La lumina reflectorului electric, abandonat de Lae al lui Parşolea şi pe care-l găsim lîngă bolovani, conversăm cu echipa de "salvamont", organizată de întreprinzătoarea ţaţă Cătăriţa.
Au venit mai toţi vechii mei cunoscuţi, mobilizaţi de Romaniţă Curentu. Nepotul Catariţei aşteptase sosirea noastră la "moara dintr-un dud". Văzînd însă că întîrziem, se dusese la tuşă-sa, unde convocase consiliul celor trei ţaţe nătăfleţe: cina Moşca, fina Frusina şi ţaţa Catariţa. Aceasta din urmă, bănuindu-l pe Naiba în stare de orice, chiar şi de-o crimă colectivă, decretase starea de alarmă, adunîndu-şi în grabă prietenii.
Orbiţi de razele reflectorului ce răzbat printre pietroaiele în dosul cărora sîntem blocaţi, minunaţii colţiilupcheni s-au aşezat unul lîngă altul, care cum a putut, aşteptînd desfăşurarea evenimentelor.
Romaniţă Curentu se trage lîngă Păuniţa lui Lucereanu, dar nu pot deduce motivul - poate o fi ceva între ei -, Ioana lui Colarete s-a rezemat cu umărul de Valin al lui Patruzec, ţaţa Frusina, cina Moşca şi ţaţa Catariţa alcătuiesc un bloc compact, pesemne din pricina răcorii ce începe să coboare o dată cu înnoptarea, nea Gheorghe al lui Staragică încearcă să-şi aprindă o ţigară jilavă, consumînd mai multe zeci de beţe de chibrit, iar Poroambă Chişu, responsabilul cultural, ducîndu-şi palma deasupra ochilor, ca un soi de vizieră, pentru a se apăra de lumina vie a lanternei-reflector, se străduie să distingă - dar fără rezultate, după părerea mea - situaţia grupului nostru. Întrucît cineva trebuie să preia iniţiativa, deoarece, din scurta conversaţie cu echipa "salvamont", s-au aflat toate cele necesare, îmi permit să mă înscriu la cuvînt:
- Dragii mei prieteni!... Am impresia că nu putem ieşi din buclucul ăsta decît unindu-ne puterile. Întrucît noi ne aflăm de cealaltă parte a baricadei, iar bolovanii trebuie clintiţi din loc, unul cîte unul, însă nu prăvălindu-i peste noi, ci smulgîndu-i în afară, n-avem altceva de făcut decît noi să împingem, iar voi să trageţi... Am dreptate? Nu?
Mişcaţi de spusele mele, salvatorii îşi exprimă adeziunea în cor. Din larma care se dezlănţuie, nu-nţeleg mai nimic, aşa că repet:
- Am dreptate? Nu?
- Nu! - îmi răspund colţiilupchenii, de data asta, mai clar.
Poroambă Cîşu, avînd şi-o oarecare calificare din punct de vedere tehnic, fiind fîntînar de profesie, mă lămureşte răbduliu:
- Tovarăşu creator, dacă împingeţi matale, cad peste noi bolovanii... De smuls n-avem cum, iar, dacă îi împingem, mai trebuie apoi să vă şi scoatem de sub pietroaie! Deci, nu-i bine... Zidul nu poate fi dărîmat decît cu mijloace mecanice... Cu-o maşină!
- Ai perfectă dreptate, nene Poroambă, un buldozer rezolvă totul în mai puţin de-o jumătate de oră... Noi ne tragem îndărăt, spre peşteră... voi izbitiţi cu lama buldozerului... şi gata...
- N-ai înţeles matale bine - obiectează fîntînarul -, de ce s-aducem un buldozer, cînd avem maşina lu tălică aici? Are 20 de cai?
- Pardon, 32, trecuţi pe talon! - răspund eu, oarecum jignit, în numele "Bombiţei". Dar n-am cum să ies de-aici, pentru a mă sui la volan... Aşa că nu-i posibil!
- Ba e, tovărăşele! Îmi dai mie cheile, că am şi carnet de conducere, mă sui în tărăboanţă şi mă proptesc cu ea în bolovani...
- Perfect, nene Poroambă, n-am ştiut că ai o maşină proprietate personală...
Însă Poroambă Cîşu se dovedeşte om corect, pentru că-mi furnizează un supliment de informaţii:
- Carnetul l-am căpătat în armată, c-am făcut-o la tancuri! Însă maşină n-am încă...
În disperare de cauză, silit şi de insistenţele prietenilor, aflaţi ca şi mine la mare ananghie, dar şi de comunicatul ţaţei Catariţa, care anunţă c-au adus cu ei şi ceva de-ale gurii, îi strecor cheile maşinii lui Poroambă, trecîndu-i-le printre bolovani. Însă îl atenţionez:
- Nene Cîşule, fii cu băgare de seamă, mai întîi umflă cauciucurile că-s pe geantă, apoi bagi într-a-ntîia, apeşi pedala de ambreaiaj, accelerezi, debreiezi şi demarezi lent...
- Lăsaţi matale, tovarăşu creator, nu mă-nvăţa pe mine, c-am fost fruntaş la manevre... Treceam cu tancul prin gropi şi şanţuri, de ziceai că-i avion...
Ajutat de echipa salvatorilor, în special de Patruzec şi Staragică, Poroambă umflă anvelopele în mai puţin de-un ceas. Bine că-mi trece prin cap să-l rog să verifice presiunea. Binevoitor, ia manometrul şi-mi comunică de la distanţă, cu glas tare:
- 12 atmosfere la roata din drepata, 18 la stînga... Să le măsor şi pe cele din spate? Mai e nevoie?
- Dă aerul afară, nene, că săriţi în aer... explodează! Bagă 1,1 în faţă şi 1,6 în spate...
- Se face, tovarăşu creator, imediat, fiţi fără frică! La tancuri, ştiţi matale, n-aveam caucioaice, mergeam pe şenile...
Operaţiunile de punere în funcţiune a "Bombiţei" s-au desfăşurat încununate de succes, dar prost. Mai întîi, au descărcat bateria, folosind în exces farurile, pentru că n-aveau lumină, precum şi la pornirea motorului, care nu vroia să facă aprinderea. Apoi, l-au împins pe Poroambă, suit la volan, pînă ce-a pornit motorul. N-am auzit această fericită clipă, deoarece cred că s-a produs la vreun kilometru de-aici.
După o jumătate de ceas, s-au întors. Cu toţii. Dar pe "Bombiţă". Cu excepţia femeilor care se îngrămădiseră înăuntru. Ceilalţi se urcaseră pe capotă, iar unii chiar şi pe aripi.
Privesc înspăimîntat "Fiat"-ul meu 600 D şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. Merge! Încet, dar totuşi propulsat de motor şi nu împins. Poroambă, în plină euforie, conduce ca la tancuri... Pentru el, nu mai există nimic, nici şanţuri, nici gropi, nici cioturi... Are un stil cu totul personal, folosind slalomul şi alte figuri din tehnica schiului de performanţă.
- Omule, nu te supăra - mă atenţionează Iermolai Bîc -, spune-le să coboare toţi, c-altminteri nu mai ieşim de-aici... Fraţii or să demoleze tărăboanţa...
N-a mai fost nevoie să dau urmare sfatului atît de amabil al forestierului, căci o frînă nefericit inspirată a pilotului de curse, Poroambă Cîşu, izbuteşte să-i dea jos, dar instantaneu, pe cei din exteriorul maşinii, iar pe cei dinăuntru să-i ejecteze de-a dreptul pe uşile care sar din balamale. Şi iată-mi "Bombiţa" transformată în IMS de campanie, fără portiere, fără parbrizul din spate, fără nimic care să-mi sugereze ceva din fostul "Fiat"!
Totuşi, spre uimirea generală, motorul continuă să funcţioneze. Cam în trei cilindri, ce-i drept, dar merge...
Impasibil, Poroambă declanşează ultima fază a operaţiei. Porneşte lent spre noi, spre zidul bolovanilor. Noi, prevăzînd unele momente neplăcute, fugim urgent înspre adîncul peşterii, dar deloc lent.
Cînd ajungem la vreo sută de metri, fără pagube, Milica vine lîngă mine şi mă întreabă timid:
- Maestre Conan, ţi-am făcut numai necazuri, iartă-mă, nici nu-ţi mai zic "grasule", dar spune-mi sincer...
- Ce? Totdeauna am fost sincer, în măsura posibilităţilor! - încerc eu să mă comport cu sînge rece, pentru a-i mai insufla ceva curaj, dîndu-mi seama de încordarea pe care o trăieşte.
- Ce se va întîmpla acum? - se interesează doctoriţa.
- Nimic deosebit... Totul va decurge normal. Poroambă va împinge cu "Bombiţa" bolovanii, aceştia vor ceda, iar noi vom putea ieşi afară! Nu-ţi fie teamă, în noaptea asta vei dormi în patul tău...
După cum prevăzusem şi după cum o asigurasem şi pe speriata Milica, totul decurge normal. Mai întîi se aude o bufnitură puternică, apoi un zgomot înspăimîntător.
Cu inima cît gămălia unui ac, nădăjduiesc ca originea zgomotului să se datoreze prăvălirii zidului de baraj şi nicidecum dezintegrării definitive a bietei "Bombiţe".
Pornim îngrijoraţi în direcţia ieşirii, străpungînd norul de praf ce invadase adăpostul nostru temporar.
O explozie răzbate pînă la noi. Însă mă tranchilizez urgent. Este explozia de bucurie dezlănţuită a echipei de "salvamont"... Urale, strigăte de fericire, invitaţii de-a trăi ani mulţi şi-mbelşugaţi...
Cînd ajungem în dreptul fostului zid din bolovani, acesta nu mai există. Aerul rece al nopţii, încărcat de aromele brădetului şi de ultimele resturi de praf, ne umple plămînii. Dar nici "Bombiţa" nu mai există... Adică, în forma pe care i-o cunoşteam...
La lumina farurilor ei, din care au rămas numai becurile, ieşim printre pietroaiele prăbuşite, după care iarăşi ne oprim. De astă dată, ieşirea ne este barată de caroseria (dacă se mai poate numi aşa) fostului meu "Fiat"- 600 D.
Motorul, spre uimirea şi bucuria mea, continuă să funcţioneze, prin cine ştie ce miracol al tehnicii contemporane. Nea Poroambă Cîşu, cramponat de volan, se îndîrjeşte, amabalînd excesiv, să dea maşina în marşarier.
- Laie, Geca, hai să-mpingem la maşină, cred că-i patinează roţile! - lansez eu un apel bărbaţilor din echipa noastră.
Strecurîndu-ne penibil printre pietroaie şi pe sub "Bombiţă", ieşim afară. Apoi, cu forţe reunite, noi din faţă, iar Staragică şi Patruzec din spate reuşim să săltăm "Fiat"-ul pe braţe şi să-l deplasăm din faţa intrării în grotă.
Abia acum realizez ce minunată idee au avut constructorii acestei maşini minunate, atunci cînd i-au montat motorul în spate. Pentru că, în faţă, nu mai are aproximativ nimic. Masca a dispărut cu desăvîrşire, bara de protecţie s-a transformat în ghidon de motocicletă, capota portbagajului, în burduf de acordeon, iar rezervorul de benzină, în ploscă. Bine că n-a fost benzină prea multă, pentru că mai lua şi foc.
Restul însă, cu excepţia portierelor care avuseseră o soartă mai bună, fiind scoase din balamale încă înainte de asaltul zidului, este în perfectă stare.
Nea Poroambă opreşte motorul, îmi înapoiază cheile şi mă bate pe umăr încîntat:
- Tovarăşu creator, bine c-aţi scăpat sănătoşi cu toţii... N-am pomenit în viaţa mea o maşină atît de ţeapănă... Tanc, meştere, nu altceva... Nici cu buldozerul n-aş fi făcut treabă mai bună!...
Îi mulţumesc călduros, dar cu inima întristată. Ce fac acum cu "Bombiţa"? Ca să nu-l indispun pe vajnicul Cîşu, mă prefac fericit:
- Mă bucur că ţi-a plăcut "Fiat"-ul meu... Îl dezmierdam, zicîndu-i "Bombiţa". Cred însă că va trebui să-i schimb numele!
- Nu fi necăjit, nene creatorule - mă nelinişteşte fîntînarul -, o să-i spunem "Tingirica"... Am nişte prieteni mecanici la Comarnic. Ceva de lux, nemaipomeniţi! Şi mecanici, şi sudori, şi vopsitori... Cu cîţiva bănuţi, acolo, o fac ca nouă... Dealtfel, nea Fane şi nea Puiu îmi sînt şi-un soi de cumetri... Dacă vreţi matale, mă tocmesc eu cu ei, să nu ne jupoaie, că oameni sîntem, nu fiare...
Cînd aud pomenindu-se numele găinarilor de la Comarnic, care-mi "făcuseră" maşina după prăpădul de la Posada, simt că-mi creşte tensiunea. Oricît încerc să mă abţin, îi recomand totuşi lui nea Cîşu:
- Dragule, nu te mai osteni, îi cunosc, am trecur şi eu prin mîna lor... Prefer să mi-o repar singur, la potcovarul satului, decît să încap în ghearele puşlamalelor...
În timp ce avizez nefavorabil asupra propunerii fîntînarului, salvatorii noştri, în frunte cu ţaţa Catariţa, se îndeletnicesc cu prepararea unei gustări frugale, pentru reîntremarea sechestraţilor din grota Guşteriţei.
Peste cîteva minute, la lumina (din ce în ce mai palidă) a farurilor "Bombiţei", deoarece reflectorul-lanternă a pierit sub bolovani, stăm cu toţii la masă, salvaţi şi salvatori. Barem de-ar ţine bateria, pînă terminăm de mîncat. Deşi, pe întuneric, poate aş mai apuca şi eu cîte ceva, deoarece Milica, Geca şi Laie înfulecă de parcă ar fi plutit şase luni, în plin ocean, ca naufragiaţi pe pluta "Meduzei".
Merindele au fost întinse pe pătura din "Bombiţă", transformată în faţă de masă, dar aşternută pe jos. Parc-am fi la iarbă verde...
Picnicul nocturn, destul de copios (dacă am fi fost mai puţini la număr), se compune din ouă răscoapte, pe care le spargem cu feluritele scule din trusa "Fiat"-ului, din brînză uscată, caş afumat, pîine şi sare, şi nimic mai mult. Dar ce idee pe ţaţa Catariţa, să care pînă aici bunătăţile de mai sus!
Pe cînd gustăm cîte ceva, fiecare ce apucăm, se înjghebează şi-o conversaţie agreabilă, aşa cum îi place românului la masă.
- Şi ce mai faceţi matale? - mă întreabă cina Moşca, îmbucînd zdravăn dintr-un ou răscopt. Că n-ai mai trecut pe la noi!
Interzis, cîteva clipe nu ştiu ce să-i răspund. Dar apoi, îmi dau seama c-ar fi nepoliticos să nu mă-ncadrez în sitemul practicat la Colţiilupchii, unde, pentru a ajunge la obiectivul real al unei discuţii, totul începe cu amabilităţi fără sens, prilej de mişcare a limbii în gură, ca să intri în vorbă şi-apoi să tragi la ţintă.
Laie Bîc, mai obişnuit cu rînduielile locale, preia chestiunea din voleu şi răspunde în acelaşi stil:
- Mulţumim de întrebare, cină Moşca, dar dumneata ce mai faci, pe unde-ai mai fost, ce-ai mai văzut?
- Pe dracu! - răspunde brusc moaşa generală a satului. Te bagi în vorbă ca musca-n lapte! Lasă-l pe băieţelul ăsta să-mi povestească!
Acuma, totul intră în normal. Preliminariile au trecut, judecînd după punerea la punct a forestierului.
- Păi, ce să fac, cină Moşca - revin eu în scenă -, bine, chiar foarte bine, după cum ai văzut şi matale!...
- Aşa bine să fie la Gulliver în ogradă! - intervine ţaţa Catariţa. Spune-ne, încaltea, ce-au vrut să pună la cale, cu slujba lor blestemată, Naiba şi dulăii lui...
- Zăvozii n-au participat la liturghie...
- Nu javrele, copile, ci Parşolea, Margiolea, Brişcă, Polina şi felcerul ăla smintit, cum îi spune, c-am uitat, aha, Pompituli, sau cam aşa ceva, bată-l Dumnezeu de hoţ... Că mi-a scos măsele bune, să-mi pună tablă coclită în gură! Cînd goneam încoa, ei soseau la bîlci, încărcaţi în dubiţa nepotului lui Parşolea, başca-n trobontul dentistului, că erau mulţi şi nu-ncăpuseră în dricul plin de lăzi şi cutii... Tiţu Margiolea, călare pe motofleaşca lui, era cît pe ce să mă calce... C-avea şi el cîteva lăzi la spate...
Imediat, începe să-mi pîlpîie o diodă. Gulliver Naiba, după cum şi făgăduise dealtfel, scosese comoara. Era clar...
- Şi încotro se îndreptau, ţaţă Catariţo?
- Dracu-i ştie? Că nu m-a lăsat Romaniţă o clipă, ci m-a tot îmboldit încoace, să vedem ce mai faci tălică!...
Observ că pe Valin al lui Patruzec îl tot frămîntă ceva. Ar vrea să vorbească, dar parcă se teme de prezenţa şi autoritatea celor trei ţaţe nătăfleţe.
Pînă la urmă, nu mai rezistă şi începe să recite:
- Ba eu ştiu! Că eram mai la urmă... S-au întîlnit cu încă o dubă, plină şi asta cu lăzi, apoi s-au dus toţi în dosul tarabelor din bîlci. Cît era de mare larma din iarmaroc, gălăgia pe care-o făceau ei, acolo, le-ntrecea pe toate... Gîlceavă mare, nemaipomenită... Pesemne că se şi încăieraseră între ei, căci zburau lăzile şi sticlele pe deasupra tarabelor, de-ai fi zis că te afli la circ... Ce s-o mai fi întîmplat, asta nu mai ştiu, pentru c-am dat fuga într-acoace, să-i ajung din urmă pe-ai noştri...
După ce mă consult din priviri cu doctoriţa, veterinarul şi forestierul - însă destul de dificultuos, deoarece bateria "Bombiţei" era vizibil pe sfîrşite -, decid că-i cazul să transmitem salvatorilor noştri povestea comorii descoperite de Gulliver Naiba.
Totuşi, înainte de-a demara, mă nelinişteşte un gînd. Cînd, Dumnezeu, avuseseră vreme să isprăvească forajul din grota Guşteriţei şi, mai ales, să mai şi încarce lăzile în dube... Şi mai e ceva, ce fel de comoară e aia, care se transportă şi-n sticle? Deocamdată pun deoparte aceste probleme şi iau cuvîntul:
- Dragii mei, ştiţi cu toţii că-s scriitor... Acuma, însă, vă spun un secret, pe care nu-l cunoaşte prea multă lume, ci numai prietenii cei mai buni...
- Spune-ni-l şi nouă, tovarăşu creator, că şi noi ţi-s sîntem prieteni! - mă îmbie Poroambă Cîşu.
- Sînt şi detectiv!
Murmurul asistenţei mă emoţionează.
Ioana lui Colarete, una din cele mai asidue lectoare ale bibliotecii din Colţiilupchii, le explică celor trei ţaţe nătăfleţe:
- Cinelor, nu vă temeţi, detectiv înseamnă un fel de poliţist, dar care prinde hoţii şi tîlharii numai din plăcere. E şi ăsta un dar de la Dumnezeu... Întocmai ca şi cîinii. Unii latră şi ne păzesc casele, alţii, cărora li se spune cîini-poliţişti, adulmecă, amuşinează urmele hoţilor şi pungaşilor şi te duc drept la ei... Aşa face şi tovarăşul creator! Am citi multe cărţi cu detectivi şi-s oameni de ispravă... Numai c-au pierit cărţile de la biblioteca noastră, pesemne că le-au furat hoţii, ca să nu-nvăţăm şi noi cum să-i dăm de gol!
Cina Moşca, mai intelectuală, pricepe imediat despre ce-i vorba:
- Bravo, Ioano, acuma ştim şi noi precis ce-i aia detectiv, că de la televizor s-ar fi zis că-s numai bătăuşi... Mulţumesc, maică, să trăieşti. Va să zică, băieţelul ăsta le miroase urmele şi-i înhaţă... Halal să-i fie... Aşa nas mai zic şi eu...
Din motive de timp, renunţ să aduc precizări în privinţa profilului complex al unui detectiv de excepţie, aşa cum sînt eu, şi trec mai departe la expunerea problemei:
- Ce să mai lungim vorba, există bănuiala că Gulliver Naiba, împreună cu oamenii lui, a descoperit o comoară în peştera Guşteriţei!
- Comoară? - se miră, în cor, asistenţa.
- Da, comoară, şi nu mă mai întrerupeţi. Însă legile nu îngăduie ca o comoară să fie înstrăinată sau să intre în posesia unui singur individ. Comorile-s ale noastre, ale tuturor. Şi trebuiesc predate statului. Datoria noastră-i să anunţăm Miliţia... Dar, ca să nu ne facem de rîs, trebuie să verificăm dacă-i într-adevăr vorba despre o comoară, să aflăm unde-au ascuns-o şi-apoi să oferim Miliţiei toate datele...
Gheorghe a lui Staragică, entuziasmat de descoperirea mea, îşi manifestă imediat adeziunea, aproape strigînd:
- Să ne trăieşti, tovarăşu creator, acuma-s lămurit. Eşti mai tare ca Colombie, hăbăucul ăla de la televizor. Şi nouă, ne dă ceva?...
Întrucît nu cunosc prea bine prevederile legii, nu mă avînt în detalii de ordin material. Totuşi, îl stimulez oarecum pe Staragică:
- Cred că da!...
- Cum aşa, meştere, crezi numai? - se dezumflă nea Gheorghe.
În clipa cînd intenţionez să clarific nedumeririle amatorilor de premii, se produc două evenimente de importanţă capitală. Se stinge lumina farurilor, bateria dîndu-şi duhul într-un ultim pîlpîit, şi răzbate pînă la noi un tropot mărunt, de patruped cavalin.
În bezna în care ne înconjoară, numai luna mai furnizează puţin curent. Insuficient, însă, pentru a distinge grupul ecvestru care se apropie încet, dar sigur, de noi. Copitele sună ritmic, nu excesiv de puternic. Abia cînd claxonează insistent, pe două tonuri, avertizîndu-ne sosirea, recunosc făptura firavă a lui nea Dobre, măgarul doctoriţei. Călăreţul din spatele măgarului încearcă să ne identifice, apoi, recunoscînd-o pe ţaţa Catariţa, începe să răcnească:
- Ţaţă, ţaţă, nenorocire mare! Văleu, Doamne, ce ne facem! C-or să ne omoare pe toţi! I-au tăiat pe tovarăşa moaşă Ţilimindriu şi pe domnul doctor Pomapadur... Veniţi degrabă, nu mai zăboviţi!...
- Măi Nilă, te-ai zărghit de tot? Dă-te jos şi vorbeşte! - se impacientează ţaţa Catariţa. Halal strănepot, care se scapă pe el la întîia încercare.
Îl ajut să coboare de pe nea Dobre şi-l trag lîngă noi, mai în bătaia lunii. Băieţandrul arată speriat de moarte. Lac de năduşeală, tremură tot. Însă nu-i exclus ca ţaţa Catariţa să aibă dreptate în privinţa afirmaţiei sale din urmă. Ca să-l liniştesc, îi iau un interogatoriu blajin, de gradul doi:
- Cine i-a omorît, măi Nilă?
- Nu se ştie precis care pe care...
- Cum?
- Ori doctorul pe moaşă, ori moaşa pe doctor!...
- Nilă, fii atent, te-ai văietat că-s amîndoi morţi, nu?
- Da...
- I-ai văzut la locul crimei?
- Nu... Cînd m-am dus la "moara dintr-un dud", nu mai era nimeni, ci numai băltoaca de sînge din bucătărie...
- Dar cine ţi-a spus c-au fost ucişi?
- Lumea din bîlci, că toţi vorbesc numai de asta... Acuma-i caută domnul Gulliver peste tot... nea Lae al lui Parşolea s-a suit în dubiţă şi s-a dus după ei pînă şi la Cîmpina, să vază dacă nu-s acolo... Nu i-a găsit şi s-a întors numai cu-o grămadă de lăzi...
Lucrurile se complică. De astă dată, trebuie să ne ocupăm nu numai de comoara magului şi-a acoliţilor săi, ci şi de găsirea cadavrelor, dar şi de identificarea criminalului.
Pe Geca l-au podidit lacrimile, curgînd din el ca dintr-o cişmea. Demn, bărbăteşte, se vaietă încet, îngînînd:
- Polină, Polină, te omorî banditul de Tulli...
Iermolai Bîc se vîră incompetent în discuţie:
- Omule, nu te supăra, aşa-s crimele pasionale! Nu Tulli a asasinat-o, ci Polina pe el... Pentru că nu vroia să-i acorde nici un pic de atenţie, în ciuda curţii disperate pe care i-o construia moaşa...
Milica Manzur nu mai rabdă şi izbucneşte:
- Aţi înnebunit cu toţii, de cînd cu detectivul nostru... Toţi vreţi să descoperiţi criminali... Lăsaţi-l pe el, că-i om cu experienţă!
- Merci, coană Milico - îi mulţumesc eu. Nevinovăţia băieţandrului ăsta, după părerea mea, a intuit adevărul... Pînă îmi voi termina ancheta, presupun că s-au ucis reciproc. Şi nu cum spune Iermolai, ci invers... Disperat de insistenţele moaşei, într-un acces de inexplicabilă demenţă, mai întîi a omorît-o pe ea, apoi s-a sinucis... Iar de moartea lui e vinovată Polina... Deci avem de-a face cu-o dublă crimă, dar executată unilateral... Nu ştiu dacă vă e clar, dar aşa văd eu lucrurile. N-am dreptate?
- Nu! - ţipă îndurerat, într-o gamă minoră, Geca Leoveanu-Zbanţ. N-avuşi dreptate! O omorî, dar fără să se sinucidă! Şi fugi ca un laş, tîrînd după el cadavrul bietei Poline! Ai datoria să-l prinzi, să-l predai Miliţiei, ca să-l execute în faţa lumii...
Constat că durerea îl orbeşte pe Geca, dincolo de limitele suportabilului. Îl las să-şi rumege amarul şi trec la măsuri imediate, transmiţînd indicaţiile cuvenite lui Poroambă Cîşu şi Romaniţă Curentu.
Pornim în grup, avîndu-l în frunte pe nea Dobre, care tractează ce-a mai rămas din "Bombiţă", îndreptîndu-ne spre Colţiilupchii. Ţaţa Catariţa îl tot sîcîie pe strănepotul Nilă, cerîndu-i informaţii suplimentare, cina Moşca se închină la fiecare pas, iar ceilalţi cară fiecare cîte un detaliu al "Fiat"-ului.
Nea Gheorghe al lui Staragică, la un moment dat, se opreşte şi i se adresează lui Patruzec:
- Valine, treci tu pe partea cealaltă a maşinii!
- De ce, nea Staragică?
- Măi, ce eşti prost? Nu vezi că duci uşa din stînga, în vreme ce mergi în dreapta automobilului? Dacă le-ncurcăm? - Să ştii că ai dreptate, schimbăm locurile... Dar eşti sigur că tinicheaua pe care o porţi cu dumneata e chiar uşa maşinii?
(va urma)