Aşa cum am bănuit, deşi sînt cuibărit în pat de peste o jumătate de ceas, somnul refuză să se instaleze în organismul meu obosit în exces. Dar nici gîndurile nu-mi îngăduie să aţipesc, pentru că mi se învîrtesc prin cap asemeni unor reactoare teleghidate, dar scăpate de sub control.
Dacă la un moment dat totul mi se păruse clar, acuma-i invers. Tulbure de tot. Întrunirea lui Gulliver cu Lae al lui Parşolea şi Tiţu Margiolea, asistat de Polina Ţilimindriu şi Brişcă, avusese precis un sens. Sens pe care, însă, nu reuşesc deloc să-l depistez. Că vor să foreze în peşteră, în căutarea unei comori, asta mai înţeleg. Dar de ce trebuie s-o scoată la iveală, tocmai cu prilejul bîlciului, anume în ziua echinoxului de toamnă, nu mai sînt capabil să pricep.
Pesemne că-n timpul febrilelor mele investigaţii mentale, care nu mă abandonaseră nici o secundă, trebuie să fi tras şi-un puişor de somn, deoarece mă trezesc pe la unsprezece şi jumătate. Bineînţeles, cu condiţia ca "Omega" să indice ora exactă.
Însă stomacul meu reprezintă un ceasornic mult mai sigur, pentru că m-a pălit o foame cumplită. Cînd îmi amintesc de friptura de gîscă pe care o devorau participanţii la întrevederea din grota Guşteriţei, mi-aduc aminte că n-am mai mîncat nimic de-aseară. Ceea ce nu-i bine!
Cred că am şi halucinaţii, din pricina senzaţiei îngrozitoare de foame, deoarece sînt victima unor aberante iluzii olfactive. Simt în nări aromă de costiţă prăjită, mirosuri vrăjite de lapte lejer afumat, aşa cum îmi plăcea în copilărie, de mujdei de usturoi şi de alte minuni culinare. Şi, ca o culme, pentru a-mi accentua iluzia, toate răzbat spre mine din direcţia bucătăriei amenajate în "moara dintr-un dud".
Îmbrac ţoalele în mai puţin de trei minute. După care, demoralizat de gîndul că-mi ştiu proviziile lichidate încă de ieri, mă îndrept întristat spre bucătărie, în speranţa că voi mai depista niscaiva biscuiţi dietetici, refuzaţi de lacomii mei prieteni.
Încă înainte de-a deschide uşa kicinetei, constat apariţia şi-a unor aluzii auditive. Pentru că disting sfîrîitul costiţei afumate, care se perpeleşte în tigaie... Ceea ce, din păcate, nu-i posibil. În primul rînd, din pricina absenţei totale a produsului respectiv. Iar în al doilea rînd, chiar dacă acesta ar fi existat, în nici un caz nu s-ar fi autoprăjit. Şi, mai ales, fără cîteva ouă zvîrlite deasupră-i...
Pesemne că-s bolnav rău, deoarece, cînd pătrund în bucătărioară, apar şi false senzaţii optice. Masa este pusă, aşa cum mi-o pregăteşte Penke, nevastă-mea, pentru prezentarea minidejunului. Iar la reşoul aragazului, cu spatele la mine, cineva se îndeletniceşte cu confecţionarea altor iluzii, probabil gustative. Înciudat, trîntesc uşa. Mai mult pentru a mă trezi la realitate.
Fantoma, însă, nu-i fantomă, ci făptura pricăjită şi negricioasă a lui Romaniţă Curentu. Cînd îl aud şi vorbind, încep să nu mă îndoiesc de simptomele vreunei maladii misterioase, generatoare de triple aberaţii: auditive, vizuale şi olfactive.
- Bună ziua, tovarăşu creator! - grăieşte drăguţul de Romaniţă. M-a trimis ţaţa Catariţa să-ţi pregătesc ceva de-ale gurii. Că-mi zise: "Măi nepoate, vezi ce face copilul ăla, că tare-i neajutorat, de se lasă el amăgit de şmecheriile diavolului de Naiba. Du-i ceva mai ţeapăn, că-l aşteaptă, pesemne, încercări grele şi găteşte-i-le singur, că dînsu-i tare obosit!".
- Bună să-ţi fie inima, nene Romaniţă! - devin eu, imediat, sentimental. Ce-mi prăjeşti acolo? Chiar ce-am mirosit şi-am auzit, dar încă n-am văzut?
Curentu mi-arată tigaia, una din cele mai mari şi-mi mărturiseşte:
- Am rumenit nişte pecie de porc, afumată încă din toamnă, şi-am spart şi vreo şapte ouşoare, pe care le-am făcut scrob, că la ochiuri nu mă pricep... Însă cred că n-ai gustat aşa ceva, tovarăşu creator, pentru că-i scrob cu mujdei...
- Formidabil, nene Romaniţă, deşi mă tem ca usturoiul să nu-mi dea arsuri...
- Îl stingi, tălică, lesne cu două căni de lapte fiert... Numai că s-a afumat oleacă...
Mă aşez urgent la masă, aşteptînd ca nea Romaniţă să finiseze scrobul. Pînă una alta, mă opăresc lejer cu nişte lapte fierbinte, în care înmoi niţică turtă caldă, de ţest.
Dar nu mai am vreme să suflu în divinul lichid, pentru că-n tindă tropoteşte o întreagă cireadă. Iar peste o clipă, năvălesc în kicinetă bunii mei prieteni: Milica, Iermolai Bîc şi Geca Leoveanu-Zbanţ. În loc să-mi strîngă mîna şi să-mi dea bineţe, se reped mai întîi la nea Romaniţă, să vadă ce meştereşte la aragaz. Strigătele lor, de entuziasm dezlănţuit, nu mă entuziasmează deloc.
- Omule, sîntem atît de flămînzi, încît am mînca şi pietre! - declară aluziv Laie.
Milica şi Geca se abţin, aşteptînd reacţia mea.
- Nici chiar aşa, dragă Bîcule - îl domolesc eu pe forestier -, uite, aveţi turtă caldă, o străchiniuţă cu mujdei, ospătaţi-vă şi voi... Mai ales că usturoiul ajută la scăderea tensiunii arteriale!
- Iar matale, grasule, ai să dai gata scrobul de unul singur? Cu riscul să-ţi crească excesiv colesterolul? - se miră profesional doctoriţa Milica Manzur. Nu-s de acord, în primul rînd, ca medic şi-apoi, în al doilea rînd, ca prieten...
Geca Zbanţ nu se mai dispersează în discuţii. Înşfacă tigaia, o plasează la mijlocul mesei, scoate rapid din sertar nişte furculiţe, le împarte tuturor, cu excepţia mea, şi începe să manevreze extrem de versat.
Milica şi Laie mă poftesc să particip la lichidarea conţinutului tigăii. Accept amabila lor invitaţie, deşi nu posed instrumentul adecvat pentru ingurgitarea talmeş-balmeşului. Totuşi, în ciuda penuriei, mă descurc satisfăcător, utilizînd în loc de furculiţă coji de turtă caldă. Mult mai capacitoase şi mai eficiente.
Peste un minut, privesc trist tigaia gata spălată, pe care o mai şterg cu-o bucăţică de miez, în speranţa să mai culeg ceva. Sufletul!...
- Prietenul la nevoie se cunoaşte! - le declar minunaţilor mei amici. Fără voi, mi-ar fi căzut greu scrobul... Mai am nişte biscuiţi dietetici, nu serviţi? Merg perfect cu lapte cald...
- Ne-ajunge - mă informează doctoriţa -, biscuiţii fermentează şi generează flatulenţă... Însă lapte bem...
Nea Romaniţă, încîntat de succesul preparatelor sale, se-aşteaptă probabil să-l felicit. Însă n-am timpul necesar şi nici dispoziţia. Sînt atît de flămînd, încît mă îndeletnicesc cu ultimul pachet de biscuiţi, în vreme ce tustrei companionii îmi beau laptele adus de Curentu.
- Fraţilor, e-aproape de ceasurile două! La trei, începe slujba promisă de Naiba. Cred că merită să-l onorăm cu prezenţa noastră, că cine ştie ce mai observăm!... Avem posibilitatea să investigăm, fără să dăm de bănuit, ba dimpotrivă, poate-l convingem că simpatizăm bazaconiile sale ocultistice!
Atenţionarea întreprinsă de mine are darul să amintească echipei misiunea reală a participării noastre şi anume, descifrarea enigmaticului Gulliver Naiba. Numai Romaniţă obiectează:
- Tovarăşu creator, eu mi-s creştin, nu mă vîr în drăcoveniile diavolului... Lăsaţi-mă aici, să spăl vasele şi să păzesc "moara dintr-un dud"... V-aştept pînă vă-ntoarceţi... Aşa mi-a spus, dealtfel, şi ţaţa Catariţa!
După ce fac plinul cu nişte benzină suspectă, maximum 5 litri, găsită în beciul lui Gulliver Naiba, sîntem gata de drum. Deşi s-au creat unele dificultăţi la încărcarea echipei în "Bombiţă", pînă la urmă reuşim să demarăm. Biata "Bombiţă" nu-i proiectată decît pentru 310 kg sarcină.
La trei fără cinci, ajungem totuşi lîngă intrarea peşterii Guşteriţa. Unde, spre surprinderea noastră, sîntem întîmpinaţi de reprezentanţii lui Gulliver Naiba, în persoanele lui Parşolea şi Tiţu Margiolea.
Bineînţeles, ne facem că nu-i cunoaştem. Vorba ceea, nici scrob cu usturoi n-am mîncat, nici gura nu ne miroase...
- Ne-a rugat nenea Gulliver să vă conducem la altar... Să ne grăbim, că-i o mulţime de lume şi ne-aşteaptă! - îmi comunică Parşolea, considerîndu-mă şeful grupului. După care, face prezentările: "Tovarăşul Tiţu, de la Adîncuri, iar eu sînt tovarăşul Lae...".
Mă recomand şi eu, cît mai călduros, în vreme ce Parşolea mă informează că ştie cine sînt, deoarece i-a spus nen-su Gulliver, iar pe ceilalţi îi ştie de ani de zile, întrucît lucrează şi trăieşte în aceeaşi localitate.
În sunetele triumfale ale fluieratului strident emis de supapa de siguranţă a radiatorului "Bombiţei", care fierbe violent, dar intens, ne lăsăm conduşi de reprezentanţii magului spre intrarea peşterii.
În timp ce înaintăm prin hrubele acesteia, la lumina unui reflector electric manual, pe care-l manevrează Tiţu Margiolea, îmi dau seama că mă sîcîie un gînd. Şi, pentru că Iermolai păşeşte chiar în spatele meu, îl întreb printre dinţi:
- Cu ce-or fi venit la liturghie?
- Cine? - se miră Laie.
- Gestionarii, magul, lumea care ne aşteaptă...
- Omule, nu te supăra, dar la asta nu m-am gîndit! - se scuză forestierul. Dar de ce te interesează?
- Pentru că n-am zărit nici dubiţa şi nici motocicleta lui Tiţu!
- Or fi date la fier vechi, după ce-au păţit astă-noapte!
- Posibil. Şi, totuşi, cu ce s-au deplasat aici? Nu te frămîntă problema asta?
- Nu! - recunoaşte indiferent Bîc.
Iese din starea sa de permanentă nepăsare abia cînd pătrundem în grota cea mare a peşterii. Dar nu-i cea pe care o examinaserăm astă-noapte. Ci cu totul alta, amenajată elegant, arătînd chiar ca un altar de biserică.
- Dumnezeule! - exclamă uluit Iermolai Bîc.
- Taci - îi sugerez eu -, aici nu-i la preţ! Bătrînul slujeşte altor zei, după declaraţiile sale...
Grota în care ne aflăm acum, spre deosebire de cealaltă, pare mai încăpătoare. Lîngă peretele din fund, pe un soi de podium, a fost ridicat un altar din carton gros, pictat în culori ţipătoare. Imaginile zugrăvite reprezintă scene din infern, însă într-o viziune total opusă celei întîlnită în pictura bisericească ortodoxă. Dracii sînt înţoliţi omeneşte, cu straie locale, iar alţii nici n-au măcar coarne.
Tabloul central, înaintea căruia se află un soi de statuie, înfăţişează, după părerea mea, o agapă colegială. În jurul unei mese uriaşe, sute de diavoli se ospătează copios, folosind tacîmurile contemporane, veselă modernă, pahare modelate funcţional, conform unui design original. Spre regretul meu, nu sînt în stare să disting bucatele din care se înfruptă. Păcat... Pentru că, ştiu precis, bucătăria raiului e strict vegetariană, pe cînd în iad, mă rog, ca în iad, mai tu o fripturică, mai un crap la cuptor sau nişte plăcinte moldoveneşti, cu poalele-n brîu... Altă viaţă!
De ambele părţi ale statuii care, fiind învelită într-un cearceaf (dubios de curat), nu poate fi văzută, ard două lumînări de nuntă sau de botez, însă din ceară neagră, înfipte în nişte sfeşnice oribile, confecţionate din cranii de vită.
- Grasule - mă trage de mînecă Milica Manzur -, mai ţii minte ce ţi-am spus cînd ne-am întîlnit prima oară?
- La ce te referi? - devin curios.
- La oamenii magului, cumetrii şi finii, vecinii şi datornicii, toţi cei care şi-au vîrît în cap tîmpeniile cu satul vrăjit, blestemat, cu fîntîni secate şi alte bălmăjeli...
- Aha! Şi ce-i cu ei?
- Păi, sînt aici, în marea lor majoritate!
De fapt, nu-s chiar atît de mulţi. Maximum şapte-opt persoane... Dar s-au ghemuit unul în altul, atît de strîns, încît creează falsa impresie a mulţimii. Dacă-i punem la socoteală pe Brişcă, Tulli Pompadur, care stă pitit după Polina, pe Lae al lui Parşolea şi pe Tiţu Margiolea, să tot fie o duzină cu toţii. Mă miră însă prezenţa dentistului. N-o fi el prea ortodox, dar nici cu Belzebuth nu-l văd făcînd casă bună. Altele trebuie să fie motivele prezenţei sale aici.
Petromaxul instalat pe piedestalul de la poalele statuii, într-un echilibru destul de precar, începe să fîsîie îngrijorător. Peste cîteva secunde, se stinge de la sine, răspîndind o putoare îngrozitoare de benzină normală, de 75 CO.
Rămasă numai în lumina lumînărilor, lumea începe să murmure.
- Stăpînilor! - rage glasul mieros al magului Gulliver, dar care preferă să fie încă invizibil. Stăpînilor! Pregătiţi-vă...
Un nor de praf (sau de fum) se ridică brusc de sub cearceaful care învelea statuia. Brişcă, pe care încă nu-l văzusem, trage vîrtos de poalele linţoiului. Statuia ni se înfăţişează ochilor, iar din spatele ei, se iveşte Gulliver Naiba. În afara melonului tradiţional, a tunicii scoţiene, cu zeci de bumbi, ca un tablou de ascensor, magul şi-a completat ţinuta sacerdotală cu un ciolan imens de vacă sau, eventual, de bou. Îl manevrează ca pe-un baston episcopal, binecuvîntîndu-ne prin gesturi hilar de solemne.
- Priviţi-l şi iubiţi-l pe Leonard, pe Marele Negru, pe Marele Ţap tricornat şi cernit, pe Stăpînul nostru, domnul Subpămîntului...
La invitaţia lui Gulliver, pornesc să-l privesc şi eu pe Marele Ţap. Dar, fără să-l iubesc. Pentru că-i groaznic de prost modelat. Bănuiesc că sculptorul, care s-a ocupat de confecţionarea lui "Leonard", trebuie să fie în viaţa de toate zilele cioplitor de cruci, din cei care, la comanda rudelor îndurerate, fabrică în serie îngeri de prost-gust, asemănători găinarilor din cartierul în care locuieşte.
Leonard, Marele Negru, aduce, fără prea multă bunăvoinţă, cu măcelarul nostru de pe Calea Moşilor. Gras, pletos ca un hippy, cu coarne din material plastic, vopsit cu roşu pe buze şi obraji, unsuros şi slinos pe întregul său trup despuiat, indivudul imaginat de artistul periferiei cine ştie cărui oraş de provincie se sprijină într-o coadă de măgar, magnifică, demnă să-l facă şi pe nea Dobre să moară de invidie.
Dacă-mi amintesc bine lecturile mele din marii exegeţi ai ocultismului, nenea Gulliver a digerat insuficient cele citite pe ici pe colo, interpretînd într-o viziune proprie cultul diavolului. Pentru că Leonard, conform tradiţiei, nu se înfăţişa credincioşilor săi decît cu prilejul marelui Sabbat, dar asistat de maestrul Jean Moulin şi nicidecum de Gulliver Naiba. Nenea Leonard, între noi fie vorba, era însuşi diavolul, tartorul, patronul tuturor vrăjitorilor din întreaga lume. Şi nu se prezenta admiratorilor în chip de mulaj din mucava, ci în carne şi oase, cu cornul median în flăcări.
Ceea ce ne oferă acum bătrînul mag de la Colţiilupchii miroase de la distanţă a mistificare. Şi, în cel mai bun caz, dacă nu-i mistificare, ci opera unui creier sclerozat dat în mintea copiilor, Gulliver e tocmai copt pentru o îndelungă internare la un institut de specialitate, ceva în genul spitalului 9, de la Berceni.
În vreme ce dereglatul bătrîn începe să intoneze o sinistră melodie, de trage la rindea timpanele asistenţei, o reuşită combinaţie de cîntec gregorian bisericesc şi cîntec de pahar lăutăresc, ilustrat cîndva de Zavaidoc, mă trag uşor lîngă Milica şi-i zic:
- Doctoriţo, l-ai examinat vreodată pe Gulliver?
- Cred că va fi cazul să-i trimit sîngele, pentru un examen serologic. Abia acum îmi dau seama că bătrînul poate deveni nociv...
- Nici chiar aşa să n-o luăm!... - o liniştesc eu pe Milica. Gulliver, după cum îmi dau seama, n-a reuşit să recruteze decît cretini... Cîţiva fini şi cumetri, plus doi gestionari ahtiaţi după comori...
- ... plus cţiva intelectuali de rangul al doilea, printre care trebuie să te numeri şi tălică! - completează Milica Manzur.
Brişcă se străduie căznit să susţină partitura ţîrcovnicului, îngînînd şi el, din cînd în cînd, cîte un behăit catastrofic şi scuturînd o cadelniţă confecţionată dintr-o căpăţînă de capră... Însă fumul pe care-l degajă originala cădelniţă nu-mi surîde deloc. Miroase a medicament şi nicidecum a smirnă sau tămîie...
- Stăpînilor! - rage iarăşi mieros Gulliver, întrerupîndu-şi recitalul muzical mistico-pop. Comorile, ca şi comoara noastră, se află în pămînt şi nu, în ceruri! Pregătiţi-vă, c-a venit vremea...
Îndată ce-şi termină invocaţia sa ermetică, magul se dă un pas îndărăt, trece în spatele lui Leonard, îi strigă ceva lui Brişcă, pentru ca apoi, imediat, să răbufnească un nor gros de fum. Smogul declanşat de cădelniţa lui Brişcă se răspîndeşte în întreaga grotă. Lumînările negre se sting, de nu se mai vede om cu om. Aud tropot de paşi, cuvinte zvîrlite printre dinţi şi... pauză.
Tuşesc în cor cu grupul vocal al prietenilor mei, întrebîndu-mă dacă fumul, cu care ne tratează Naiba, n-o fi cumva toxic. Dacă nu-i toxic, precis că-i somnifer. Pentru că mă cuprinde un somn de moarte.
Pînă să-mi las trupul lîngă colegul Iermolai Bîc, de mult transferat în lumea adormiţilor, mă străfulgeră un gînd ciudat. Mi s-a părut sau am zărit cumva chipul unui al doilea Gulliver, de cealaltă parte a statuii lui Leonard?
Însă mă tranchilizez urgent. Halucinaţiile provocate de fumul lui Brişcă nu-i exclus să genereze fenomene de diplopie, adică de imagine dublă. Ceea ce nu-i totuna cu iluziile optice. Însă, pînă să rezolv problema, competent şi prompt, adorm ca un buştean brut.
(va urma)