Împuşcă aripile muştei!

Wanted e un film din acelea în care gloanţele apar în prim-plan mai des decît actorii. Nu e cine ştie ce pierdere cînd actorii se numesc Angelina Jolie. Dimpotrivă. Gloanţe care se răsucesc lent, foarte lent, arătîndu-şi toate încheieturile lor de bijuterii argintii.

Baletul ăsta de inspiraţie manga se anunţă ca un nou truc de bază în filmele de acţiune. Camera se mişcă altfel, efectele sînt altfel dozate şi fabricate, totul e altfel. În afară de Angelina Jolie, care o interpretează magistral, e drept, pe Angelina Jolie. Mergeţi să vedeţi cu ochii voştri! Altfel, s-ar putea să vă ia prin surprindere. Mai tîrziu, veţi fi şocaţi să daţi la cinema peste supereroi care seamănă leit cu voi, doar că sînt filmaţi cu lupa în ralenti şi asta-i face să pară speciali!

Şi veţi fi uluiţi să constataţi ce progrese au făcut efectele pe computer. Nimic la dimensiuni normale: totul e dilatat sau comprimat, în Wanted, cu senzaţia de pumn în stomac aproape la fiecare scenă. Cam ca în montagne-rousse, asta-i noua dinamică a filmelor de acţiune. Nu caută să te prindă, ci să te lovească în plex! Să-ţi producă o senzaţie fizică, nu psihică!

Că nici supereroii nu mai sînt ce-au fost, o ştiam din Fight Club. Dar chiar în halul ăsta, veţi spune, adică un "account manager", contabil mărunt, terorizat de şefa supraponderală şi chinuit de atacuri de panică. Iată omul! "You're the man!", îl salută jovial colegul cu care-l înşală prietena lui. Un supererou în supermizerie, aşadar! Stîrneşte compasiune superioară, nu dorinţă de identificare! Nu e un Rocky pe care să-l admiri! Obişnuiţi-vă cu acest tip de erou "sims", care vă seamănă, numai că o duce mult mai prost! Ca personaj, în schimb, e mult mai "catchy", exclude detaşarea.

Atacurile de panică ale micului contabil (James McAvoy, noul tip masculin infinit vulnerabil şi ezitant) devin, pe parcurs, stil de luptă. Morala reconfortantă: cine leşină de frică în faţa şefului are stofă de războinic. Pereţii camerelor pulsează, secundele se topesc, lumea se deformează pînă arată ca un tunel spaţiu-timp-traiectorie de glonţ. Prin culoarul acesta iniţiatic-infernal, eroul ajunge într-o organizaţie secretă de asasini şi se transformă în fiul tatălui "killer" de top.

Transformare e mult spus. Muncă de convingere, mai degrabă. Tînărul oarecare recunoaşte, de voie, de nevoie, cu vorba bună a bunului Morgan Freeman sau cu bătaia, că da, într-adevăr, e un supererou cu supercalităţi. Adică poate împuşca aripile muştelor, dacă se concentrează un pic. Odată convins, lucrurile decurg mai lin. Contabilul fricos aruncă flaconul cu energizante, îi trînteşte o tastatură ergonomică peste ochi prietenului trădător şi admite: "I'm the man!". Apoi intră în jocul cu asasini şi purcede la răzbunarea tatălui.

Eroul timpurilor noastre nu mai trece de la "man" la "Superman", ci de la "man" la "man". Ce fel de "man", el decide, el îşi inventează identitatea. Şi încă o schimbare, tot mai insistentă în poveştile moderne: răul şi binele nu mai sînt clar delimitate. Eroul nu ştie foarte clar pînă la sfîrşit în ce tabără luptă. Asasinii nu se mai împart în "buni" şi "răi", ci în profesionişti şi amatori. S-a dus moda personajelor negative şi pozitive. "Real life" a ajuns şi pe marile ecrane.

Nu pentru că autorii filmelor de acţiune s-au ruşinat de măcelurile din Rambo şi Terminator şi au luat-o pe o pantă rezonabilă. Dimpotrivă. Şi-au dat seama că un munte de cadavre şi o grămăjoară de muşte ciunte impresionează la fel, dacă ştii cum să-l filmezi. Şi, cum publicul se plictisise de terorişti, avioane, bombe şi luptători născuţi tatuaţi, au schimbat registrul. De la manevre en-gros, la treburi de fineţe. Au rupt meticulos aripile muştelor, au legat brîu de dinamită şobolanilor şi i-au pus pe micii contabili să meargă pe acoperişul trenurilor ca prin parc. Uitaţi-vă şi vă minunaţi! Altfel dozate şi fabricate, totul e altfel.