Felix

Urlete din apartamentul vecin.

Nu-mi dau seama dacă sunt urletele obişnuite, cele cu care suntem nevoiţi să trăim, ori se întâmplă ceva la care eu ar trebui să reacţionez. În primul sertar de la noptieră, am numărul poliţiei, mâzgălit în grabă pe colţul rupt al unei reviste, imediat după noaptea în care vecina de deasupra a fost bătută de bărbatul ei. A purtat de a doua zi o pereche uriaşă de ochelari care nu reuşea să-i ascundă vânătăile din jurul ochilor şi a stat la soare pe balcon aşa, inertă. I-am spus bună dimineaţa, privind-o atent. Mi-a răspuns, apoi n-a adăugat nimic. Cei doi s-au despărţit ulterior.

În apartamentul din dreapta, de unde se aude acum vocea aceasta care se răsteşte pe un ton ridicat, trăieşte o nemţoaică în jur de patruzeci. Pleacă dimineaţa foarte devreme în mini-golful ei albastru închis. Probabil spre serviciu, la fel ca tot restul oamenilor. Fumează foarte mult în grădină, în tăcere, făcând zgomote abia audibile. Uneori îşi drege vocea, alteori oftează. Ceva se mişcă pe dalele micii terase, atât, acesta este pentru mine singurul semn că este acolo. N-o pot vedea. Grădinile noastre sunt separate de un perete de lemn, de gardul verde înalt.

Am vorbit rar. Ne-am întâlnit rar. Sunt o persoană retrasă, şi nu am răbdare să trec prin toate etapele prieteniei, astfel că am abandonat repede, exasperată de inepţia dialogului dintre noi. "Azi o să plouă, dar în zilele următoare...". Privind amândouă spre un nor uriaş în formă de pasăre cu aripi desfăcute, plutind pe cer.
O, da.

Este foarte înaltă, are o constituţie fizică masculină, umeri largi, şolduri înguste, oarecum solidă. Are o faţă foarte luminoasă, dar o expresie de necitit. Imposibil de pătruns, după standardele mele est-europene. Părul blond, însă, în bucle, îi conferă un aer neaşteptat feminin. Uşor nepotrivit.

Are un băiat de 10 ani, de culoare.

O aud de obicei cum îi citeşte câte o carte în grădină, stând aşezaţi în şezlongurile care scârţâie la câte o mişcare. Ori joacă badminton şi râd. Se ceartă foarte des, şi exact asta ar putea să fie în momentul de faţă: o nouă dispută. Poate că el nu şi-a făcut temele pentru şcoală, ori vrea să meargă în vreo excursie, iar ea nu îl lasă. Poate că el vrea un nou Nintendoo. Poate vrea mai mulţi bani de buzunar. Ori poate ea a descoperit că fumează. Ori poate tatăl de culoare a răsărit de pe undeva şi are chef de scandal. Deşi n-am văzut niciodată vreun bărbat intrând la ea. N-am auzit niciodată o voce de bărbat de la ea din casă.

Băiatul încearcă mereu să se impună. Ridică vocea, argumentele sale nu sunt valabile, aşa că mai ridică un pic vocea, până ajunge să urle. E procedeul lui standard.

Dar acum? Sunt în pijama şi am de gând să mă bag în pat. Soţul meu doarme de o jumătate de oră. Mă strecor lângă el şi nu ştiu ce ar trebui să fac. Să ascult cearta, să mă fac că nu se întâmplă nimic? Să adorm liniştită?! Este treaba mea, până la urmă?

Cumva, nu mă văd capabilă să închid ochii, iar inima îmi bate un pic mai repede decât ar trebui. Totuşi, dacă stau să mă gândesc, n-am auzit vocea ei absolut deloc. Adevărat, aşa vorbeşte de obicei, foarte-foarte încet. Nu-şi pierde cumpătul când devin polemici unul cu celălalt, doar băiatul este cel care urlă. Însă n-am auzit nici măcar o şoaptă de-a ei astăzi, o şoaptă poate că tot ar fi trebuit să aud. Nu mai sunt sigură care este situaţia.

Deodată el începe să-şi piardă de tot controlul, urlă, se vaită, plânge sfâşietor, geme.

Nu, ceva nu e normal! Ceva e în neregulă!, gândesc.

Nu este, în mod evident, una din certurile obişnuite. Ceva este greşit. Fundamental în neregulă. Sunt sigură de asta, şi anume, vocea ei nu se aude deloc. Devine o certitudine că el este singur acasă. Mă apropii de perete şi ascult. Îmi devine clar că vorbeşte cu mama sa la telefon, confirmându-mi bănuielile. Femeia lucrează de noapte.

"Hai, lasă telenovelele, femeie!", îmi spune bărbată-miu în timp ce se răsuceşte pe partea cealaltă.

Dar eu aştept acolo, aşezată pe parchetul rece, cu braţele încolăcite în jurul genunchilor, să mă hotărăsc dacă să intervin. Să sun la salvare? Să sun la poliţie? Unde să sun? Ce să fac? De prea multă vreme această agonie de dincolo de peretele meu...! Băiatul pare să-şi fi pierdut minţile.

Îl aud cum urlă din răsputeri: "Mama, vino înapoi! Te rog, vino înapoi! Mama, unde eşti?!"

Plângând în hohote, sfâşietor. Probabil că ea l-a întrebat de ce plânge, pentru că el îi răspunde răcnind: "Pentru că sunt atât de trist! Pentru că sunt atât de cumplit de trist!".

Nemulţumit de răspunsul ei din telefon, urlă mai departe: "Sunt un orfan în Germania! Un orfan în Germania! Un negru în Germania!".

Scoate un urlet cumplit, înnebunit de ce îi spune femeia în telefon, şi se dezlănţuie ca un apucat: "Fick dich, fick dich! Fick dich!".

Apoi tăcere.

Stau mai departe în întuneric, cu genunchii în braţe. Acum că s-a lăsat liniştea, chiar că nu mai pot face nimic. Rămân însă trează. Mă simt foarte confuză, căci nu pot hotărî ce este mai înspăimântător: cearta de dinainte, ori liniştea de-acum?