Nu mi-aş fi închipuit că există un astfel de loc. "Nicăieri nu se vede mai puţin cer decît la noi... uite, fîşia asta de cer n-are mai mult de un kilometru!" - îmi zice nea Puiu. O văgăună în munţi. Soarele nu ajunge aici decît la apus şi atunci totul e învăluit în acea lumină fantastică, ireală. O lumină de culoarea păpădiilor, care se cerne blînd peste ruinele fostei cantine şi peste cele ale clădirii administraţiei pe jumătate prăbuşite, dar şi peste blocurile cu două etaje, unul devastat de un incendiu în urmă cu ceva vreme. Peste versantul muntelui şi peste ce-a mai rămas din haldele de steril în care, în mod paradoxal, îşi au rădăcinile copaci chirciţi. Lumina aceea pare produsul artistic al unui director de imagine, desprinsă dintr-un film science-fiction despre zorii unei noi civilizaţii, de după sfîrşitul lumii.
La Băiţa Plai, această "civilizaţie" e reprezentată de vreo 20 de familii, în general bătrîni şi copii, de rămăşiţele unei foste colonii ridicate la gura minei de uraniu de către ruşi, cei care au exploatat iniţial zăcămîntul în anii '50, de un magazin care este în acelaşi timp şi cîrciumă şi de o şcoală generală, într-un apartament de bloc. Mai demult exista şi o capelă, într-un alt apartament, şi un clopot care anunţa din cînd în cînd cîte o slujbă, însă mai nou aspectele spirituale ale vieţii comunităţii se rezolvă ceva mai la vale, în satul Băiţa.
Desigur, mai e şi drumul care leagă colonia de Nucet şi, mai departe, de Ştei. Două orăşele care au fost create în mod artificial tot de către ruşi şi au apărut odată cu mina. Privirile locuitorilor din Plai se îndreaptă într-o singură direcţie a drumului tehnic, cea de unde vine maşina care face aprovizionarea cîrciumii cu băuturi spirtoase incolore şi cu vin "Babanu", din care patronul n-a scos la vînzare decît trei butelci. În cealaltă parte a drumului e, pentru ei, Capătul. O barieră, o pancartă pe care scrie "Pericol de radiaţii" şi o gheretă cu doi paznici. Nimeni nu trece fără aprobare sau legitimaţie, în afară de copiii care ocolesc bariera mai sus, pe versant, căci îi trimit părinţii după leurdă, zmeură şi ciuperci. Dincolo de barieră, drumul continuă spre mina care e în curs de închidere şi se pierde în măruntaiele muntelui. Un munte ca o măsea cariată. Odinioară, cînd ruşii au descoperit că filonul de minereu era chiar muntele, au fost fascinaţi de ideea de a-l căra bucată cu bucată în URSS. Şi în mare parte au reuşit.
Poate tocmai acea pancartă a imprimat psihoza. Oamenii îşi imaginează că presupusele radiaţii nu se pot opri acolo, la barieră, şi că trec mai departe, că se insinuează în viaţa şi în casele lor.
Psihoza uraniului
Am ajuns în colonie pe la prînz. M-am gîndit că n-o să mai găsesc pe nimeni, că toţi au reuşit să se mute, să-şi găsească locuinţe într-altă parte. Şi că locul acela de la gura minei a devenit, în sfîrşit, pustiu, aşa cum ar trebui, de fapt, să fie. Însă am aflat că între timp au sosit oameni noi. S-a întors fiul lui nea Puiu de la Galaţi, şi-a cumpărat un apartament într-unul dintre blocurile ruşilor şi acum munceşte la moara 4, la Ştei. Nu mai suporta căldura, ţînţarii. "Acum nevastă-mea e fericită, îmi cere în toiul verii s-o învelesc cu plapuma" - rîde el. De ce nu şi-a luat o casă în satul Băiţa? Pentru că îi place la bloc. Dar şi dintr-un alt motiv. "E ceva cu locul ăsta... funcţionează ca un din ăla... un charger pentru telefonul mobil. Te încarcă. Eu cînd mă duc în vale mă simt vlăguit, mă îmbolnăvesc... şi cînd vin înapoi nu mai am nimic, sînt ca nou!" "Din cauză de la radiaţii!" îl completează Remus Dobra, arătîndu-şi toţi dinţii lui din argint. Nici pe el nu l-am cunoscut în urmă cu patru ani, cînd am mai fost aici. E celibatar. "Aicea la noi îs mai mulţi bărbaţi singuri decît femei. Data viitoare cînd veniţi, poate mi-aduceţi o nevastă..."
Consoarta lui Vasile Harţag, călăuza noastră din prima prospecţie, se pregăteşte să facă un grătar în spatele blocului. De două zile îl tot trimite pe Vasile după leurdă şi nu se dă dus. "O să se treacă leurda pînă merge el... nu poftiţi cu noi la masă?" Ea are un apartament la Ştei, dar nu stă acolo. Stă aici cu Vasile, la munte.
Locul de grătar e lîngă latrinele "de pe apă". Blocurile nu au canalizare. Aprinde focul lîngă un Trabant pe butuci. Deja se adună copiii ţiganilor. Ne cer bani pentru eugenii şi bomboane.
Băiţa Plai este în primul rînd un caz social. Toată povestea cu radiaţiile - care ba se văd, ba plutesc, ba se depun pe fundul paharului - se suprapune peste sărăcia vieţii de zi cu zi. Este basmul lor preferat. Pentru că nimeni nu le spune nimic şi nici dacă ar afla adevărul nu l-ar pricepe. "Pruncii noştri se joacă pe uraniu!" - declara în urmă cu patru ani Harţag, pe la ziare şi posturi de televiziune locale care descoperiseră aici "un subiect de senzaţie". "Să vină aici domnii de la Parlament, Iliescu, Năstase, ca să vadă cum ne îmbolnăvim!" În afară de cameramanii care au filmat doar cîteva cadre, de atmosferă (căci toată "senzaţia" consta în trei blocuri părăginite, două coteţe şi un porc solitar, pe uliţă), n-a venit nimeni. Li s-a promis, mai ales în preajma alegerilor, că vor fi mutaţi, că li se va repara drumul şi că li se va rezolva problema cu ţevile care deversează în subsolul blocurilor. Că întreaga zonă va primi compensaţii pentru faptul că în interiorul minei este acum un depozit de deşeuri radioactive. Nu s-a întîmplat nimic. Doar o fostă primăriţă de la Nucet a găsit aici un azil pentru familiile de ţigani de care vroia să scape.
"De ce nu vin investitorii?", "Coca-Cola trebuia să facă o fabrică şi nu s-a mai făcut...", "Au vrut să facă un telescaun pînă la satul de vacanţă de la Vîrtop... trebuia să treacă pe la noi. Dar nu l-au făcut ca să nu se iradieze turiştii..." - sînt replicile care ascund disperarea unor oameni uitaţi, închişi în celula lor în care soarele pătrunde doar după ora şapte seara.
În prezent, mina nu mai reprezintă un pericol, pentru că acel minereu de calitatea I, puternic radioactiv, a fost dus de mult. Unii spun că, de fapt, nu mai există uraniu deloc, alţii, prea puţin vorbăreţi, cum ar fi Mao, singurul miner activ care locuieşte în colonie, cred că e prea mult. Cifrele şi hărţile geologice care se referă la rezervele de minereu sînt protejate prin lege şi considerate secret de stat. O problemă ar putea fi concentraţia de radon, un gaz radioactiv provenit din dezintegrarea uraniului, mai ales în spaţiile închise, neaerisite.
De curînd, un doctorand de la Cluj a venit să facă un studiu şi să măsoare concentraţia de radon din locuinţe. Oamenii au primit nişte dispozitive ciudate, asemănătoare unor filme fotografice pe care nu îndrăznesc să le atingă, de fapt nişte detectori de urme. Li s-a spus să-i pună la loc ferit, pe dulap, cu interdicţia de a-i muta din loc. Au primit şi cîte o fişă în care să-şi treacă datele personale şi să răspundă la întrebarea de cîte ori pe săptămînă îşi aerisesc locuinţa. "1-2 ori", scrie în fişa lui Remus Dobra. Tot în fişă scrie că radonul în concentraţii mari este al doilea factor de risc pentru îmbolnăvirea de cancer pulmonar, după fumat. Nea Puiu îşi aprinde ţigara, s-a liniştit.
Oamenii din colonie mai au o legendă pe care o ştiu chiar şi copiii, "pleacă, mă, de aicea că pe tine nu te interesează poveşti din astea!" - strigă la Ionuţ bătrînul Mureşan. Cea cu ruşii care au venit ca să se stabilească aici pentru o vreme. În prima zi au făcut drumul, în a doua zi au construit blocurile, în a treia zi au angajat oameni şi i-au transformat pe localnici în mineri, în a patra zi au înălţat cantina şi le-au dat oamenilor de mîncare, în a cincea zi s-a deschis mina şi le-au împărţit minerilor bani, în a şasea zi s-au îmbătat cu toţii cu vodcă la un foc de tabără la care au prăjit sosiski şi în a şaptea zi s-au odihnit. "Uite, pe acolo trecea trenuţul cu minereul păzit de soldaţi!" - ne arată bătrînul Mureşan spre versantul muntelui. El a fost miner, soţia sa a lucrat la cantină, amîndoi i-au prins pe ruşi. Nu şi-au dat seama cînd au plecat, ca şi cum nici n-ar fi fost. Însă nu poţi muta un munte din loc fără să laşi nici o urmă. O colonie, cîteva blocuri, o comunitate.
Copiii uraniului
Ionuţ are nouă fraţi, îi numără pe degete şi îi ies doişpe. El este cel mai mic dintre băieţi, în clasa a III-a. Merge la şcoala improvizată într-un apartament de bloc. Dimineaţa iese din casă, cu ghiozdanul în spate, ocoleşte blocul în care stă şi intră în blocul vecin. În sala de clasă, cele şase bănci din sufragerie, învaţă toţi copiii pînă în clasa a IV-a, plus "grădinarii". În urmă cu patru ani aveau un învăţător de la Nucet care obişnuia să se întoarcă spre prima bancă şi să spună: "Acum clasa a II-a e atentă la mine!", apoi să se adreseze ultimei bănci: "Clasa a IV-a, voi aveţi matematică!". N-a rezistat la Băiţa Plai decît doi ani. Îl întristau copiii, nu le dădea nici o şansă. Atunci, cei mai mulţi băteau mingea în ora de sport pe drumul tehnic, se fereau de camioanele care veneau dinspre mină şi vroiau să se facă şoferi. Acum, camioanele s-au mai împuţinat şi meseria de şofer nu mai e la modă printre puşti.
Ionuţ vrea să se facă criminal. Se uită la filmele de pe Pro TV şi i se pare o meserie bună. Odată a fost cu tatăl său, Doru, pînă sus, la Piatra Grăitoare. O călătorie de şapte zile şi şapte nopţi, în care s-au întîlnit cu ursul şi au dormit în pădure. "Nu-l ascultaţi!" - intervine un frate mai mare. "Pînă la Piatra Grăitoare nu sînt mai mult de patru ore. El tot timpul minţeşte..." Ionuţ şi ceilalţi copii români nu pot să-i sufere pe copiii ţiganilor, dar se joacă cu ei, n-au ce face, altfel nu se pot forma echipe de fotbal. De obicei, joaca se sfîrşeşte cu cîte o încăierare, din care Ionuţ se alege cu păduchi. Îi pasez mingea, e cam dezumflată. "Plecaţi, nu-i aşa?" Vom pleca, la un moment dat. "Şi tata pleacă la vară în Germania ca să muncească... Mă ia cu el ca să-l ajut." "Iar minţeşteee!" - se aude vocea fratelui mai mare. Ionuţ se supără, nu mai are chef de fotbal. Visul lui de a călători se dezumflă precum mingea pe care o mai loveşte o dată cu piciorul, apoi o lasă în mijlocul drumului.
Ora cinci
Pe măsură ce trece timpul, nea Puiu devine din ce în ce mai agitat. Se uită la ceas. Singurul eveniment important din viaţa comunităţii se întîmplă la ora cinci, atunci cînd se deschide magazinul. Pe la fără un sfert, oamenii încep să iasă de prin case şi să se prelingă spre parterul ultimului bloc. Unii se aşază la o masă lungă din lemn, alţii se sprijină de o balustradă şi aşteaptă. Băutura e doar un pretext, deşi pînă la urmă cu toţii sfîrşesc prin a se îmbăta în fiecare seară. Abia la ora cinci, oamenii încep să-şi vorbească, să-şi spună lucrurile pe care şi le-au mai spus şi ieri, şi alaltăieri.
Deja s-au format două grupuri: unii stau la masă, alţii rămîn în picioare în faţa cîrciumii. Doar bătrînii stau în interior, la cele două mese. Cîţiva vecini nu-şi vorbesc şi astfel găsesc soluţii ca să se separe, atunci cînd a sosit momentul socializării de după-amiază. Totuşi, nu se pot abţine şi îşi mai aruncă două-trei vorbe peste umăr. Copiii le întrerup conversaţiile, cer bani pentru dulciuri. Încep să desfacă încet ambalajele, să şi le împartă, să le mănînce şi brusc capătă gesturi de oameni mari.
Pe drum apare un ARO cu o remorcă plină. Oamenii ştiu ce va urma şi se aşază pe băncile de lemn ca la spectacol. E zi de alocaţii şi se întorc ţiganii beţi de la Ştei. Năvălesc în magazin, mai iau de băut. "Îşi fac praf alocaţiile în două zile!" - zice cineva. Ţiganii se aşază pe o bordură, cu berile în mînă. Au adus cu ei şi un băiat orfan ca să le cînte la acordeon. "De la Spitalul de nebuni din Nucet!" - spune altcineva.
Petrecerea ţiganilor degenerează în bătaie, oamenii deja s-au plictisit şi îşi văd de ale lor. De fiecare dată se întîmplă la fel. Vecinii certaţi se împacă. Este ceasul la care apune soarele şi lumina aceea aurie se opreşte doar pentru cîteva clipe pe chipurile lor. Peste mai puţin de o oră, în văgăuna de la Băiţa Plai va fi beznă, iar Ionuţ se va posta în faţa televizorului ca să vadă un film cu asasini.