Dr. Mabuse şi dramele orientale - Ziua 17: Germania - Turcia

Formula acestei serii de articole are două dezavantaje complementare: există, pe de o parte, ţări cu o cinematografie aşa de bogată şi, mai ales, de notorie, încât problema selecţiei cere discernământ şi imaginaţie, pe de alta cinematografia unor ţări participante e quasi-necunoscută publicului nostru. Evident, prima dificultate e mai lesne surmontabilă şi tipul de provocare pe care-l adresează semnatarului e chiar interesant. Dacă, însă, prin comparaţie, ar trebui să fi vorbit de literatură (şi abia acum, aproape de spartul târgului regret să nu fi abordat o serie autonomă în acest sens), te mai descurcai cu premiatul Nobel care ne-a vizitat ţara de curând, ca invitat al unei edituri. Chiar dacă aşa îţi mărturiseai, de fapt, limitele restrânse în materie. Cum nu-mi amintesc de nici un film turcesc pe care să-l fi văzut, deşi e posibil s-o fi făcut, într-o viaţă de om, voi face rabat de la regula autoimpusă, drept criteriu de selecţie şi voi schiţa rezultatele unui succint excurs documentar. De altfel am mai făcut-o, în cazul filmului elveţian. Sper doar ca articolul să fie citit de cât mai puţini turci românofoni, căci eu mă pot face de râs, dar LiterNet nu.

Primul nume pe care căutarea mi-l oferă e al tinerei actriţe Nahir Erdoğan, omonimă cu actualul premier şi mai ales născută pe 16 iunie 1980, la Izmir. Folosită cu precădere în seriale TV, dintre care unul, cosemnat de regizorul turc Nazli Baklavacioglu şi de cel grec Theo Angelopoulos, valorifică tribulaţiile unei căsnicii mixte, greco-turce, s-a întins pe 38 episoade. A mai făcut câteva filme, ultimul, Broken Angel, posibilă melodramă, după titlu, chiar anul ăsta.

Bostonul a găzduit, între 27 martie şi 11 mai, tot anul acesta, un festival al filmului turcesc. De ce Bostonul? Cum nu cunosc motivul, nu văd de ce n-aş încerca un răspuns gen Groucho Marx: pentru că nu Anchorage, nici Puntarenas. Important e că a fost a şaptea ediţie, deci începe a fi o tradiţie. Festivalul s-a deschis cu filmul Auf der anderen Seite / Yasamin Kiyisinda, al regizorului, deja celebru, Fatih Akin, şi se termină cu câteva zile de concert, festivalul fiind şi muzical. Ultimul film, The Cry of the Reed e scris de un turc, regizat de un evreu american şi povesteşte despre un fotojurnalist turco-american, Sevgi Okan. Prezentarea în cadrul festivalului a constituit premiera mondială a filmului.

Dacă echipa de fotbal a Germaniei e una a prezentului, cu două vârfuri poloneze, Miroslav Klose şi Lucas Podolski şi un manager tânăr, nici măcar fost mare jucător, Joachim Lőw, personajul ales pentru a o reprezenta în plan cinematografic e unul din întemeietorii filmului german, Fritz Lang. Contemporan cu Serghei Eisenstein, Erich von Stroheim şi David Wark Griffits, toată floarea cea vestită a marii generaţii de pionieri ai celei de-a şaptea arte. Am pomenit deja de filmele făcute în anii 20 pe baza epopeii Nibelungilor, într-un articol anterior, De la Danzig la... Gdansk. După ce lansase, încă din 1922, personajul dr. Mabuse, care avea să devină un erou comparabil cu Fantomas în anii '60, face, în chiar anul de cotitură 1933, Testamentul dr. Mabuse, care este interzis de dr. Goebbels. Totuşi, se spune că şeful propagandei nazi i-ar fi oferit cineastului un post de vârf în aparatul său, la studiourile cinematografice UFA Berlin, iar Lang ar fi fugit imediat în Franţa. Episod nu întru totul documentabil din biografia maestrului, deşi emigrarea e certă. Pleacă apoi în America, unde, în 1952, are loc premiera filmului interzis în 1933. Urmează o serie de filme făcute în USA, pentru a se întoarce în ultima parte a vieţii în patria natală, respectiv în RFG. Unde îşi face ultimele filme, pe linia aventuroasă, ultimul avându-l ca erou pe acelaşi dr. Mabuse, în 1960: Cei 1000 de ochi ai doctorului Mabuse, film de autor, scris, regizat şi produs. În ultimii 16 ani de viaţă se retrage din lumea filmului.