Asemănătorii (I)

- Îngerul a zis nu. Şi a mai zis să te gândeşti la tine, rosti răspicat bătrânul, privindu-l cu drag. Copilul se ridică şi culese cu grijă pietrele împrăştiate prin iarbă. Nu scoase o vorbă. Se îndreptă agale spre poarta deschisă, fără a privi în urmă, strângându-şi comoara în pumnii mici şi îndârjiţi.

Se aflau în ţinutul dealurilor, de unde contemplau împreună schimbarea luminii. Pe puşti nu-l interesa asta. Gândindu-se la spusele bătrânului, îi venea să plângă şi ar fi vrut să se întoarcă şi să-l strângă în braţe, dar nu îndrăznea. Îşi continuă drumul către dealul cel mai apropiat, parcă fiindu-i ciudă că are pasul atât de mic, că nu-şi poate măsura puterile cu uriaşul adormit. Pe muntele din depărtare se vedea un oraş. I se spunea Oraşul cu o mie de ferestre. Din casa lor, de la poale, cei doi se gândeau adesea la el, dar nu urcaseră niciodată până acolo. Nu aveau pe cine căuta. Le ajungea casa lor strâmtă, cu două cămăruţe, lipsită de lumina soarelui, dar plină de cărţi şi discuri vechi. Prin curte se aciuaseră câteva pisici şi un câine, pe care bătrânul îl îndrăgise. Copilul gonea pisicile cu pietre, dar ele se întorceau, pentru că le plăcea umbra castanilor bătrâni din fundul curţii.
- Oare cât mai e până sus? îşi zise-n sinea lui. Obosea repede, deşi urca dealul în fiecare zi, să se joace, să privească pietrele alunecând în dezordine prin iarba înaltă şi oprindu-se, printre alte pietre, în albia râului care străbătea ţinutul. Prins în jocul lui sisific, nu îşi mai dorea să crească. Acesta devenise pentru el un alt fel de a respira, în lipsa sunetelor, în lipsa oamenilor. Îi era suficient.
- Bine că ştiu să le ascund, că altfel dispăreau! Mi le lua cineva până acum, se gândi el. Acestea erau tovarăşele lui de joacă, le ţinea pitite sub pat, într-o scoarţă de copac, departe de privirile iscoditoare ale tatălui, bătrânul cu ochi blânzi. Mamă nu mai avea, abia şi-o mai aducea aminte. Îi auzea doar glasul, de undeva din spatele amintirilor, ca şi cum o jumătate din sufletul lui ar fi vorbit cu cealaltă.

Când în sfârşit ajunse sus, desfăcu pumnii şi lăsă pietrele să cadă în iarbă. Se aşeză lângă ele şi le studie atent. Erau nouă, nu lipsea nici una. Transparente, perfecte, îi reflectau imaginea, ca tot atâtea oglinzi.
- Oare ce a vrut să zică tata? Ce vrea îngerul de la mine?

Se uita la ele întrebător, ca şi cum răspunsul s-ar fi aflat acolo, chiar sub privirea lui, învăluit în răsuflarea calmă a dimineţii.