Pitiţi pe după nişte stalactite (sau stalagmite, speologia nefiind specialitatea mea), privim dublu impresionaţi la mediul ambiant. În primul rînd, pentru că sîntem lihniţi de foame, iar proviziile din rucsacul lui Romaniţă s-au topit de mult, şi, în al doilea rînd, fiindcă ne tulbură realmente aspectul încăperii principale a peşterii.
În timp ce gazdele şi oaspeţii se delectează cu merindele de pe masa de piatră, iar prietenii mei îi privesc ca hipnotizaţi, eu examinez atent amenajările din grotă.
Lîngă peretele opus nouă, remarc nişte agregate necunoscute, prevăzute cu tot soiul de ţevi şi retorte, cazane şi camere de presiune. Apoi, la vreo cîţiva metri, mormane de saci cu zahăr, stive întregi de lăzi şi lădiţe, de genul celor folosite la apele minerale. Enigma, pe care încerc s-o dezleg, nu-i rostul lor în peşteră, ci calea pe care au fost transportate. Pentru că nu-mi închipui să fi fost aduse prin burlanul pe care l-am utilizat noi. Deci, ce mai tura-vura, există o cale de acces mult mai comodă.
Deodată, din senin, mă străfulgeră o idee genială. Aşa cum mi se întîmplă totdeauna, mai ales cînd sînt bîntuit de intuiţiile mele detectivistice. Bătrînul Gulliver Naiba, în ciuda propensiunilor sale mărturisit magice, oculte sau vrăjitoreşti, depune o altă activitate, mult mai terestră. Iar un crîmpei din conversaţia magului, care se adresează responsabilului de la bufetul din Adîncuri, îmi confirmă imediat supoziţia:
- Stăpînilor, comoara e-a noastră! V-am spus-o încă de anul trecut, cînd n-aţi vrut să vă băgaţi!... Aţi dat înapoi înaintea darului întins de Josimea Sa... Rău aţi făcut... Iar acum, cînd sînteţi la ananghie, veniţi tot la El... Avem la îndemînă comoara, nu trebuie decît să puneţi osul, să munciţi şi s-o scoateţi la iveală!...
Margiolea, spărgînd un ou de tăblia mesei, priveşte cîş la bătrîn:
- O scoatem noi, că sîntem obişnuiţi cu munca, dar cît face în lei?
- Ruşine să-ţi fie, Tiţule - se răţoieşte Gulliver la el -, numai la bani te gîndeşti...
- Dar la ce vrei să se gîndească, nene Gullivere, la bazaconiile lu' tălică, la Belzebuticul din Adîncuri, la diavolii din bezne? Că ne-ai împuiat capul cu drăciile astea, de ni s-au umflat cît nişte ţîfoaie! Comoara o scoatem, dar trebuie să ne-nţelegem şi cum o-mpărţim! E bine aşa? - intervine Lae al lui Parşolea.
Acuma, totul mi-e limpede! Bătrînul întreprinde operaţii de foraj în grota Guşteriţei, în căutarea unei comori. Iar lăzile sînt destinate evacuării pămîntului forat. De-aia vin oaspeţii cu duba. Ca să le care cine ştie unde. Înseamnă că lucrează de multă vreme aici, din moment ce-au reuşit să transporte instalaţiile de forare, toate fierăraiele pe care le-am zărit lîngă peretele peşterii.
Şi, totuşi, cînd mă gîndesc că bătrînul pare mereu obsedat de zeii lui subterani, trebuie să conchid că ori ne minte pe toţi, ori nu-i zdravăn la minte.
Polina, ştergîndu-se delicat la gură cu dosul palmei, se adresează mieroasă, cu glasul ei abraziv, bătrînului Naiba:
- Şi eu cu ce m-aleg, nene Gulliver? Că pe Tulli văd că l-am pierdut de muşteriu... Ai greşit leacul de dragoste şi mi-ai dat benedictină, de-aia de-a dumitale, care mi-a buimăcit capul...
- Stăpînă, potoleşte-ţi telegarii! Tulli lucrează şi el cu noi!
Zbanţ, care devine nervos auzind de numele lui Pompadur, se dă lîngă mine şi-mi şopocăieşte:
- Scriitorule, meştere, auzişi? O vinde dentistului!...
- Omule, stai blînd - îl lămureşte Iermolai Bîc -, nu-i aşa cum crezi, ci invers...
- Cum adică, invers? - se interesează Geca.
- Dentistul e cel care va fi vîndut... S-a zis cu el, nu mai scapă din mîinile moaşei... Aşa dragoste, mai zic şi eu... Ca-n filme!
Le fac, disperat, semne să vorbească mai încet. Nu-i momentul potrivit pentru probleme personale. E mult mai important să aflăm despre ce comoară-i vorba, decît să ghicim în bobi soarta dentistului sau a Polinei.
Lae al lui Parşolea, gestionarul cooperativei din Colţiilupchii, care mănîncă în continuare ca un spart, ia din coşniţă un alt copan de gîscă şi începe să-l dezintegreze într-un ritm înspăimîntător. Nu-i prevăd, dietetic vorbind, un viitor de aur.
- Nene Gullivere, atunci cum rămîne? Cînd scoatem comoara? - se interesează Parşolea, întrerupîndu-şi pentru o clipă masticaţia.
- De ziua echinoxului!
- Ăsta ce sfînt mai e, că nu i-am citit numele în calendar? - devine curios şi Margiolea, spărgînd un al treilea ou. Şi, tot de masa de piatră...
Gulliver intră în dificultate. Cred şi eu. Cam greu să explici unor cadre comerciale rurale probleme astronomice generale. Dar bătrînul se descurcă, pentru că-l aud:
- Stăpînilor, v-aţi tîmpit de tot, păi nu v-am spus de anul trecut că trebuie să scoatem comoara, cu prilejul bîlciului?
Lejer ofensaţi de invectiva magului, responsabilul şi gestionarul abandonează pentru o clipă cina cea de taină de la miezul nopţii. Polina, considerîndu-se exceptată de la epitet, întreabă cu insistenţă suspectă:
- Nene Gullivere, şi care-i partea mea? M-aleg cu cevaşilea? Că-s fată săracă şi fără de noroc... În loc să mă îndrăgească Tulli, că-i băiat de salon şi umblă numai cu dinţi de aur, am ajuns să se ţină de capul meu viţelul ăla de la vaci, zbănţu-i-l-ar Dumnezeu de oltean...
- Lasă-te în grija mea, stăpînă şi copilă scumpă! Ce-i al tău e pus deoparte... În afară de Pompadur, care te va iubi nebuneşte, te scap şi de veterinar...
- Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, nene Gullivere! - smiorcăie răguşit primitiva, înfulecînd ultima ciozvîrtă de friptură, pentru ca apoi să se şteargă pe mîini, elegant şi fandosit, cu şervetul de lîngă ea. Care şervet, însă, se dovedeşte a fi batista de zile mari a magului.
Naiba îi smulge batista din mînă, o examinează extrem de indispus, mai ales la văzul petelor de grăsime, şi declară solemn:
- Eu nu lucrez cu Dumnezeu, stăpînă, că, dacă nu ţi-a dat matale minte, înseamnă că nu-i atent la ce face cu pămîntul ăsta, păcătos... Domnul meu e Jos, în adîncul cel mai adînc, unde-i numai inima cea tare a lumii, a tuturor făcutelor şi nefăcutelor... Aşa să ştii!
Geca Leoveanu, oarecum abătut, de cînd a auzit părerea Polinei despre personalitatea sa, mă trage de mînecă:
- Îl auzişi, maestre? Cine-i domnul ăla, de jos?
Doctoriţa Milica, enervată de nevinovăţia veterinarului, îl repede:
- Naiba, tontule!
- Păi, nu-l văzuşi că-i sus, la masă cu neamurile Polinei?
- Geca, dragule, geaba insişti, m-am convins că eşti incurabil... Pînă nu te scap de moaşă, nu mă las! - încheie discuţia Milica Manzur, ieşită din fire. Eşti nemaipomenit!
- Ştiam asta! - se fuduleşte inconştient veterinarul. Dar nu-i un motiv să te răzbuni pe biata fătuţă... Ce-ţi veni?
- Păi, ţin la tine, nefericitule, nu-ţi dai seama? - îl lămureşte pe loc doctoriţa.
Iermolai Bîc îşi pierde controlul şi uzul raţiunii, îl scutură pe Geca şi-i şuieră în faţă:
- Omule, nu-i adevărat! Nu-i posibil! Să n-o crezi!
- De ce, nu? - se consideră jignit Geca Leoveanu-Zbanţ, eliberîndu-se brutal din mîinile forestierului.
Bietul Laie, nemaiştiind ce face, se aruncă disperat cu faţa la peretele de stîncă al peşterii, pornind să bată în el cu pumnii.
O avalanşă de bolovani, mai mari şi mai mici, se desprinde din peretele grotei, stalactitele şi stalagmitele (sau ce-or fi fost) încep să cadă, sfărîmîndu-se ca sticla. Zgomotul e de nedescris. Sfîrşitul lumii ar răsuna mult mai duios.
Plini de praf, de zgrunţuri şi de cioburi de piatră, începem să tuşim cu toţii, în cor, pe mai multe voci.
- Stingeţi petromaxul! - dispune imediat Gulliver, intrînd în alertă. E cineva în peşteră!
Lumina nu se stinge.
Pînă să-şi instrumenteze acoliţii cum se opreşte din funcţiune un petromax, îl abandonăm pe Gulliver Naiba. Avem alte treburi, infinit mai urgente.
În primul rînd, să fugim de-aici, pînă nu ne prind aspiranţii la comoara din grotă. Şi să ne dăm drumul, cît mai rapid, pe burlanul prin care operasem ascensiunea.
Operaţia inversă e sensibil mai lesnicioasă, însă şi mai dureroasă. Cu pielea zdrelită şi hainele sfîşiate de colţii stîncii, lunecăm vertiginos la vale. Aterizarea se petrece în cele mai bune condiţii şi scăpăm nevătămaţi. Doar cu ţurloaiele niţel otînjite, din pricina căzăturii prea bruşte.
Lae al lui Parşolea are iniţiative, căci îl auzim behăind:
- Nene Gullivere, au fugit prin gîrlici! Haidem după ei, că-i prindem la ieşire. Tiţule, înşfacă bîta... Haide, roiul, nu mai sta!
Cursa contra cronometru se desfăşoară normal. Noi alergăm ca orbeţii, de ne ies ochii, prin gîrliciurile pe unde sosisem, ei aleargă detaşat, avînd şi lumină, pe drumul lor binecunoscut.
Totuşi, printr-o minune, absolut inexplicabilă, ajungem primii la finiş. Văzînd că ne foim dezorientaţi lîngă ieşirea Guşteriţei, Milica, plină de iniţiativă, ne transmite:
- Geca, treci la volanul dubiţei, iar matale, grasule, încalecă pe motocicletă...
Toată viaţa am respectat legile, aşa că sînt nevoit să-i mărturisesc doctoriţei:
- N-am carnet de conducere decît pentru autoturisme! Regret, dar nu mă sui în şaua motocicletei...
Milica se uită la mine neîncrezătoare, apoi îl întreabă pe Geca Leoveanu:
- Dar tu ai carnet?
- Sigur că da! Însă nu ştiu să mîn maşina... E de Cruce Roşie!
- Aţi înnebunit toţi? Vreţi să ne prindă bandiţii? Ce-i facem?
Noroc că-s lucid. Niciodată nu-mi pierd sîngele rece în situaţiile limită. Mai ales cînd aud în spatele nostru un tropot de paşi, cum se întîmplă acum. Le arăt insistent trăsura proptită în stînca de la cotitură... Dar membrii grupului de comando nu-mi sesizează intenţia.
- Fuga la trăsură! O scoatem la şosea şi-i dăm drumul la vale... Ne urcăm toţi în ea şi-n zece minute i-am distanţat!
Nea Romaniţă Curentu are şi dînsul o idee salvatoare:
- Tovarăşu creator, vă-mping eu, din spate... că nea Dobre-i în brădet. Tovarăşul Zbanţ, care are şi carnet, după cum l-aţi auzit, trece pe capră... Iar dumneavoastră, adică matale, cu tovarăşa Milica şi cu tovarăşul Bîc vă urcaţi în trăsură...
În mai puţin de zece secunde, sîntem instalaţi în arhaicul vehicul.
Peste alte zece secunde, ne dăm jos. Fără hulube, Zbanţ n-are posibilitatea s-o dirijeze. Atunci, optăm pentru ultima variantă, adică o luăm la goană, pe jos, utilizînd acelaşi drum forestier pe care sosiseră căutătorii de comori.
Pentru a-i împiedica să-l folosească şi ei, răsturnăm trăsura de-a curmezişul şoselei.
Asta a fost ideea mea şi mă mîndresc cu ea.
Nu mai avem mult pînă-n Colţiilupchii. Am parcurs cei şase kilometri în maximum o jumătate de ceas. Dar nici picioarele nu mă mai ţin. Mă ţin în schimb bunii mei prieteni. Care cum poate şi cum îl lasă inima.
Cînd ne apropiem de marginea pădurii, auzim în spatele nostru un bubuit fantastic. Zgomotul de tablă turtită îmi e binecunoscut.
- Priveşte, omule! - strigă entuziasmat Laie Bîc. E maşina lui Parşolea...
Întorc capul din mers. Într-adevăr, Laie are un remarcabil simţ al identificării. E chiar dubiţa responsabilului de la cooperativă. Eu n-aş fi fost capabil s-o recunosc, aşa cum stă cu roţile în sus, înghesuită între doi brazi (însă, în afara drumului). Cum o fi reuşit performanţa asta?
Deşi sînt curios să aflu ce mai fac pasagerii dubiţei, în care bănui că se instalaseră Gulliver, Polina şi Brişcă, plus şoferul de excepţie, Lae al lui Parşolea, transformat în pilot de formula I, renunţ din motive uşor de priceput. Lipseşte Tiţu Margiolea. Nu-i exclus să fie şi el pe urmele noastre. Şi, dacă ne prinde, n-ar fi cine ştie ce mare necaz, dar ne poate identifica şi asta nu-mi convine deloc.
Un ţîrîit asurzitor, pe care urechea mea muzicală îl recunoaşte imediat, mă avertizează de sosirea lui Margiolea.
- Ascundeţi-vă! - le strig companionilor mei.
Dar nu cred să mai fie nevoie. Derutat de apariţia neaşteptată a dubiţei, într-o poziţie cu totul neprevăzută, Tiţu Margiolea părăseşte partea carosabilă a drumului forestier, optînd pentru brădetul scăldat de splendida culoare a clarului de lună. Bineînţeles, nu solitar, ci împreună cu maşina lui zburătoare. Bufnitura care urmează ne anunţă că totul s-a terminat cu bine. Cel puţin, pentru noi.
Ieşim urgent din marginea pădurii şi-o întindem spre Colţiilupchii.
La hotarul cătunului, ne aşteaptă şi surpriza. Nea Dobre flirtează intens cu ţaţa Catariţa, care-i dă din mînă un smoc de fîn.
- Unde umbli, măi copile? Te caut de-aseară... Romaniţă, fugi pîn'acasă, ia nişte ouă, să facem un scrob. Că-n sat e dănănaie mare... Domnul Gulliver s-a zăvorît în casă şi urlă a morţiu, împreună cu dulăii săi de spaimă...
- De cînd, ţaţă Cătăriţo? - o întreb intrigat pe bătrînă.
- Păi, de cînd s-a-nserat!
- Imposibil! - răcnesc eu, acompaniat de grupul vocal al însoţitorilor din grupul de comando.
Figurile lor exprimă o uluire atît de îngrozită, încît ţaţa Catariţa începe să se-ndoiască de cele văzute cu ochii personali.
- Zău, copile, că nu minţesc! - susţine, totuşi, bătrîna sus şi tare. Că nu-i întîia oară, cînd stau şi-l pîndesc, să văz ce drăcovenii mai pune la cale...
Deoarece ştiu prea bine că Gulliver Naiba est la ora aceasta foarte ocupat, zbătîndu-se să iasă din dubiţa răsturnată, consider că-i cazul să verificăm afirmaţiile bătrînei. Nădăjduiesc s-o bîntuie iarăşi halucinaţiile ei. C-altminteri, nu-i bine.
Ne-ndreptăm în goană spre locuinţa magului. Încă de la distanţă, minimum cinci sute de metri, se-aud nişte strigăte stranii, un soi de lamentaţii în sferturi de ton. Dacă n-ar fi glas omenesc, aş zice că-i chelălăit de cîine.
Mărim pasul. Iermolai Bîc, plecîndu-se spre urechea mea, îmi şopteşte încet, ca să nu-l audă Milica:
- Oricît sînt eu de forestier, plus poet oniric, aş jura că-i urlet de om bolnav de turbare... Dar nu vreau s-o jignesc pe doctoriţă.
Intrăm în curte, dînd de gard uşiţa, apoi ne năpustim la fereastra odăii celei mari. Obloanele sînt trase, însă lumina care răzbate din casă atestă că-i cineva înăuntru.
Milica, în calitatea ei de medic, speriată să nu i se fi întîmplat ceva bătrînului, bate cu pumnul în oblon.
Chelălăitul încetează. După care, auzim glasul magului:
- Daţi-vă osteneala şi intraţi, oricine aţi fi, deşi ştiu cine sînteţi!
Formula îl demască imediat pe Gulliver Naiba. Înlemnim cu toţii, nemaiîndrăznind să dăm urmare invitaţiei. Iar peste o clipă, curios să vadă de ce nu intrăm, în prag se iveşte bătrînul mag, mai reprezentativ şi solemn ca niciodată.
- Ce s-a-ntîmplat, bătrîne şef de trib? De ce te vaieţi atît de jalnic? N-ai mai plecat la întîlnirea de la Guşteriţa? - iau eu cuvîntul.
Bătrînul îşi înfundă mai bine melonul pe cap, apoi îşi duce mîinile la spate. Fără să zăbovească excesiv, îmi răspunde pe loc:
- Sînt peste trei ceasuri de cînd m-am întors! Am terminat toate pregătirile pentru liturghia de mîine şi-acuma cîntăm imnurile închinate celui de Jos! Facem un soi de repetiţie! Nu vă place vocea mea, de spuneţi că mă vaiet? Îmi pare rău, dar aşa sună cîntecele mele... Şi, pentru că sînteţi aici şi se-apropie zorile, nu vă mai trimit altă invitaţie... Mîine, în jur de orele trei, după prînz, ne întîlnim cu toţii în faţa peşterii... Bănuiesc că cunoaşteţi drumul, mai ales că-l aveţi pe Romaniţă cu voi... Acuma, stăpînilor, vă las, că mai am de cîntat... Cu bine!
Mergînd spre "moara dintr-un dud", unde intenţionez să dorm ca un dulce copil, mă gîndesc la evenimentele din noaptea asta de pomină. Membrii colectivului nostru s-au împrăştiat, fiecare pe la "căşile" lor.
Numai eu sînt frămîntat de-un gînd sîcîitor. Melonul domnului Naiba arăta excepţional. Or, asistasem personal la turtirea sa, atunci cînd bătrînul coborîse din trăsura de la miezul nopţii.
Tare mi-e teamă că n-am să adorm atît de lesne...
(va urma)