Crăci şi mături

... În jurul mesei, lumea vorbea, gesticula, râdea şi se contrazicea. Numai o secundă a fost linişte, cât i-a luat să intre, să spună cum îl cheamă şi să se aşeze. Când i-a venit rândul, i-a năucit cu ciripiturile lui, iar la final a dat şi lovitura de graţie: o "cracă" direct peste ochii ascultătorilor săi. "Crăcile" apăreau mai ales când era obosit şi nervos. Pe lângă ele mai folosea şi "mături", obiecte utilitare perfecte dacă voia să cureţe o conversaţie mai puţin comodă. Atunci era evaziv şi naiv sau doar se prefăcea a fi, ridica din umeri şi purcedea la curăţenie; atunci se ivea o mătură, ca din senin, elibera drumul şi toată lumea era brusc fericită.

Cineva a petrecut mult timp studiindu-l pe omul-arbore, curăţindu-i frunzele moarte. Dar se năşteau mereu altele şi se dovedise a fi o muncă oarecum inutilă.

Al doilea era un pic mai tânăr decât omul-arbore, mai liniştit şi mai tăcut. Îşi ascundea bine crăcile, căci avea la rândul lui, slavă Domnului, iar picioarele şedeau la locul lor, bine înfipte în pământ, permiţându-i uneori o alunecare pe derdeluşul noroios al lumii, când se plictisea. În oraşul lui nu existau ierni, era fericit din cauza asta. Prea mult frig l-ar fi împiedicat să gândească şi el dorea să analizeze. Să analizeze tot, de la primul bob din cafeaua de dimineaţă şi până la absenţa suspectă a florăreselor din pieţele oraşului, în miezul lui iunie. Vreun gest neobişnuit? Odată i-a luat unei fete necunoscute o creangă de liliac, de la o ţigancă de pe chei. I-a dăruit-o fără cuvinte. Analiza orice, de la mişcarea stelelor la progresul curios al prafului de pe mobila din apartamentul închiriat în care locuia. De aceea nici nu vorbea foarte mult, nu avea timp.

Primul om nu prea ştia să râdă, al doilea nu ştia să zâmbească. Foarte puţini oameni râd frumos, observase cu dreptate cel de-al doilea om. Atunci s-a hotărât să se abţină şi să nu mai râdă niciodată. Râsul nu îngraşă, spunea el, ci doar urâţeşte.

Aceşti doi oameni ar trebui să se întâlnească. Primul, pentru a învăţa de ce nu e bine să-ţi ţii crăcile la vedere, iar al doilea, pentru a face câteva scufundări în profunzimea lumii.

... Numai aşa se vor întoarce printre ai noştri. Iar noi, după călătoriile cuvenite, ne vom reuni în oraşele interioare şi vom aştepta un alt anotimp. În linişte. Atât de multă linişte, încât încă puţin şi vom dispărea de tot. Asta îmi spunea el, născocind un zâmbet, ultima oară când l-am văzut. Era într-o dimineaţă cu vânt, dantelată cu o lumină aproape mierie. Alergam de colo-colo, ocupaţi cu fermoarele sufletelor care nu doreau să se închidă.

Cu un calm chirurgical, am extras toate pierdutele şi nepierdutele, redevenind, primul prin ochii celui de al doilea, cei care eram demult. Când?