În vreme ce ne înghesuim unul în altul, înfigînd astfel ghimpii şi mai profund, apare şi "bondarul". Care-i de fapt, o dubiţă TV, destul de hodorogită şi cu motorul bun de dat la fier vechi. Altminteri n-ar fi stîrnit vaetul acela de turboreactor răguşit, de intraseră în rezonanţă toţi brazii din preajma noastră.
Întrucît dubiţa a sosit cu farurile stinse sau nici nu le posedă (dată fiind vîrsta înaintată) n-avem posibilitatea să observăm cine-i personajul de la volan. Mai ales că nici nu se grăbeşte să coboare. Ciudat! Îi suflu Milicăi:
- Ce are de gînd? N-ai impresia c-aşteaptă ceva?
- Ba da... Dar, dacă mai zăboveşte mult, va să ne extragem ghimpii cu penseta, la dispensar...
Abia peste vreo cinci minute se îndură de noi. Cetăţeanul care se dă jos din cabină, un individ vînjos, destul de rotofei, chiar c-un început de burtică, trînteşte portiera dubiţei de-i sare vopseaua, după care se îndreaptă în direcţia peşterei. Priveşte cîteva clipe suspicios în jur, apoi, dînd din mînă, pătrunde în grotă, luînd-o pe urmele ocupanţilor trăsurii.
Aud un fluierat lîngă mine, dar nu-i Milica, ci Romaniţă Curentu.
- Păi, ăsta-i Laie al lui Parşolea... de la cooperativă. Iar dubiţa-i a lu fi-su, care lucrează la Cîmpina... Se întîlneşte, pe semne, cu Polina!
- Şi ăsta? - geme îndurerat Geca Zbanţ, scrîşnind din dantură.
- Păi, e unchiu-său, tovarăşe veterinar... Om mare, neamuri la Ierusalim şi la Cîmpina... Că, dacă nu era el să ungă osiile, nu mai ajungea Polina moaşă, în vecii vecilor amin!...
Ar fi cazul să vedem ce se întîmplă în peşteră. Deci, dau comanda:
- Afară din groapă, fraţilor, şi repede după el!
Ajutîndu-ne, în măsura posibilităţilor, unul pe altul, reuşim să părăsim capcana fără prea mari vătămări. Ne scoatem ghimpii, strîngînd din ochi şi din buze, şi ne scuturăm veştmintele. Dar n-apucăm să facem un pas, iarăşi ne-aruncăm disperaţi în gropan. Fiindcă, din nou, se-aude un bondar. De data asta, ceva mai mititel, judecînd după ţîrîitul motorului.
Primii ghimpi, din prima coborîre, au fost nişte biete pioneze pe lîngă cei care ne sfîrtecă acuma, probabil de dimensiunea unor cuie de 8, din cele folosite la confecţionarea lăzilor de ambalat buldozere. La vederea motocicletei ce apare la colţul drumeagului, avem toate motivele să ne considerăm neîndreptăţiţi. De ce nişte ghimpi atît de supradimensionaţi, cînd avem de-a face c-o biată ţîrîitoare, sub 98 cm. În loc să fim onoraţi de-o autobasculantă de 10 tone, pe măsura piroanelor din trupurile noastre.
Nea Romaniţă Curentu, care pare să cunoască întreaga populaţie din regiune, ne şuşoteşte rapid, explicîndu-ne cine-i motonautul:
- Păi, ăsta-i Tiţu Margiolea, responsabilul bufetului din Adîncuri!...
Imediat îmi sare o siguranţă:
- Cum ai spus? Adîncuri?... Care Adîncuri?
- Cătunul de lîngă Secături... De unde-i, de fapt, şi nea Lae al lu Parşolea, că la noi, la Colţiilupchii, el îi străinaş... Mutat în averea lu' socru-său...
Şi eu care, tot timpul, îmi imaginasem alt soi de "Adîncuri"!
Motociclistul trage lîngă dubiţă, priveşte în jur, apoi porneşte şi el spre intrarea grotei.
- Ieşiţi, băieţi, că-l pierdem şi pe-ăsta!
- Omule, aş zice să nu ne grăbim! - mă temperează Iermolai. Dacă mai vine vreunul? Chiar şi pe-o bicicletă... Îţi dai seama ce ghimpi ne aşteaptă?...
Însă pe Zbanţ îl frămîntă o problemă care nu-i dă pace şi-l chestionează intempestiv pe nea Romaniţă.
- Să nu-mi zici că şi ăsta-i unchiul Polinei, că nu te cred! Nu văzuşi ce ţanţoş coborî de pe prăpădita aia de motoretă? Puteai să juri că-i Steeve McQuinn în cursa aia de pomină, cînd îi duse de nas pe nemţi. Ce-are el de împărţit cu Polina?...
- Tovarăşu veterinar, dar mai astîmpără-te - glăsuieşte nea Romaniţă, sîcîit de-atîtea bănuieli -, sigur că are... Sînt veri primari, după mamă, iar după lege trebuie să-şi împartă între ei ograda moştenită de la răposata Ţilimindroaică, moartă de febră moftoasă, care-l înfiase pe orfanu' lu' sor-sa, moartă şi ea tot dintr-un moft de încurcătură de maţe...
Dacă nu-l întrerup acum pe nea Romaniţă, ne va prezenta întreaga situaţie de cadre a familiei Ţilimindriu, care-i imposibil să fie lipsită de alţi veri şi nepoţi, cumetri şi cuscri, naşi şi fini. Aşa că-l invit:
- Nene, du-ne în peşteră! Cred c-ai mai fost înăuntrul Guşteriţei, nu?
- Nu! - îmi răspunde jenat Curentu. Dar mă descurc... Am fost în alte peşteri... La Scorţoasa, apoi la Bîta Dracului... Toate-s la fel, găuri în piatra muntelui...
Bizuindu-ne pe experienţa dobîndită de nea Romaniţă, cu prilejul vizitării altor catacombe montane, rătăcim de vreo jumătate de ceas prin măruntaiele Guşteriţei, la lumina chioara a unicei lanterne adusă de noi.
Totuşi, din cînd în cînd, auzim glasurile celor pe care îi urmărim. Guşteriţa posedă o mulţime de cotloane şi burlane, treceri şi bolţi de rezonanţă, aşa că-i firesc să răzbată pînă la noi vocile participanţilor la şedinţă.
Excedat de nepriceperea fostului ghid, preiau iniţiativa (şi lanterna). Şi, spre surprinderea generală, descopăr calea de acces spre locul întrevederii celor din Colţiilupchii cu cei din Adîncuri. Nespus de simplu. Doar utilizîndu-mi la maximum fineţea auzului, depistez imediat burlanul prin care se-aud cel mai bine discuţiile. Ca o culme, e chiar deasupra noastră. Totul, acum, e mai mult decît clar. Ne suim pe burlan şi răzbim în sala de şedinţă. Rămîne să rezolvăm aspectul tehnic. Doar atît.
După cum era de aşteptat, reuşim. Însă, după îndelungi eforturi susţinute şi colective.
Mai ales, cînd am rămas înţepenit în burlan, nu din pricina gabaritului necorespunzător, ci din cauza lui Laie Bîc, care ţinuse neapărat să-mi ofere, ca punct de sprijin suplimentar, unul din picioarele sale (cred că, dreptul). Prins între pieptul meu dezvoltat şi peretele gîrliciului, piciorul lui Laie s-a dovedit de prisos, însă imposibil de dezamorsat. Numai după ce l-am descălţat de bocanc, am reuşit să-l mai împing puţin. După ce i-am scos şi ciorapul de lînă, care-mi zgîria permanent obrazul, am scăpat de preţiosul ajutor.
Cînd ne-am extras cu toţii din burlanul iadului, ne-am pomenit într-o grotă imensă, amenajată ca un gigantic hangar. Iar în mijlocul uriaşei încăperi de stîncă, la o masă de piatră, luminată violent de-un "petromax", Gulliver Naiba, Polina Ţilimindriu, Lae al lui Parşolea, Tiţu Margiolea şi "colaboratorul" Brişcă se întinseseră la un festin din cele mai bizare. Bătrînul vegetarian devora, sfîşiind cu dinţii (confecţionaţi, probabil, de Tulli Pompadur), o gigantică pulpă de gîscă, bine rumenită şi extrem de apetisantă.
- Doctoriţo - îi suflu eu Milicăi Manzur -, dă-mi ceva, o tabletă întăritoare, că simt cum m-apucă leşinul!...
(va urma)