismului, ca şi celor ce au umplut închisorile. Prin orizontul inerent îngust al adăpostului din munţi sau al închisorii se perindă zeci şi sute de personaje, în spatele cărora se aliniază alte mii şi mii, mulţimi de oameni demni de încredere, care suferă în tăcere şi ar putea să te ajute. Mult mai mulţi atunci, în teroare, decât astăzi, în libertate.

Coincidenţele şi surprizele sunt uimitoare. Se întâmpla uneori (şi notele documentare din subsolul cărţii o confirmă) ca în aceeaşi închisoare să fie ţinuţi captivi mai mulţi membri ai aceleiaşi familii, fără ca unul să ştie de altul. O deţinută îşi vede sora stâlcită în bătăi de Securitate fără s-o mai poată recunoaşte din cauza rănilor. Un tată octogenar este condamnat la douăzeci de ani muncă silnică pentru că nu şi-a denunţat fiul, paraşutat de americani. Într-o aceeaşi închisoare, deţinuţii vin, pleacă şi revin după ani şi ani de zile, ca într-un carusel al terorii. Şi, în sfârşit, la sosirea acasă din detenţie, "mătuşica Aristina" este recunoscută întâi nu de rudele vârstnice, ci de o nepoată de 12 ani care se născuse în timpul absenţei ei şi o ştia doar din poveştile altora.

Se întâmplă, de asemenea, lucruri de necrezut: la un moment dat, într-o casă - cu podul oferit ca adăpost partizanilor - se ţine o şedinţă de partid la sfârşitul căreia, stropit cu horincă, cei ascunşi aud cum proaspeţii comunişti cântă refrenul pe care l-am folosit ca titlu al cărţii: "Să trăiască partizanii/Până vin americanii". Oportunism? Cinism? Speranţă deşartă? Pentru ţara cu puşcăriile ticsite de deţinuţi politici visul american era un panaceu universal, dar şi o iluzie. Un fel de Calende Greceşti, al căror sens era, până la urmă, ironic şi zadarnic.

Sunt amănunte care, fie şi aleatoriu, vorbesc despre dimensiunile şi nuanţele înfricoşătoare, în spaţiu şi în timp, ale sistemului concentraţionar.

Cartea pe care o edităm se aşează alături de troiţa pe care am înălţat-o, în luna mai 2007, pe locul unde s-a jertfit Nicolae Pop, ca un omagiu adus celor care au încercat şi au reuşit, chiar dacă în schimbul vieţii distruse, să reziste comunismului în munţii României. Este un studiu de caz şi în acelaşi timp o sinteză transversală prin activitatea Fundaţiei Academia Civică, prin patrimoniul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, de-a lungul a 14 ani de existenţă. Interviul de istorie orală a fost realizat în anul 1995 de doamna Liana Petrescu, unul din pionierii centrului nostru de studii, şi a fost transcris la scurtă vreme apoi de domnişoara Maria Udrescu, colaboratoare ea însăşi din primii ani ai Centrului.

Între timp am completat banca de date a Memorialului Sighet cu sute de mii de documente, pe care le-am analizat în vastul proiect Recensământul populaţiei concentraţionare şi început la sfârşitul anilor '90. Aproape fiecare nume propriu rostit de doamna Aristina Pop-Săileanu va putea fi găsit de cititor, verificat şi confirmat, în subsolul paginii graţie datelor din acest recensământ. Multe mărturisiri ale sale consună cu alte şi alte documente testimoniale aflate în colecţiile noastre "Analele Sighet", "Biblioteca Sighet", "Şcoala Memoriei".

Fotografiile câtorva zeci de colegi de luptă şi de detenţie, ca şi fişele lor de încarcerare, provin şi ele, cele mai multe, tot din arhiva CISAC. Cred că este cartea în care am utilizat cel mai complet şi multilateral această arhivă. Este reconfortant să reconstitui şi să reconfirmi până la ultimul cuvânt, din documente preexistente, biografia unui unui martor, narată de el însuşi.

Îi mulţumesc în mod deosebit domnişoarei Virginia Ion pentru migăloasa muncă de documentare, de strângere şi corelare a datelor, pentru actualizarea interviului şi în general pentru dificultăţile şi sâcâielile muncii de editare a cărţii. Domnului Cicerone Ioniţoiu îi datorez, ca şi de alte dăţi, unele fotografii şi verificarea unor dileme. Fotografia de pe copertă, ca şi alte câteva din Anexă, ne-au fost puse la dispoziţie de departamentele de cercetare şi arhivă ale CNSAS. AFDPR Sighet ne-a dat, la rândul său, alte câteva fotografii ale partizanilor din grupul Pop-Oniga. Tuturor le mulţumim pentru participarea la eforturile noastre, inclusiv familiei Pop-Săileanu, care ne-a răspuns cu sensibilitate şi răbdare nenumăratelor solicitări documentare.