Mai rezistent decît ceilalţi membri ai echipei noastre, mă trezesc primul din somnul artificial în care ne cufundase cădelniţările lui Brişcă. Putea fi şi mai rău, dacă ne afuma cu cianură de potasiu...
Totuşi, gîndesc eu cu mintea mea extrem de lucidă, dacă ar fi existat, pe undeva, cea mai mică intenţie de eliminare a noastră, nu s-ar fi limitat numai la ameţirea parţială, ci ne-ar fi lichidat definitiv şi irevocabil, în calitatea noastră de indivizi nefolositori "misticoficărilor" lui Gulliver Naiba.
Pînă să se trezească şi companionii mei, încerc să-mi rememorez în detaliu straniul fenomen al dedublării magului. Totu-i posibil în lumea magicienilor de iarmaroc, însă ce mă mai tulbură încă e mica diferenţă observată la unul din ei. O chestie lipsită de importanţă, dar inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific. Un Gulliver avea melonul lejer turtit, iar celălalt Gulliver purta solemn un melon ţipător de nou.
Abandonez microancheta mea, pentru că mi se pare demenţială ideea existenţei unei dubluri a lui Gulliver Naiba. Ca şi cum nu ne-ar fi suficient un unic exemplar, total dereglat şi caraghios.
Cînd sînt gata să abandonez orice speranţă, aud un scrîşnet de chibrit dat pe cutie. Şi se face lumină. Milica Manzur, căci ea era, îşi aprindea tacticos o ţigară.
Milica Manzur se afla în proprietatea personală nu numai a unei cutii de chibrituri ameliorate (50 de beţe), dar şi-a unei brichete tip revolver. Cu care, fără să rănesc pe nimeni, izbutesc să dau de una din enigmaticele lumînări negre şi s-o aprind corespunzător, frigîndu-mi lejer şi degetele.
Laie Bîc, care-l scutură zdravăn pe Geca, avînd intenţia clară să-l trezească, mă avertizează:
- Omule! Fii atent!
- De ce? - întreb eu intrigat.
- Fii atent, c-au dispărut toţi!... Nu-i bine... Nu-i bine ce se-ntîmplă!... Dac-au murit şi ei?
Iermolai începe să mă enerveze. Pentru că, într-o anumită măsură, are dreptate. Magul, Brişcă şi majoritatea asistenţei au dispărut... Se pare că sîntem singurii supravieţuitori. Însă logica mă obligă să-l contrariez pe poetul oniric:
- Laie, dragule, de vreme ce mai trăim încă, înseamnă că trăiesc şi ceilalţi. O singură ipoteză mi se pare valabilă... Anume că, în panica stîrnită de explozia de adineauri, au fugit care încotro, rătăcindu-se prin hrubele peşterii Guşteriţa... Nu-i exclus să fim nevoiţi a-i căuta, pentru a le acorda primul ajutor... Şi nu uita, bătrînul e-n vîrstă şi zărghit... Dacă i s-a făcut rău?
Fără să mai aştepte ca Zbanţ să-şi revină, Iermolai îl sloboade pe podeaua de piatră a grotei şi se repede la mine, strigînd:
- Omule, să nu ma zăbovim! Sînt atîţia oameni în pericol.
Cercetarea grotei nu dă nici un rezultat. În afară de constatările de rigoare, demolarea aproape integrală a Marelui Ţap, a bietului Leonard, care, călcat în picioare de fugarii cuprinşi de panică, s-a dezumflat ca un balon găurit, arătînd jalnic în starea de ţap turtit, dispariţia celuilalt sfeşnic, precum şi-a cerceafului cu care fusese învelit Belzebuth, nu reuşim să identificăm decît minimum opt ieşiri din grotă. Cam multe pentru situaţia în care ne aflăm, noi fiind patru.
Singurul succes pe care-l obţinem, însă oarecum fără importanţă, e faptul că reuşim să-l pierdem pe Geca Leoveanu-Zbanţ. Ieşirile duc, toate, înapoi spre grotă. Unde, după parcurgerea tuturor celor opt căi de părăsire a peşterii, îl găsim pe Zbanţ sforăind zgomotos, atît de tare şi penetrant, încît aş fi putut jura, cu mîna pe cord, că-i motocicleta lui Tiţu Margiolea. Geca se scuză, după ce-l trezim, mărturisindu-ne că, la un moment dat, n-a mai văzut lumînarea purtată de Laie. Atunci, orbecăind prin beznă, a dat de-un culoar strîmt, care l-a condus pînă aproape de borta peşterii, lîngă drumul forestier, de unde putea zări şi "Bombiţa".
- Omule! Omule, eşti nebun? Şi de ce nu ne-ai strigat, de ce nu ne-ai spus nimic? - se răţoieşte Laie Bîc, pe care-l văd şi eu, în sfîrşit, scos din fire.
- Pentru că ieşirea-i astupată cu bolovani cît "Fiat"-ul maestrului! Şi nu vă văd urnindu-i din loc!...
- Ciudată comportare! - gîndesc eu cu glas tare. De ce ne-or fi lăsat bolovanii ăia în drum?
- Păi, e foarte simplu, omule! - mă lămureşte omniscientul Laie Bîc.
- Nu văd! - îmi sar eu din balamale.
- Omule, nu te supăra, bolovanii au fost îngrămădiţi acolo cu un anumit scop... S-au gîndit să ne dea de ştire, în felul acesta, că ei au plecat şi să nu-i mai căutăm... Mi se pare un gest frumos din partea bătrînului... Iermolai mă priveşte cu ochi nevinovaţi, ca şi cînd supoziţia lui ar fi emanaţia unui om normal, în toate minţile. Convins ferm că nu-i cazul să fie considerat ca atare, îl bat prieteneşte pe umăr şi-i propun:
- Ia-o înainte, Laie dragă, şi luminează-ne drumul cu lumînarea aia nenorocită, fiindcă văd că domnul veterinar n-a avut inspiraţia s-aducă aici reflectorul electric... Mergem să vedem ce-i cu bolovanii... Poate reuşeşti să-i urneşti, că eşti cel mai zdravăn dintre noi.
De cînd tot încercăm să clintim pietroaiele prietenilor noştri minunaţi, am căpătat convingerea fermă că nu greutatea e determinantă în probleme de tipul celei pe care o avem de rezolvat.
Singura satisfacţie e faptul că zărim, printre bolovani, lumina zilei. Dar care şi ea este în declin, avînd tendinţe vizibile de amurgire.
- Ce părere mai ai, coană Milico, despre prietenul matale, Gulliver? Ziceai că-i simpatic, în ciuda zărghelii! Frumos din partea lui... După ce ne aiureşte cu mistificări de bîlci...
- Stai, grasule! - exclamă brusc Milica Manzur. Ştiu unde-i bătrînul. Acuma m-am lămurit...
- Unde-i? - întreb eu, neîncrezător în intuiţiile doctoriţei.
- Singur mi-ai sugerat ideea... cînd ai rostit cuvîntul "bîlci"...
- Ei şi?
- S-au dus cu toţii la bîlci, care acuma trebuie să fie în toi... Au să vină de-acolo cu ajutoare, cu mijloace de transport... Totdeauna, la încheierea bîlciului, mai găseşti un camion disponibil...
- Şi cînd se încheie bîlciul?
- Poimîine. Cel mai tîrziu!...
- Dar de ce-avem nevoie de camion? Nu-i suficientă "Bombiţa"?
Milica îmi zîmbeşte fermecător, privindu-mă cu ochii ei vii:
- Ce fel de scriitor îmi eşti? N-ai observat că toate caucioacele "Bombiţei" sînt pe geantă? Iar în camion, intrăm nu numai noi, ci-ncape şi "Bombiţa"!
Începe să se întunece. "Bombiţa" s-a pregătit de mult de culcare, deoarece s-a lăsat zdravăn într-o parte. Din pricina anvelopelor dezumflate, dar, bănuiesc, şi din cauza vreunui amortizor rupt... Şi nu numai că-ncepe să se întunece, dar începe să mă frămînte şi-o foame cumplită. Sînt atîtea ceasuri de n-am luat nimic în gură. Deşi nu-s tipul care se lamentează, fără să vreau vorbesc de unul singur, în gura mare:
- Unde eşti matale, ţaţă Cătăriţo? Dragă ţaţă Cătăriţo! Numai dumneata te gîndeai mereu la sănătatea mea, trimiţîndu-mi merinde...
Din pricina oboselii, am iarăşi halucinaţii auditive. Pentru că, dinafara grotei, de pe marginea drumului forestier, aud glas de femeie:
- Aici mi-s, copile! Ţi-am spus c-ai s-o paţi cu diavolul ăla bătrîn... Stai liniştit, nu te teme... Sîntem cu toţii aici!
(va urma)