Fără contribuţia excelentului nea Dobre, măgarul doctoriţei, care trage la "Bombiţă" ca un cal de Normandia, nu ştiu ce ne-am fi făcut.
În pofida forţelor reunite ale celor două grupuri - salvaţi şi salvatori -, ne-am fi deplasat ca nişte omizi, dacă n-ar fi intervenit patrupedul mai sus citat. Însă, devenit pradă unei inspiraţii subite, dar şi neaşteptate, nea Dobre a zbughit-o la trap, remorcînd după el "Fiat"-ul, într-o cursă demenţială, depăşind toate recordurile omologate de specia sa din ordinul ongulatelor, familia echideelor.
Prevăzînd şansa unică a "Bombiţei" de-a se dezintegra definitiv, ne angajăm cu toţii într-un cros gigantic, fantastic, gonind ca apucaţii pe urmele intrepridului asin.
Abia cînd ajungem la "moara dintr-un dud", atunci realizăm latentele rezerve interne pe care le posedă omul. Le constatăm, dar ne şi prăbuşim sleiţi de puteri, gîfîind sufocaţi, fiecare pe unde putem, în splendida livadă ce adăposteşte sediul oazei mele de linişte.
Nea Dobre, infatigabil, îşi continuă demonstraţia, gonind cu maşina după el, ocolind cu abilitate nucii şi merii, majoritatea pomilor din incinta împrejmuită cu gard de glădiţă. Îl urmărim numai cu auzul, deoarece nici clarul de lună nu-l mai face vizibil. Bufnitura ce răzbeşte pînă la noi, suficient de puternică, ne satisface pe deplin. Putem răsufla liniştiţi. Totul s-a terminat cu bine.
Apariţia lui nea Dobre, ivindu-se din fundul livezii, ne convinge de sfîrşitul suferinţelor noastre. Cu atît mai mult, cu cît îl zărim singur, fără "Fiat" din care tîrăşte după el doar bara de protecţie, din faţă, în splendida şi noua ei formă de sculptură metalică, abstractă. Iar asinul se autopremiază, pornind să mestece pălăria de paie a lui Poroambă Cîşu.
În vreme ce privesc atent la nea Dobre, care se desfată cu furajul concentrat furnizat de acoperişul căpăţînii fîntînarului, mi-amintesc brusc că-i cazul să mobilizez echipele ce se refac la iarbă verde, în plină beznă.
Mai înainte de-a căpăta dreptul la odihna nocturnă, sîntem obligaţi să cercetăm locul crimei, asta în primul rînd, iar după aceea, să elaborăm un plan de bătaie, pentru a doua zi, deoarece, pe timp de noapte, iarmarocul e închis.
- Omule, nu te supăra, dar ce mai aşteptăm? - îl aud îngînînd pe Iermolai Bîc, dar c-un surîs atît de stins, încît pare atins de-o gravă afecţiune a corzilor vocale, dacă n-o fi cumva şi-o astenie de surmenaj.
- Gînd la gînd cu bucurie! - îl felicit eu. Sînt satisfăcut că te frămîntă aceeaşi problemă...
- Dar bineînţeles, pentru că mor de somn, pic din picioare! - conchide, invers decît m-aş fi aşteptat, fratele Laie. Deci plecăm pe la căşile noastre, să ne culcăm!...
Dezamăgit de reacţia defetistă a forestierului, sînt nevoit să refuz propunerea sa, însă cu delicateţe sufletească:
- Nu doarme nimeni pînă nu examinăm bucătăria!- anunţ în gura mare, ca să mă audă nu numai Iermolai Bîc, ci şi echipele reunite. În felul acesta, Bîc n-are nici un motiv de-a se considera jignit.
Însă Geca, pe care nu l-aş fi crezut atît de entuziasmat de idee, îmi acceptă imediat sugestia:
- Formidabil! Maestrul Conan nu se dezminte! Numaidecît la bucătărie, poate mai găsim ceva de-ale mîncării!...
- Cum de te rabdă inima să-nfuleci lîngă sîngele Polinei, nefericitule! - îl admonestează Milica Manzur. Haideţi, oameni buni, să-l ajutăm pe maestrul Conan... Mai întîi, cercetăm bucătăria, apoi anunţăm organele de Miliţie şi după aceea mîncăm!
Bienînţeles, nu putem încăpea cu toţii în kicineta "morii dintr-un dud". Asistenţa rămîne în afara odăii, iar eu, care ocup destul spaţiu, plus Milica, Geca şi Laie, inclusiv nea Romaniţă Curentu, în calitate de reprezentant al populaţiei de-afară, privim emoţionaţi băltoaca de sînge, unica urmă a asasinatului care s-a comis aici.
- Biata Polina! - geme înfundat Zbanţ.
- Dar dacă-i sîngele dentistului? - intervine Laie, mult mai imparţial decît olteanul.
- Imposibil! Ăla n-are sînge, ci bulion! - tranşează Geca Zbanţ.
Cred că veterinarul se-află pe-aproape de adevăr. Pentru că materia de pe duşumeaua kicinetei are o splendidă culoare de suc de tomate. Dacă ar fi fost sînge, chiar şi-al Polinei, nu numai al dentistului, ar fi trebuit să se-nnegrească de mult.
- Doctoriţo - zic eu -, am avea nevoie de-o eprubetă, să trimitem la analiză o probă din sîngele ăsta... Mă paşte bănuiala c-ar putea fi altceva, eventual chiar zeamă de roşii...
- Nu-i nevoie de nici un laborator! - prinde Milica ideea din voleu, după care-şi vîră degetul în băltoacă, şi-l duce la nas. Ai intuiţie, grasule, e bulion şi încă, proaspăt!
Încep să-mi recapăt încrederea în neobişnuitul meu simţ de observaţie. Înseamnă, deci, că Polina Ţilimindriu nu-i moartă şi nici asasinată. Dar mă deranjează faptul c-a îndrăznit să-şi prepare proviziile de iarnă tocmai la mine, fără să-mi ceară permisiunea.
Geca Leoveanu nu-i de acord cu concluziile mele. Deşi nu le-am dezvăluit cu glas tare, pesemne că-mi sînt întipărite pe chip.
- Nu-i în regulă, maestre, nu-i chiar aşa... De ce dispăru cu javra aia de felcer, dacă nu făcură nimic altceva decît bulion? Şi de cînd se ocupă dentistul cu arta culinară?
Şi mie mi se pare suspectă dispariţia celor doi. Dar îl liniştesc pe oltean:
- Geca, iubitule, totu-i în cea mai perfectă regulă... Ce nu-nţeleg, e-altceva. În ce-au fiert roşiile? Şi, mai ales, cînd? Dar mai există o posibilitate, tragică din păcate. Cei doi să fi fost realmente asasinaţi, iar sîngele înlocuit cu bulion, pentru încurcarea pistelor...
Pentru a nu pierde timp cu deplasările, luăm hotărîrea colectivă să dormim la "moara dintr-un dud". Nu mai înainte de-a stabili un plan de bătaie. Care-i însă extrem de simplu, aşa cum sînt totdeauna marile idei. Planul îmi aparţine, în liniile sale mari. La prima oră a dimineţii, cînd se deschide iarmarocul, declanşăm o anchetă gigant, cu două obiective: descoperirea căutătorilor de comori, bineînţeles cu comoară cu tot, şi descoperirea celor doi, Polina şi Tulli, care ori sînt presupuşi morţi şi despre care avem toate motivele să credem că-s în plină campanie de preparare a proviziilor de toamnă, ori sînt morţi de-a binelea, ucişi de nişte necunoscuţi, însă pricepuţi la confecţionarea bulionului de roşii. Dublă enigmă!
Geca Leoveanu-Zbanţ, nespus de trist, mi se adresează cu ochi înlăcrimaţi:
- Ce rost are să-i mai căutăm? E-n zadar! Dacă porniră să fiarbă împreună bulionul, înseamnă că se vor căsători... Pompadur e plin de bani, iar Polina vrea să-i demonstreze calităţile ei de gospodină... Mai există o singură nădejde... Scumpa mea Polina nu-i capabilă să prepare nici măcar ochiuri la tigaie...
- Omule, nu te necăji, dacă se căsătoresc, pun rămăşag că nu Polina va fi cea care se va ocupa de bucătăria noului cămin... - îşi dă cu părerea Laie Bîc.
- Dar cine, atunci, că n-au părinţi în viaţă, nici felcerul şi nici Polina?... - se întreabă, pe deplin justificat, Zbanţ. Tot ea, săraca, după cartea de bucătărie pe care i-am dăruit-o de ziua ei!
- Îndoi-m-aş! - declară Iermolai. De astă dată, dacă n-a reuşit să scape din ghearele moaşei, Tulli Pompadur are toate şansele să se califice şi-n arta culinară... Unde danturile joacă un rol din cele mai importante!...
- Asta în cazul în care n-au fost într-adevăr asasinaţi!... - completez eu competent. Ceea ce nu-i deloc sigur, judecînd mai atent lucrurile!
Organizarea dormitorului n-a prezentat cine ştie ce dificultăţi. Cu ajutorul Milicăi, instalăm tripleta de aur a ţaţelor nătăfleţe în dormitorul meu, unde le mai îndesăm şi pe Ioana lui Colarete cu Păuniţa lui Lucereanu. Bărbaţii urmează să fie cazaţi în tindă, la aer, dar lipsiţi de confortul unui pat.
Bineînţeles, dată fiind ora înaintată, aproape miezul nopţii, renunţăm la cina cea de taină, cu atît mai mult cu cît n-avem nimic în frigider, dar nici în cămară (iar, dacă-mi aduc bine aminte, "moara dintr-un dud" nu posedă aşa ceva).
Însă echipele reunite, sleite de vlagă, activează de mult pe teritoriile necunoscute ale somnului.
Cînd să mă tolănesc şi eu, la locul pe care l-am ochit încă de la declanşarea operaţiei, între Laie Bîc şi Geca Leoveanu, mă pomenesc interpelat:
- Frumos din partea matale, grasule! Te-am asistat, am contribuit la organizarea şi cazarea tuturor, iar pe mine m-ai uitat! Eu unde mă culc?
Milica Manzur, cu pleoapele umflate de nesomn şi oboseală, rezemată de pălimarul tindei, mă priveşte plină de reproşuri.
- Hai cu mine, scumpă doctoriţă! - o liniştesc eu, uitînd să-mi cer cuvenitele scuze.
Facem o nouă rînduială în dormitorul femeilor, redistribuind locurile. Unele se mai trezesc, dar pe cele trei ţaţe nătăfleţe trebuie să le deplasăm cu mijloace proprii.
Oricum am suci-o şi învîrti-o, după ce-am aranjat-o pe Milica Manzur la mijlocul imensului pat, una din persoane rămîne cu 75% în afara spaţiului locativ. În cele din urmă, întrucît ţaţa Catariţa doarme ca un buştean, deşi e cea mai pirpirie în talie, o plasăm de-a curmezişul patului, la picioarele partenerelor ei de culcuş.
Fina Frusina, fiind mai lungă decît normalul, o-mpinge mereu, niţel cîte niţel, pînă ce-o dă jos pe biata ţaţă. Norc că dorm amîndouă adînc.
O scol pe Milica, analizăm împreună situaţia şi găsim o soluţie excelentă. O mutăm pe fina Frusina cu picioarele la celălalt capăt al patului. Dacă mai dă din picioare, n-are decît să continue. Pentru că dă în perete. O plasăm la loc pe ţaţa Catariţa, o reinstalez pe doctoriţă şi răsuflu liniştit. Gata. Toate femeile dorm în pace şi onor, sforăind într-un splendid cor. Pe cinci voci.
Sting lumina şi plec să mă culc şi eu. Somnoroase păsărele, noapte bună!
Iar noaptea-i de excepţie, ca-n basme. Luna se joacă de-a v-aţi ascunselea cu norii, stelele îşi mai ard din cînd în cînd filamentele, clipind tremurat, iar eu, aşteptîndu-l pe moş Ene la întîlnire, îmi simt genele lipicioase.
Mai apuc s-aud o bufnitură din dormitorul ocupat de grupul de comando al femeilor, dar nu-mi mai pasă. Ori e ţaţa Catariţa pe duşumea, ori fina Frusina şi-a trecut picioarele prin perete, ceea ce-i mult mai probabil, ştiu precis că şi lor li-i indiferent, întrucît dorm profund şi sănătos, aşa cum îmi doresc şi mie.
Peste noapte, de vreo cîteva ori, am avut impresia că-s vizitat şi mîngîiat de cîteva exemplare canine (sau feline), am mai auzit, sau poate mi s-a părut, nişte zgomote în beci, dar am refuzat să mă las atras în cursă. Cînd m-am trezit, credeam că-s zorile. Dar realitatea cea mai reală trecuse de ora opt.
Mă desprind anevoie din îmbrăţişarea olteanului, care abia consimte să-mi elibereze bustul, spunîndu-mi mereu la ureche: "Polino, mai stai, rămîi lîngă mine, că-i scot dinţii amărîtului ăla de felcer şi-i pun alţii, din tablă ruginită, aşa cum face el cu nevinovaţii oameni de-aici, mai stai, Polino!".
Regret, dar nu mai pot zăbovi în braţele sale. Trebuie să am grijă de organizarea anchetei gigant de la ultragrandiosul iarmaroc ce se desfăşoară pe meleagurile cătunului Colţiilupchii.
Deocamdată, îi mai las cîteva clipe pe vajnicii bărbaţi din tindă, să-şi rumege ca lumea somnul, întrucît mi se pare urgentă trezirea sectorului femei. Poate ne încropesc ceva de-ale gurii. Căci se apropie cu paşi vertiginoşi ceasul breakfastului. Iar rezervele mele alimentare, fiind de mult lichidate, drept să spun, toată nădejdea mi-e în ţaţa Catariţa şi Romaniţă Curentu.
- Cioc! Cioc! - se aude bătînd în uşa dormitorului.
E degetul meu. Dinăuntru, nici un răspuns.
- Bum! Bum! - bat în tăblia de lemn a uşii, de data asta cu pumnul, iar după cîteva clipe, chiar cu amîndoi pumnii.
Deoarece nu receptez vreun semnal corespunzător, intru la idee. Să se fi întîmplat ceva cu femeile? Asfixie colectivă? Sau s-or fi trezit mai devreme, plecînd după merinde.
Îmi iau cordul în dinţi şi deschid puţin uşa.
Nici gînd să fie asfixiate, dar nici trezite. Cînd intru în dormitor, un zumzet înăbuşit, trepidant, de intră în rezonanţă toate obiectele din jur, inclusiv duşumeaua (care-i din lemn de dud) mă învăluie de pretutindeni. Parc-ar fi sute de escadrile de bombardiere grele, ce planează deasupra noastră, aşteptînd clipa lansării rachetelor aer-sol.
Populaţia feminină din odaie sforăie de zor, însă frumos, fără distorsiuni.
Bineînţeles, după cum bănuisem, încă din clipa cînd auzisem bufnitura, ţata Catariţa doarme pe jos, la capul patului. De fapt, singura rămasă în dispozitivul uriaş de dormit al lui Gulliver e numai fina Frusina. Dar nu cum o lăsasem, cu picioarele la perete, ci de-a latul patului. Restul muritoarelor fuseseră evacuate prin diversele colţuri ale încăperii, mai mult ca sigur din pricina zvîcniturilor de picioare, proprii sistemului de-a dormi al finei Frusina.
Îngrozit de cele văzute, remarc totuşi dispariţia doctoriţei. Jenat, dau să mă înapoiez spre uşă, decis să bat în ea pînă voi reuşi să trezesc aceste maşini minunate de zgomot.
- Stai! Unde te duci, grasule?
E glasul doctoriţei. Care răsună ciudat, înfundat. După cum era şi normal. Întrucît, răsucindu-mi capul, o depistez sub patul uriaş, de unde-şi extrage anevoie trupul.
- Ce cauţi acolo, coană Milico? - mă interesez eu.
- Odihna binemeritată, dar văd că nici aici nu se poate. De ce ne trezeşti cu noaptea-n cap? Şi mai mi-eşti dator c-un răspuns: unde plecai?
- Să-i scol şi pe bărbaţi, că ne aşteaptă zi grea...
- Bine. Eu mă ocup de femei, iar matale fă rost de niscaiva merinde. Mi-e o foame de lup...
Pe bărbaţi reuşesc să-i trezesc mult mai lesne. Mai greu e cu dezanchilozarea lor, pentru că toţi acuză înţepenirea ciolanelor şi amorţirea trupurilor.
După ce le sugerez cîteva exerciţii de gimnastică de înviorare - aşa cum mă osîndeau pe mine la Institutul de Endocrinologie, cînd sperau să mă slăbească -, oferindu-mă ca model, îi văd că-mi imită mişcările fără nici un entuziasm.
- Nene Staragică, frate Patruzec, ce faceţi acolo?
Erau singurii care se mişcau mai activ, dar demonstrînd nişte figuri cu totul inedite. Probabil o yoga locală!
- Ne trosnim oasele şi ne mai scărpinăm o ţîră! - îmi răspund salvatorii noştri de ieri.
Romaniţă Curentu, care-a abandonat de mult gimnastica propusă de personalitatea mea, mă întreabă insidios:
- Nu gustăm cevaşilea, tovarăşu creator?
- N-am de nici unele, nene Romaniţă! Nu ştiu ce ne facem...
Barem de-aş mai avea nişte restanţe, ceva biscuiţi dietetici. - Ba eu ştiu ce-o să facem, măi copile!
Ţaţa Catariţa, în pragul uşii, între cina Moşca şi fina Frusina, mă priveşte numai zîmbet.
- În dimineaţa asta, mîncăm la iarmaroc. Au ăia nişte mititei grozavi! Ca să nu mai pomenesc de cîrnăciorii borţoşei, fripţi la grătar şi muiaţi apoi în ardei pisat, de-a dreptul în strachină. Şi, dacă avem noroc, aşa cum ni s-a-ntîmplat anul trecut, poate găsim şi-o păstrămioară de capră!...
Cînd aud ce recită atît de pasionat ţaţa Catariţa, mă străbate un entuziasm neobişnuit, care mă determină să lansez o invitaţie generală:
- Sînteţi musafirii mei! Pe cai!...
- Omule, nu ţi-e bine? Care cai? Nu vezi c-aici nu-i decît nea Dobre? Iermolai Bîc, somnoros, în ciuda exerciţiilor de înviorare, mă priveşte nedumerit. E clar că nu-i funcţionează transistorul. N-a înţeles figura cu caii. Dar nu-i rea nici ideea cu nea Dobre.
- Îl invit şi pe el... S-ar putea să ne fie de folos? Gata, plecarea, nu mai trageţi de timp... Mi-e foame!...
- Şi nouă, tovarăşu creator, ce crezi că ni-i? - mă desfide nea Romaniţă Curentu, eliberîndu-şi de pe acum două găuri la curea.
(va urma)