Dublu mixt: Pitagora-Artemis vs. Maria-Beyul de Samos - partea II-a

Citiţi partea I-a a articolului Dublu mixt: Pitagora-Artemis vs. Maria-Beyul de Samos.

Prânzul la terasa reperată e satisfăcător pentru Ramiro, care-şi găseşte un fel fără carne şi pentru mine, chitit să mănânc în Patagonia ce mănâncă patagonezii, mai puţin pentru Felicia, care n-a avut perspicacitatea să-şi identifice puiul universal în menu. Chelnerul, un tinerel aducând cu Maximilian Schell, în versiune de periferie, vorbind o engleză mai cursivă şi fără pelticării, mă întreabă, ca peste tot, de unde suntem, apoi, politicos şi prudent, declină invitaţia mea la ghicit, dar se luminează la faţă când află că suntem români. Exact invers faţă de omologii săi italieni, fraţi de geantă latină, sau, cum spunea medicul acela pensionar, cu alura de taloneur de rugby, de geantă latrină. Încearcă, flăcăul nostru, să ne frigă la cursul euro, îl taxez imediat la bacşiş, sper să fi înţeles. Oricum e posibil să mai mâncăm aici.

După-masă ne întâlnim cu Alexandra, omul de teren al agenţiei turceşti de legătură, angajată din România pentru clienţii români, şi angajăm programul opţional, care ne lasă liberă doar ziua de luni. Seara, înainte de cină, explorăm cartierul de dincolo de şosea. Curăţel, locuit, pe cât se pare, de lume pestriţă, de rând. Sar în ochi câteva bucătarii la vedere, turcii nu par să se jeneze să trăiască în văzul lumii, am văzut cel puţin 2-3 familii luând prânzul pe verandă, la umbra vegetaţiei confortabile pentru toate simţurile. Abia peste câteva zile, remarc, retroactiv şi întrucâtva surprins, absenţa unei moschei în această sfoară de cartier. După ce văzusem una, nou construită, dar pe model clasic, plantată la marginea unui cartier nou de blocuri, de-a lungul şoselei ce închide Kuşadasi între ea şi mare.

Ne trezesc nişte răcnete, înainte de miezul nopţii: Turcia trebuie să fi marcat în poarta Cehiei. Dar singurul canal TV comestibil, cel spaniol, nu suflă dimineaţa o vorbă.

Ora şi jumătate de plajă, până ce umbra hotelului îmi trece de picioare şi rămân doar cu protecţia strecurată a celui de-al doilea palmier, pe fondul aburului de briză şi al muzicii străvechi din urechi, constituie un bun prilej să mă întreb cum se face că nu-i aud şi nu-i văd pe însoţitorii mei transparenţi. Apelul la subiect coase, cu aţă tot transparentă, peste anul intervacanţier, ultima însemnare din ziua părăsirii insulei Tenerife cu cea de azi, a doua pe malul egeean al Asiei Mici. Ariel îşi mutase, succesiv, sediul de pe verga velei trincă (asta când nu călărea, şăgalnic, bompresul) mai întâi acolo unde vântul rostogoleşte norii, apoi dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii, cu un stagiu pe insula Avalon, pentru a izbucni, ca din hyperspaţiu, câteva zile, chiar înaintea războiului cu statuile guanches şi a dispărea apoi dublu, cu o vorbă rea şi aruncând codul telecomunicării peste umăr. Oricât mi-ar lipsi, am deja o răspundere faţă de cititori, între care intră şi cei avizaţi, care au comentat lectura jurnalului. Îmi incumbă, adică, între altele, obligaţia de a inventa succedanee ale însoţitorilor. Amaryllis refuză să mă mai asculte, pretinde, pe bună dreptate, că atmosfera Greciei era o mixtură savantă, când scriam, la un an sau doi după călătoria efectivă: relatarea amintirii despre raportarea permanentă a impresiilor imediate la vocea proustiană a lui Alexandru Mitru, povestind, la radio, în anii copilăriei, Legendele Olimpului. O invocasem inspirat, ce martor ar fi fost mai potrivit, când această mixtură se adresa, la cerere, unui interlocutor definit, decât floarea personalizată virtual, din decorul aceleiaşi copilării? Pe amiralul conte de Salamanca ştiu că-l pot convoca oricând, dar renunţ s-o fac, când ştiu că ar veni forţat şi fără voie bună. Şi lui îi lipseşte Ariel la fel de mult, chiar dacă pentru el Ariel e nostalgia personajelor autorului său, bătrânul Leonidas. În Ariel el o vede pe fata-cu-trei-nume-şi-o-liniuţă, pe Misterioasa Necunoscută şi, mai ales, pe Dagmar, zeiţa celor patru vânturi, ce-ar putea el vedea decât alte creaţii ale leonidanamţului, ce-aş putea vedea eu, în acelaşi Ariel, decât o plăsmuire de fum, din zirena Adnana şi Mihu, musul care învăţa navigaţia după Steaua Polară şi după Crucea Sudului. O plăsmuire care ia, pe cer, când vrea, chipul duhului furtunii, invidiat în secret de calibanul din fiecare Prospero. Nu-i de mirare că pe cerul ostentativ şi indiferent de senin, de deasupra templului surorii fecioare a lui Apollo, acelaşi cer boltit deasupra visurilor atemporale ale beyului de Samos, care-şi însemna şi el călătoriile, Ariel s-a ascuns, cu încăpăţânare, înapoia lui Mizar şi Alcor. Alcor fără Mona.

Strelitia, descoperită ca dar de despărţire de insula Tenerife, e încă timidă, nu i-a venit rândul în funcţia de însoţitor nevăzut, iar prinţesa neagră a frunzei de arţar s-a mutat din inima pădurii lacustre aşa de adânc, că nici eu nu ştiu unde se află. Ştiu doar că e undeva, acolo, în inima inimii pădurii de hickory, pe malul lacului îndepărtat. Lac fără de ştimă şi fără de monştri. Pădure în care frunzele de aramă ale arţarului tutelar vibrează în tonuri de argint. De departe...

Aşa că am nevoie de încă o generaţie de însoţitori nevăzuţi. Deja ştiu în jurul cărui personaj se vor aduna, la chemarea muezinului din minaretul moscheii din Kuşadasi, când eu îmi târguiam mândru un fes turcesc. Ştiu, dar n-a venit încă vremea s-o spun.

Prima ieşire din aria izolată unde e hotelul nostru, verificând sistemul local de transport, microbuze care opresc la semnalizarea oricui, oriunde pe traseu, contra două lire turceşti, adică un euro şi ceva. În centrul oraşului, care cumulează calitatea de port cu cea de staţiune litorală, vânzoleala e ca din altă lume. Schimbăm dolarii, cumpăraţi la Bucureşti, după sfaturile frumoaselor de la agenţia numită chiar Kuşadasi, care, altfel, ne-a procesat amabil şi competent pachetul de servicii. La un curs dezavantajos, dar respectând oarecum paritatea euro-dolar, dar nu le poţi avea pe toate. Turul de recunoaştere are, ca finalitate logică, portul şi drumul logic din centru în port trece prin două bazare. Mediu cu mare putere de absorbţie a banilor. Dacă primele impresii fuseseră cel puţin rezervate, azi am fost nevoit să-mi schimb imaginea şi să le dau, cu mare bucurie, bile albe. Au replica iute, mult mai iute ca a oricărui balcanic, dar nimic din încrâncenarea sârbo-croaţilor şi a albanezilor, nimic din mica megalomanie la purtător a grecilor, nimic din susceptibilitatea bulgarilor (sic!). Mai iuţi la minte ca oltenii, au un simţ al miştoului mult amplificat faţă de bucureşteni. Când îi vezi, îndesaţi, solizi, harnici, ultimul lucru care-ţi poate trece prin minte e că ar putea fi miştocari. Şi sunt, doamne, sunt. Italienii sunt copii de cor faţă de ei. Din toată fauna pe care am întâlnit-o de 5 ani încoace, singurii care îi bat la capitolul caterincă subţire sunt chinezii, mai exact chinezii semănaţi prin Japonia, iată de ce eram aşa de curios anul ăsta să-i văd la ei acasă. Doar două exemple: că nu te poţi opri în faţa unei vitrine, măcar de-ar fi de lux, fără să fii luat în primire de negustor, asta era axiomatic. Mă apăr, în faţa unui geam ce adăposteşte niscai diamanticale, cu un I'm just seeing. Replica vine sec, nu fără un zâmbet în colţul ochilor negri: I'm just selling. O să ziceţi că e banală şi previzibilă. OK, dar am ales dintre zeci de exemple. A doua, la masa unei terase, unde am riscat să ne aşezăm pentru prânz. Numai pentru că n-am rezistat tentaţiei să mâncăm sub firma Murphy, deşi mirosisem că fantezia asta ne va costa cel puţin triplu faţă de prânzul de ieri, la marginea şoselei, volubilul patron, cu aceeaşi faţă de pirat simpatic, se angajează în obişnuita conversaţie: De unde sunteţi, Ghici, răspund eu reflex. Din Rusia, vine cea mai frecventă ipoteză în zona mediteraneană. Bun. Vine un angajat subţirel, şmecher, aduce comanda, întreabă şi el, îl pun şi pe el să ghicească. Îmi pică falca: fără un zâmbet, tinerelul opinează că suntem... libieni. Highly improbable să fi fost inocent.

Marţi e, conform planului, o zi integral turcească. Ultima plajă matinală, de mâine programul ales începe dimineaţa, iar sâmbătă plecarea e la fel. La 12 soseşte, cu o punctualitate demnă de cea mai bună cauză, un microbuz mai mic decât un Range Rover 4 x 4 şi ne duce, cu un demn dispreţ faţă de viteza legală şi chiar faţă de câteva semafoare, nu la baia turcească pe care o reperasem pe hartă, ci undeva dincolo de oraş, în plin câmp. Instituţia se cheamă, în limba locală, hamam. În curte, un bar face faţă, pe stânga, unui loc de odihnă, cu perne şi covoare. O tinerică drăguţă ne propune, în schimbul a "numai" 10 extra euro de căciulă (toată tărăşenia costase 12), un masaj suplimentar, cu uleiuri aromate. Declin oferta şi intrăm, băieţii, în circuit. Un vestiar cu dulăpior, apoi incinta, pe frontonul căreia nu scrie expresia dantescă, ci, banal, intrare. Interiorul calchiază vag o moschee: pătrat, cu chiuvete la fiecare metru, străjuind pereţii, cupola centrală semisferică. La mijloc, însă, o masă octogonală (cum altfel?), încălzită, aburul e semitransparent şi nu prea fierbinte. Baia pare a fi un surogat turistic, oricum mai eficientă ca igienă decât cea de acasă, ori de la hotel. Încerc să evaluez venitul cuiva care şi-ar permite o atare instalaţie acasă, la dimensiuni reduse, de uz familial, o plasez imaginativ în vilele pătrăţoase din cartierul de peste şosea. Rimează cu leandrii şi palmierii din curţi. Un turc din clasa mijlocie, chiar începând cu straturile mai adânci ale acesteia, şi-ar putea permite, în numele tradiţiei musulmane a folosirii igienice a apei. Cronometrez adaptarea, totuşi greoaie, a respiraţiei la densitatea şi temperatura aburului, am riscat să-mi stric ceasul, cumpărat la kilogram, cu ceva vreme în urmă, ca să ştiu pe ce lume trăiesc. Mă gândesc să-i sugerez fiului meu s-o sune, zilele următoare, pe Alexandra, care ne mărturisise că sărise experienţa hamamului, la începutul perioadei sale estivale aici, ca angajat al companiei turceşti şi trebuia să cunoască personal tot ce recomanda turiştilor. De ce o sărise? Din pudoare, înţelegând că traversarea procedurilor se face nud. Ori, noi eram cu totul 4 bărbaţi şi o femeie. Perechea unuia din cei 4. Toţi 5 în costume de baie.

Una peste alta, primele ore după ieşirea din clădirea hamamului m-am simţit uşor şi răcorit. Dar nu mai mult de aceste prime ore.