All Locked In (1)

Arta contemporană dansează, valsează când, de fapt, se zbate între eşecul asumat, depresiv-melancolic, şi jubilaţia unui triumf şi a unei atotputeri dubioase, suspecte, la obţinerea cărora a participat, dar pe care nu şi le-a creat singură: pe care, altfel spus, le-a primit, iată, în dar ca pe o condiţie impusă, de care nu are altceva de făcut decît să se bucure. Dar orice dar, aşa cum se ştie, este otrăvit. Arta contemporană a învins dispărînd, generalizîndu-se, a ajuns, altfel spus, la putere în urma unei evoluţii istorice obiective pe care a dorit-o, a anticipat-o, s-a străduit s-o provoace.

Una dintre cele mai consistente, mai grave, mai clasice (o adevărată lecţie de anatomie pe cord deschis) expoziţie de artă contemporană din anul acesta îşi va închide porţile duminica viitoare, după mai multe luni de binemeritat succes. Este vorba de Locked In, organizată la Casino Luxembourg, şi curatoriată de către Maria Rus Bojan şi Philippe Hardy.

La arta contemporană trebuie să reacţionăm. Asta ne cer artiştii: să ne lăsăm senzaţiile, percepţiile şi, deci, conştiinţa re-înviate, re-inventate, să ne deschidem, literal, porii minţii (creierul este marele, supremul organ de simţ, nu un supercomputer).

Marea dramă şi aporia de fond a artei contemporane este non-răspunsul. În multe dintre acţiunile ei, arta conceptualist-situaţionistă actuală se strecoară în cotidian, încercînd să-l insoliteze, să-l deturneze, să-l desendimenteze, să-l denaturalizeze. Ce se întîmplă însă atunci cînd efectul de ramă nu funcţionează? Oamenii nu răspund, nu observă arta, nu disting intenţia de artă din mediul înconjurător, care se bazează tocmai pe provocarea şi pe solicitarea permanentă a privitorului-consumator, pe emisia continuă de mesaje-semnale, absorbind şi neutralizînd, astfel, prin "artă", prin "frumos" şi prin estetizare continuă, omogenă, generalizată orice semnificaţie de artă adevărată? În astfel de cazuri, arta moare, adică nici măcar nu apucă să se nască, să apară, iar artistul rămîne un actor monden. Arta rămîne nenăscută, biet făt nici măcar avortat în marele pîntece al "capitalismului libidinal", cum îl numeşte Bernard Stiegler, al capitalismului "cultural şi artistic". Se întîmplă des, mult prea des.

O primă reacţie perceptiv-cogitativă la selecţia de lucrări Locked In ar putea fi: rezistenţa prin obiect. Altfel spus, păstrarea instanţei operei, ca "interpretant logic" (C.S. Peirce), ca mediaţie, ca suport pentru acţiune.

Locked In este un termen medical care desemnează un sindrom. Marea calitate a intenţiei curatoriale este, în cazul de faţă, promovarea acestei sintagme la rangul de verdict cu privire la lumea contemporană, la situaţia actuală a omului, la ceea ce curatorii expoziţiei îndrăznesc, încă, să mai numească noua condiţie umană. A fi închis în vizibil, paralizat în vizibil, paralizat prin vizibil, prin avalanşa de imagini, a vedea, aparent, totul, mult, monstruos, dar a nu putea face nimic, a nu putea interveni, acţiona, a fi condamnat doar să vezi, să asişti: separaţie debordiană inclusă, consubstanţială "societăţii spectacolului". Nu facem decît să ne uităm.

Corelaţia dintre vedere (imagini) şi blocaj ar putea părea factice, întîmplătoare. Dar nu este. Este, dimpotrivă, esenţială, structurală. Aşa cum mi s-a întîmplat să scriu de curînd, într-o carte recentă (deşi în alt sens), plătim vizibilul. Omni-vizibilitatea are un preţ. Enorm.

Ne-am putea imagina, ne-am putea apropia noua condiţie de a-toate-văzători de o binecunoscută tortură, mult practicată în timpul totalitarismului comunist: privarea de somn, obligaţia de a ţine în permanenţă ochii deschişi. Nu asta facem tot timpul? Cînd şi cum să mai acţionăm cînd sînt atîtea de văzut, atîtea de urmat, atîtea semnale la care trebuie, într-un fel sau altul, să răspundem?

Aşa cum spuneam la început, arta însăşi este, astăzi, închisă în vizibil: toţi înăuntru, nu mai există Exterior, triumf al Umanului, ca normă, asupra omului. Imanenţă totală.

Chiar şi în contextul egalitar, totalizat democratic al artei contemporane, continuă însă să existe mare artă, mari artişti. Iar aceasta este cea de-a doua mare provocare, de subtext însă, a expoziţiei Locked In. Chiar dacă arta a devenit, sub diverse forme (de fapt, foarte puţine, cîteva, strict codificate, gramaticalizate), una dintre principalele practici sociale contemporane (ceea ce, personal, am încercat să rezum prin agregarea lexical-conceptuală all-ready-art: totul este deja artă, trăim într-o lume tot mai "artistică", guvernată şi condusă prin imagini estetic-şocante), ea nu s-ar putea distinge şi ar fi murit de mult dacă n-ar exista, totuşi, opere şi artişti de geniu.

Fără emfază, dar ferm, perfect conturat şi dispus, expoziţia Locked In îi "displayază" pe cîţiva dintre marii artişti contemporani şi cîteva dintre marile opere contemporane. Arta actuală continuă să rămînă compatibilă - din păcate pentru conceptualist-situaţioniştii de duzină, adevăraţi artişti-lichidatori ai artei, din fericire pentru artiştii cinstiţi şi adevăraţi - cu capodopera. În cîmpul generalizat artistic, adevărată industrie artistică, al lumii contemporane, arta adevărată rămîne la fel de rară ca în trecut. Cum arată omul actual, situaţia omului actual în operele (căci sînt opere, nu doar "lucrări", cum mult prea neutralizat şi "corect politic" se spune în momentul de faţă) de artă ambiţioase? Care este nu doar reflectarea artei, ci, mai ales, în blocajul generalizat, inclusiv al artei ca atare, răspunsul artei, intervenţia artei, acţiunea artei? Ce mai face, ce mai poate face, altfel spus, arta, cînd se ia cinstit în serios şi nu-şi propune doar să se "nişeze" comod, cameleonic în pliurile societăţii de hiperconsum? Vom vedea, căci e de văzut.