Iluzii pierdute (I) - Iluziile literaturii române, de Eugen Negrici

Cam puţini comentatori ai fenomenului literar şi specialişti ai disciplinelor umaniste conştientizează extraordinara şansă a unui alt câmp de cercetare, după 1989. Postura "teoretică" dominantă este cea a văicărelii: literatura română e în criză, tirajele au scăzut dramatic, scriitorii au devenit marginali, societatea noastră îşi pierde pe zi ce trece reperele... Dar chiar aceste schimbări, vizibile şi pentru ochiul profan, arată evoluţia generală de la un sistem închis, centralizat, etatizat, la unul deschis, multipolar, liberal, în care literatura nu mai este unica opţiune. Trecerea de la comunismul de ieri la capitalismul (fie el şi chestionabil) de azi reprezintă nu doar o şansă istorică, o turnantă pentru fostul lagăr socialist. Ea este şi un domeniu în sine, cu totul nou, în care atâţia cercetători şi-ar putea aplica şi verifica teoriile, cu metodologiile, instrumentarul şi obiectivele lor specifice. Elemente şi aspecte istorice, sociologice, psihologice, filozofice, etnice ori antropologice, culturale în sens larg ori strict artistice se degajă - cu condiţia să vrei - din lectura atentă a celor două epoci separate de o revoluţie. Iar rezultatele acestui demers pot fi sistematizate şi expuse în toată libertatea, plasate într-un context mai larg, est-european, şi puse eventual în legătură cu concluziile studierii postcolonialismului. Căci şi Uniunea Sovietică a fost un imperiu, în pofida tezelor eliberatoare, şi ţările răsăritene au fost un fel de colonii...

Ceea ce se remarcă imediat în Iluziile literaturii române este deschiderea intelectuală a autorului către o istorie socio-culturală în plină prefacere. Spre deosebire de criticii care n-au a schimba o virgulă în texte scrise cu treizeci de ani în urmă, ca şi de adepţii revizuirilor al căror principiu de lucru constă în demitizarea clasicilor şi mitizarea "alternativă" a autorilor de plan secund, Eugen Negrici citeşte altfel, acum, o literatură pe care o parcursese (şi despre care se pronunţase) deja. Există diferenţe nu numai în raport cu cărţile mai vechi, anterevoluţionare, ci şi faţă de Literatura română sub comunism, proiect recent şi încă nefinalizat. Apar, desigur, şi note comune, ba chiar linii de structură sistemică; însă e important de notat curiozitatea şi mobilitatea criticului, glisarea lui continuă către un punct de observaţie cât mai bun. Istoria literaturii române nu mai este văzută şi expusă cronologic, într-o linie evolutivă relativ firească, aşa cum se întâmplă de regulă în istoriografia noastră. Avem în faţă o istorie a rupturilor care "desfundă izvoarele imaginarului". Autorul identifică două intervale cu o anumită stabilitate (1860-1914 şi, respectiv, 1919-1927) şi trei mari falii: ruperea de Orient şi de feudalism; închiderea faţă de Occident şi de capitalism; desprinderea de Est şi de comunism. Altfel spus, modernizarea, comunizarea şi democratizarea. Peisajul "bizar" al literaturii române sub comunism, explorat în excepţionala sinteză, îşi arată acum coerenţa, într-o sistematică mitologică sui-generis. Lucrurile care nu puteau fi întru totul explicate iniţial (statura supradimensionată a unor autori, persistenţa unor clişee, performanţele poeziei neomoderniste în anii minirevoluţiei culturale, intelectualizarea şi rafinarea prozei, într-un context tot mai rigid...) sunt decodate şi mai bine justificate. Nu prin axiome şi sentenţiozităţi critice, dar prin analiza remarcabilă a distorsionărilor şi compensărilor mitologice.

Inclusiv scriitorii din alt secol decât cel al comunismului victorios sunt parte a acestui proces în două faze: deformare ideologică şi compensare mitică. Utilizaţi ori indexaţi de regimul trecut, anexaţi la un moment dat sau interzişi până la capăt, ei au fost recuperaţi clandestin şi menţinuţi, ca nişte bunuri de preţ, în caseta conştiinţei publice. Mai mult, au fost idealizaţi într-un mod care n-are nimic de-a face cu indicaţiile oficiale, partinice - dar nici cu lectura propriu-zisă, făcută individual, cu discernământ şi spirit critic. Dacă în perioadele de relativă normalitate activitatea mitogenetică este neînsemnată, iar nevoia de "mistificare luminoasă" a memoriei colective e mai puţin presantă, în anii '50, '80, ca şi în cei ai convulsiilor şi războaielor mondiale, psihismul nostru colectiv se încarcă, proiectând aproape iraţional, în registrul hiperbolicului şi mitologicului, figuri naţionale considerate indispensabile. În vremuri de restrişte, odele abundă, iar critica suferă. E un Pantheon de nevoie şi de sprijin moral, imposibil de contemplat în piatră şi (trans)mutat în spiritual. Şi mitul lui Eminescu, constituit în jurul primei conflagraţii mondiale, s-a fortificat, în opinia lui Eugen Negrici, în anii comunismului, împotriva ocupantului extern şi intern care a încercat să-l cenzureze şi să-l utilizeze în lecţiile de marxism-leninism. "Sunt indicii că mitul lui Eminescu ar fi intrat într-un treptat şi firesc proces de eroziune dacă societatea românească ar fi evoluat normal şi dacă, odată cu bolşevizarea culturii, în anii '50, nu ar fi intrat în acţiune factorul inerţiei canonice. Psihoza fortificării idolilor în vremuri de primejdie a îngheţat cursul receptării şi a reîncărcat cu energie mitul pentru mulţi ani. Împreună cu alţi scriitori (Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu etc.), poetul - care fusese pe punctul să fie eliminat din programele şcolare imediat după 1948 şi care era tolerat doar cu poezia de tematică socială - a căpătat statutul de zeu pierdut şi regăsit. (...) Să nu mai vorbim despre ceea ce a reprezentat şi ce reprezintă poetul pentru populaţia românească din afara graniţelor - unde numele Eminescu a ajuns să fie simbol identitar şi strigăt de îmbărbătare şi de luptă." (pp. 72-73).

În viziunea lui Eugen Negrici, nici un scriitor şi nici o operă literară nu pot scăpa, în timp, devitalizării artistice. Într-un subcapitol (Credinţa în perenitate şi stabilitate. Mistica definitivului) pasionant ca argumentaţie şi oferind adevărate delicii prin scriitură, criticul înfăţişează traseul îmbătrânirii tuturor textelor, o dată ce ele au intrat în procesul de dezindividualizare-socializare. Noul este nou numai în raport cu sistemul de aşteptări bruscat şi basculat iniţial. Treptat, acesta asimilează şi funcţionalizează noutatea, anulând complet factorul ei de surpriză şi impact. Intră atunci în scenă criticii şi istoricii literari, exegeţii care optează pentru o lectură "în profit, o lectură activă care să intelectualizeze, să culturalizeze «obiectul»". Ei analizează un text "cărunt" (!) în chei de lectură proprii altor domenii; şi deplasează astfel cursorul interpretării dinspre artistic înspre psihologic, filozofic, mitic-religios, istoric, ştiinţific, etnofolcloric... Din această perspectivă văzând "permanenţele" literaturii (şi nu doar ale celei autohtone), acestea nu pot fi date decât cu ghilimele, istoricizate şi resemnificate prin alte grile. Valorile expresivităţii ar fi însă echivalate cu valorile artistice de către acei cititori şi critici literari pentru care capodopera rămâne un termen tare.

Se pune imediat problema: cât de cărunte sunt pentru Eugen Negrici şi pentru restul lumii piesele lui Shakespeare, Don Quijote, Război şi pace, În căutarea timpului pierdut, Demonii, şi cât de tinere sunt textele scrise în plină contemporaneitate şi care nu reuşesc să supravieţuiască unei singure, decisive, lecturi? Gândind semiotic, cum însuşi spune, şi punând un accent prea apăsat pe procesul receptării, autorul tinde să subliciteze textul sprijinindu-se tocmai pe constatarea multiplicităţii lecturilor lui. Cu cât o operă este mai citită, cu atât ea va fi mai stoarsă sub raport simbolic şi expresiv. Dar generaţiile succesive de cititori şi abundenţa comentariilor critice pe marginea unei cărţi indică exact viabilitatea ei estetică în epoci şi contexte diferite, în spaţii culturale diverse pe care le-a penetrat şi în conştiinţe individuale pe care le-a marcat. Lectura multiplă este în strânsă legătură cu oferta multiplă a produsului simbolic. Departe de a se epuiza prin consum, capodoperele se regenerează şi se redistribuie cu fiecare generaţie. E greu de susţinut că Don Quijote se dezindividualizează şi se dezintegrează prin socializare. Dimpotrivă, umanitatea largă se regăseşte, sub un anumit unghi tipologic, în Don Quijote. Se quijotizează sau respinge pragmatic quijotismul.

Să lăsăm însă dubiile hamletiene ale criticului în legătură cu cultul "capodoperelor" şi al "clasicilor" (ghilimelele relativizante îi aparţin), pentru a reveni la iluziile compensatoare şi miturile structurante, identificate de el în spaţiul cultural românesc. De fiecare dată când prezentul nostru istoric pare răvăşit, se activează, ca nişte uriaşe ecrane pe care se proiectează angoasele colective, miturile Cetăţii asediate şi ale Conspiraţiei malefice, mitul Eroului, al Salvatorului, al Omului providenţial, al Paradisului pierdut, fără putinţă de întoarcere. Câteva figuri de scriitori cărora autorul nu le acordă prea mare credit literar (păcat: şi Geo Bogza, şi Octavian Paler merită acest credit cu prisosinţă, dincolo de funcţiile pe care le-au deţinut) ajung să fie asociate, în imaginarul popular, cu simboluri ale verticalităţii: copacul în furtună, farul, coloana... Însă nici în vremurile mai liniştite, poziţia bună în ierarhia scriitoricească nu este obţinută şi menţinută exclusiv prin valoarea artistică. Se adaugă întotdeauna ceva prin care unii autori beneficiază de un efect optic măritor, în timp ce alţii rămân în afara spotului de lumină al succesului literar şi social. Câţiva obţin premii peste premii, sunt introduşi în manualele şcolare şi programele universitare, sunt reeditaţi, traduşi, intens comentaţi, mitizaţi, pe când alţii...

În Iluziile literaturii române, o carte extrem de curajoasă, Eugen Negrici încearcă să facă şi o anume justiţie literară, reparând diversele nedreptăţi constatate printr-o supraimpozitare a celebrităţilor naţionale.