Libelula

Se apropie o nouă staţie.

O fată în bocanci trece pe lângă şirul de scaune, călcând apăsat, cu o grabă nerezonabilă. Podeaua bubuie. Un bărbat îşi suflă nasul câteva rânduri mai în faţă.

Afară, copacii sunt verde şters şi galben. Încă îşi păstrează frunzele, ca şi cum zăpada i-ar fi luat pe neaşteptate. Brazii sunt pudraţi cu alb. Panourile publicitare încremenite în nefiinţa lor. O motocicletă parcată lângă un stâlp. O groapă, îngrădită provizoriu, chiar în mijlocul trotuarului. O fabrică, doar câteva săli luminate, restul în beznă. Sub o peliculă cenuşie, un disc argintiu. Cu toate acestea, este soarele. Şirul de maşini parcate pe stradă: gri, negru, roşu, lila. Un stol de păsări tăind cerul.

Privesc cum un bărbat se aşează vizavi de adolescentul cu căşti de pe celălalt şir de scaune. Îşi împreunează mâinile peste piept, stând picior peste picior, mestecând gumă.

Ciori zburând în cerc deasupra unui tufiş.

O staţie pustie, încremenită. Nici măcar o adiere de vânt.

Pe peron, o adolescentă scapă din pumn mărunţişul în faţa automatului de bilete. Sună precum un pumn de pietricele aruncate cu forţă într-un geam. Rahat!, exclamă. Un bărbat cu o căciulă şi un fular gri stă imobil lângă ea, cu o expresie atât de goală pe chip, de parcă tocmai s-ar fi dezmembrat în atomi. Nu face niciun gest s-o ajute.

Pe bancheta din faţa mea, o femeie cu un copil. Băiatul se zvârcoleşte-n permanenţă, neliniştit, în ciuda insistenţelor mamei sale. Încearcă să-l păstreze calm, dar băiatul vorbeşte-n continuu.
"Uită-te, mama, o libelulă!"

În dreptul obrazului meu, o libelulă nemişcată pe geam. N-am observat-o. Chiar şi când stau aşa, încordată, lacomă, şi observ, tot nu le văd pe toate.
"Cum a ajuns aici?", întreabă băiatul. "Uită-te, ce frumoasă e!"
"Da, e foarte frumoasă", zice femeia absentă, cu ochii în altă parte.

Băiatul, ridicat în picioare, se apropie să arunce o privire.

Dar nu libelula este în centrul atenţiei sale, ci eu.

Siluetele neclare ale blocurilor şi copacilor se rotesc în jurul ferestrelor zgâriate, iar eu simt că încercarea mea de a mă preface că privesc afară nu are succes.

Apropierea nedorită a băiatului...!

N-am chef de conversaţie cu cineva care are şase ani, ori şapte, aşa că mă concentrez dincolo de geam cu încăpăţânare.
"E minunată, mama! Pot s-o omor? Pot s-o omor? Pot s-o omor?"