Sîntem în cea de-a doua zi după echinox şi soarele blînd de toamnă tîrzie ne mîngîie sufletele. Iar gîndul că vom vizita iarmarocul de la Colţiilupchii, unul din cele mai vechi din această parte a ţării, despre care o auzisem pomenindu-l şi pe madam Nachtigal, la Posada, îmi gîdila plăcut sistemul nervos.
Plasat pe-o toloacă imensă, înconjurată de dealuri cvasimuntoase, iarmarocul se întinde pe-o suprafaţă de cîţiva kilometri pătraţi, unde se-nghesuie, una lîngă alta, tarabe şi căruţe, chioşcuri, corturi din prelate, munţi de varză şi grămezi de pepeni verzi, camioane şi dubiţe, Imeseuri şi Trabanturi, Dacia 1100 şi 1300, autoturisme particulare, dar şi aparţinînd instituţiilor, trimise de directoraşi la cumpărături familiale, panorame, grătare în aer liber, stive de lăzi cu fructe, precum şi zeci de barăci, construcţii temporare, din péfélé sau pal, din materiale plastice sau din scînduri rebutate.
Pesemne că iarmarocul a pornit să funcţioneze încă din zori, deoarece forfota lumii zbîrnîie în surdină ca un bondar, fapt ce denotă stadiul de incipientă întărîtare a spiritelor. De la distanţa la care ne aflăm noi, echipele reunite, avem în faţă imaginea coşmardească a unui furnicar gigantic, în care mişună multidirecţional mii de termite umane.
- Tovarăşu creator, haide, bre, să grăbim pasul, că rămînem nemîncaţi! - mă tot stimulează nea Romaniţă, frămîntat şi dînsul de aceeaşi foame cumplită care mă bîntuie şi pe mine.
Dar mirosurile îmbătătoare, ce răzbat pînă la noi, de mititei şi cărnuri la grătar, de pastramă grasă de capră sau oaie, mă liniştesc imediat.
- Nu-ţi fie teamă, nene Curentule! Nu simţi adierea vîntului, încărcată de balsamurile naturii? - încerc eu să-l cîştig pe nea Romaniţă pentru poezia verbului. Încotro o pornim?
- Luăm bîlciul de la un capăt la altul! - propune ţaţa Catariţa, lingîndu-se pe buze. Începem de la grătarul cu mititei, ăla din umbra frasinilor...
Ideea parcurgerii întregului iarmaroc îmi surîde. Sub pretextul vizitării tuturor barăcilor şi exponatelor, ne putem efectua investigaţia, fără să fim observaţi. Trebuie să fie vreo urmă de-a magului sau de-a celor doi dispăruţi... indiferent de starea în care se află, cadavre ascunse sau ascunşi în viaţă.
În orice caz, trebuie să mărturisesc că meseria de detectiv nu-i chiar atît de uşoară precum citim în romanele poliţiste, unde Lemmy Caution se mulţumeşte cu nişte biete cafele şi "eggs and bacon" sau comisarul Maigret, cu porţia lui de "cocoş în sos de riesling", oferită la domiciliu de scumpa sa soţie. Aici, la iarmarocul de la Colţiilupchii, lucrurile se prezintă infinit mai complex.
Pentru a crea iluzia realităţii, sînt nevoit să mă opresc la fiecare tarabă. Şi din sectorul de stat, dar şi la cele aparţinînd particularilor.
Mai întîi, consumăm vreo treizeci de mititei - pentru că sîntem şi mulţi -, dar nişte mititei de excepţie. Motiv pentru care mai comandăm o şarjă, dar la altă tarabă, ca să nu intre oamenii la idei. Şi aceştia se dovedesc a fi la acelaşi nivel calitativ.
- Întinge-i în ardei pisat! - mă îmbie cina Moşca. Sînt nemaipomeniţi, parc-ar fi făcuţi de mine, zău aşa!...
Deoarece ţaţa Catariţa şi fina Frusina nu pregetă să lichideze întreaga rezervă de ardei pisat din strachina grătaragiului, mă pune sfîntul şi dau ascultare sfatului moaşei generale a satului.
Peste cîteva clipe, mă aflu angajat într-un cross de pomină, mai tare ca 1 000 metri garduri, sărind peste coşuri şi paporniţe, ocolind mese şi grămezi de pepeni, pentru a năpusti la taraba cu răcoritoare, unde strig ca din gură de şarpe:
- Pepsi! Ci-co! Fructonadă! Dar, cît mai urgent!
- Este, tovărăşele, dar s-a isprăvit adinenea! Bere nu poftiţi?
- Orice lichid, numai rece să fie!
- Atunci, vă dau un coniac, că berea trebuie să vină acuşica... Într-o jumătate de ceas, soseşte dubiţa... Iar mai pe seară, aducem ceva de spaimă...
Refac alergarea în sens invers (dar tot cu sărituri peste garduri), în căutarea echipelor pe care le abandonasem temporar, dar şi a unei găleţi de apă.
Îmi arde gura de parcă aş fi pulverizat-o cu un spray conţinînd acid sulfuric. Limba mi se umflă din ce în ce mai vîrtos, avînd tendinţa să ia foc la cea mai mică scînteie.
Noroc că dau peste un camion-cisternă. Un grup de cetăţeni, printre care recunosc şi figura unuia din admiratorii magului, se îndeletniceşte cu umplerea sticlelor. Pe care le recunosc. Sînt sticlele din grota unde-şi avea Gulliver Naiba depozitul de lăzi şi instalaţia de foraj.
Deşi pe flacon stă scris "Ţuică bătrînă", îl înşfac din mîna cetăţeanului care-l umplea la robinetul cisternei. După ce sorb dintr-o suflare întregul conţinut, aproape un litru, constat că nu era vorba de ţuică, ci de apă potabilă, dar cu un lejer miros de poşircă.
Abia după ce-i mulţumesc, înapoindu-i sticla, stau şi mă-ntreb ce învîrt toţi oamenii ăştia din jurul cisternei, de nu-ncetează o clipă să umple sticlele din lăzile dispuse în munţi de stive.
Dar îmi răspund tot singur, presupunînd că iarmarocul n-are canalizare şi că s-a găsit vreun şmecher care se îndeletniceşte cu comercializarea apei (aproximative) din cisternă.
- Omule, nu te supăra, nu mai bea în halul ăsta, c-o să-ţi facă rău! - mă consiliază Iermolai Bîc. Hai la umbră, sub nucii ăia, c-a dat comandă Milica să se frigă o jumătate de capră sub formă de pastramă... După asta, ai să bagi în tine atîta lichid, c-ai să zici că eşti motopompă!
Milica Manzur s-a înşelat amarnic, imaginîndu-şi c-o s-ajungă numai o jumătate de capră. Ieri s-a muncit vîrtos şi oamenii sînt în curs de recuperare. Însă încercarea mea de-a mai cere o şarjă, păstrămioara fiind nespus de fragedă şi grăsuţă, se izbeşte de opoziţia maselor.
- Meştere - mă atenţionează Geca Leoveanu -, mergem mai departe! Stînd pe-un singur loc, n-avem cum să-i mai găsim pe Polina şi pe gangsterul ăla de felcer...
- Măi copile - se-aude şi glasul ţaţei Catariţa -, ţi-am spus că mi s-a făcut de cîrnăciori... Mai bine luăm pastrama cu noi, s-o avem acasă, pentru diseară...
Nea Gheorghe al lui Staragică, susţinut de Ioana lui Colarete, Păuniţa lui Lucereanu şi Patruzec numai că nu aplaudă iniţativa nătăfleţei. Cina Moşca şi fina Frusina, mai operative, au şi-nfăşurat jumătatea de capră într-o bucată uriaşă de sac de hîrtie.
Nu-mi rămîne decît să plătesc consumaţia, spre satisfacţia vînzătorului care şi-a făcut planul pe toată săptămîna.
După ce-am lichidat stocul grătargiului cu cîrnăciori, de-a fost nevoit, bietul om, să-şi închidă temporar taraba, ne deplasăm în continuare spre mijlocul bîlciului.
Pe cînd trag cu ochiul în toate părţile, sperînd să dau de vreo urmă a magului sau măcar a celor doi decedaţi, grupul de comando mă tîrăşte în direcţia unei barăci mai încropite, de unde se-aude muzică populară. Dar care nu-i executată de-un taraf, cum îmi imaginam, ci de un magnetofon cu cinci difuzoare.
- Fii atent, grasule! - mă avertizează Milica. Îl vezi?
- Pe cine? E Gulliver pe-aici?
- Nu! În schimb, ai posibilitatea să-l vezi la lucru pe Lae al lui Parşolea... - mă asigură doctoriţa.
La taraba centrală a barăcii, Parşolea se aferează descărcînd lăzi cu sticle, pe care le ascunde sub tejghea. Dubiţa, peste drum de tarabă, mi-e foarte cunoscută, mai ales după ondularea tablei de la caroserie. Iar lăzile cu sticle, aşijderea. Sînt aceleaşi din grota Guşteriţei.
Imediat iau măsurile de rigoare. Pentru că, acum sînt mai mult decît convins, ne aflăm pe urmele comorii. Ne aşezăm cu toţii la masa pe care am împlinit-o din patru măsuţe mai mici, strîngînd scaune de pe unde găsim. Ne aşezăm şi aşteptăm. Oricît s-ar face Parşolea că nu ne cunoaşte, nu-i reuşeşte pasienţa. Deoarece cina Moşca, fără să mă consulte, răcneşte la el:
- Mă Lae, ia fă-te-ncoa!
Responsabilul cooperativei, care amenajase cu prilejul iarmarocului o baracă pentru desfacerea produselor alimentare, în chip de restaurant popular, sau "birt", cum i se zicea pe vremuri, se deplasează spre noi, dizolvînd în zîmbetul său forţat două kilograme de miere (şi-aia falsificată). Ne salută obsecvios, de parcă l-ar fi cuprins bucuriile la văzul nostru:
- Să trăiţi, sarumîna, cină Moşca! Ce mai faceţi matale? Care-i porunca?
Cina Moşca îl cîntăreşte din priviri, apoi, iarăşi fără să mă consulte, îi transmite comanda:
- Dacă eşti tot atît de isteţ, precum erai cînd te-am adus pe lume, să ne faci o salată de roşii, cu ceapă multă, ardei gras şi usturoi, iar deasupra să-i razi o juma de kil de telemea de oaie... C-am mîncat atîta sărătură, încît ni s-a argăsit beregata! Ai roşii? Că sîntem cam mulţi!
- Cum să nu, cină Moşca! Aseara am făcut şi bulion şi mai am încă zece lăzi, aduse de la Cîmpina... Imediat dau dispoziţii!
Cînd aud de bulion, mi se luminează imediat mintea. E clar. Sîntem pe pistă... Lăzile sînt aici, în dosul barăcii... Bulion a făcut... Precis că-i şi Parşolea amestecat în enigmaticul asasinat de la "moara dintr-un dud".
În vreme ce examinez dispoziţia barăcii-birt, la care lumea nu se prea înghesuie datorită, probabil, aspectului pretenţios, bomba posedînd mese cu hîrtie, observ o activitate intensă în spatele dubiţei. Cîţiva indivizi descarcă ultimele lăzi, după care TV-ul pleacă în trombă, acoperindu-ne de praf. Dar insuficient ca să nu-l observ la volan pe celebrul motociclist Tiţu Margiolea, bufetierul din Adîncuri.
Pe la două şi jumătate, după ce s-a ales praful de ligheanul cu salata de roşii, preparată conform reţetei furnizată de cina Moşca, după ce Geca Zbanţ a mai solicitat o nouă ladă cu sticle de bere şi nişte crenvurşti, destul de suspecţi ca aspect, avînd o culoare ce te făcea să-i consideri mai curînd ciuşti verzi, iar Milica l-a îndemnat pe Iermolai Bîc să comande un muşchi de vacă la grătar, stropit cu unt proaspăt, ca să i se mai "taie" - bineînţeles, totul pe socoteala mea, fiind invitaţii mei de onoare -, pe ţaţa Catariţa a-nceput iarăşi s-o împungă amintirile.
Cu privirile pierdute în negura timpului, îngînă încet un cîntecel, pe care nimeni nu-l putea auzi.
Între timp, dubiţa a mai efectuat două transporturi de lăzi cu sticle. Parşolea a pus mîna, alături de ajutoarele lui, muncind ca un apucat. Probabil că-i retribuit în sistemul cu remiză, mă gîndeam eu.
Pe la patru (şi ceva mărunţiş), după ce-am achitat nota, în care Lae al lui Parşolea mi-a trecut, mai mult ca sigur, şi bulionul de-aseară, dacă nu şi alte provizii de iarnă, apreciez că respir greu. Nu din pricina socotelii umflate, care mi-a dezumflat portofelul, ci datorită abuzurilor alimentare la care am fost incitat de bunii mei prieteni, printre care se află şi-un doctor şi care mă presează pe cord.
- Coană Milico - îi suflu la ureche doctoriţei -, mobilizează lumea la o plimbare prin iarmaroc, că eu nu mă-ncumet, fiindcă risc să fiu considerat scîrţan. Şi-n afara de asta, nu vreau să atragem atenţia căutătorilor de comori, pentru faptul că lăzile din peşteră, nu ştiu dacă ai observat şi matale, sînt aici şi continuă să sosească mereu, în proporţie de masă... N-ar fi rău să ne mişcăm puţin... Cu mîncarea asta, n-apucăm zile multe, doar eşti în branşă: colesterolul, tensiunea arterială, dispesiile gastrice şi-atîtea alte plăceri care ne aşteaptă... Hai s-o tulim!...
Iermolai Bîc, plin de bere ca un ţîfoi, încît ţîşneşte năduşeala din el ca dintr-un aspersor, mă interpelează:
- Omule, nu te supăra, ziseşi ceva de Tulli?
- Nu. Dar ce-i cu el?
- Păi, trebuie să fie pe-aici... fiindcă văd...
- Unde-i, că-l mănînc! - răcneşte deodată Geca Zbanţ, congestionat ca un parizer învechit. Unde-l văzuşi? Spune-mi, să-l sfîşii cu dinţii, să vadă el ce-i aia dantură de oltean!...
- Deocamadată, omule, va trebui să te mulţumeşti numai cu "Trabant"-ul lui... Uite-l colo! În definitiv, poţi să muşti şi din el, că-i masă plastică...
În mai puţin de-o secundă, Geca Leoveanu dispare din cîmpul nostru vizual. Peste un minut, reapare. E palid, gîfîie şi asudă. Aproape că se bîlbîie cînd ne comunică:
- Ma... Maestre! E... e chiar "Tra-trabant"-ul Pompadurului... Pom-pom-pompadurul, însă, nu-i nicăiurea... Vrusei să-i fac praf maşina, dar nu fuse cu putinţă, e plină cu lăzi şi sticle pînă şi pe portbagaj! Dar îl aranjai pe nefericitul ăsta de Pom-pom-pom... Pompadur! Să-l văd cum mai pleacă... Acuma-i pe geantă, în pom... pom... pom...
- ...padur! - completez eu, pentru a-l scoate din dificultate pe superemoţionatul oltean.
- Nu, maestre, în pom-pom! Adică, în plop! Găoacea aia de maşină arată ca şi "Bombiţa" matale...
Nu-l mai ascult. Deoarece, dacă se adevereşte că-i vorba de maşina dentistului, înseamnă că nu-i mort şi-atunci mi se prăbuşeşte ipoteza. Tîrînd după mine ambele echipe, mă-ndrept spre locul unde zărisem şi eu, parcat, un vehicul vagamente asemănător cu tărăboanţa dentistului.
Încărcată cu lăzi, atît înăuntru cît şi-n exterior, "maşina" arată satisfăcător. Cel puţin, după părerea mea, care-s destul de autorizat în materie.
În afară de anvelopele lăsate pe geantă, nu observ nimic notabil. Decît, cel mult, faptul că lăzile aparţin aceluiaşi depozit din peştera Guşteriţei.
- Ce i-ai făcut, domnule? - îl întreb excedat pe Zbanţ, care-i în culmea bucuriei.
- I-am dezumflat cauciucurile, i-am zvîrlit ventilele şi... şi...
Iar începe să se bîlbîie. Aşa că-l ajut:
- Şi?
- Şi i-am spart trei sticle!
- L-ai nenorocit! Aşa-ţi închipui că l-ai nenorocit, spărgîndu-i trei sticle? - îmi manifest eu dezamăgirea. M-aşteptam să mi-l aduci aici, legat, împreună cu complicii...
Peste vreo jumătate de ceas, ne topim din raza "Trabant"-ului. În primul rînd, pentru că dentistul refuză să-şi facă apariţia şi, în al doilea rînd, pentru a nu atrage atenţia eventualilor săi acoliţi... Pentru că-i clar. Dacă trăieşte, înseamnă că-i vîrît şi el în "afacerea comorii din peşteră"... Plus omorîrea Polinei.
Pentru prima oară, văd şi eu, la un iarmaroc, jocuri distractive de tip nou, în afara celor tradiţionale, care, pe vremea mea, se chemau "roata lumii", "căluşeii", "lanţurile", "uite leul, nu e leul" etc. Acum citesc firme scrise într-o limbă nouă, cel puţin pentru viitoarele victime de la Colţiilupchii. "Bowling mecanic", "Flipper", "Rotamin", "poker-ball" şi multe altele, aşa cum întîlnisem doar pe teritoriul autonom al jocurilor de la Mamaia, Neptun, Olimpia şi alte localităţi limitrofe.
Babelor le scînteie ochii. Cînd mi-amintesc ce m-a costat, odată, la Sinaia-Cumpătu, o scînteiere similară, în faţa unui "poker-mecanic" (sau "şaibă", cum îi spuneau aborigenii), demarez rapid spre alte barăci distractive, poate mai puţin costisitoare.
Dar nici aici n-am şanse. Prima baracă ieşită în cale, spre nenorocirea unora dintre noi, reprezintă de fapt o arenă în aer liber (dar acoperită), pe care circulă demenţial, ciocnindu-se, scăpărînd din trolee, zeci de carturi electrice.
Entuziasmul ţaţelor depăşeşte orice limită.
- Cină Moşca - strigă ţaţa Catariţa -, neapărat trebuie să-nvăţ a mîna automobilul, mai cu seamă dacă plec în Australia, la doctorul Priciu... Haidem, să nu mai zăbovim!...
Fără să mai aştepte eliberarea biletelor, toată lumea se avîntă în motocarturile electrice, cu excepţia mea, care mă tîrgui cu responsabilul stabilimentului de distracţii contemporane.
Nici nu ştiu cine le-o fi instrumentat pe ţaţe, dar sînt primele care reuşesc să pună în mişcare diabolicele maşini...
În disperare de cauză, dar şi pentru a supraveghea desfăşurarea evenimentelor, sui şi eu la volanul unui electrocart. Nefiind proiectat corespunzător, agregatul se turteşte lejer, dar totuşi rezistă. Curentează niţel, fără să exagereze, aşa că demarez în trombă, intrînd imediat în coliziune cu maşina "mînată" de ţaţa Catariţa.
Din pricina impactului, mă izbesc cu fruntea de minusculul volan, iar ţaţa Catariţa se pomeneşte catapultată din scaunul ei, efectuînd un zbor planat de vreo cîţiva metri, dar la mică altitudine, pentru ca apoi să aterizeze în braţele unui individ aflat însă în alt electrocart.
Năucit total, cetăţeanul încearcă să se desprindă din braţele ţaţei. Baticul bătrînei i-a învăluit capul şi conduce în beznă, nevăzînd încotro îşi îndreaptă bolidul.
- Cină Moşca, fină Frusino, săriţi, că mă fură tîlharul! - urlă ţaţa Catariţa, trăgînd de capătul baticului, care se înfăşoară din ce în ce mai strîns în jurul gîtului personal al necunoscutului... Dacă află doctorul Priciu, nu mă mai ia de nevastă!...
Laie Bîc şi Geca Leoveanu, alertaţi de răcnetele Catariţei, pornesc vertiginos în direcţia respectivă, strecurîndu-se printre nenumăratele maşini scăpate de sub controlul şoferilor panicaţi de eveniment. Ajung urgent în apropierea cartului cu doi pasageri, care navighează în derivă şi reuşesc s-o extragă pe ţaţa Catariţa din braţele nevinovatului cavaler mascat.
Operaţie destul de dificultoasă, apreciez eu, avînd în vedere că ţaţa Catariţa nu acceptă să-şi abandoneze baticul. În sfîrşit, acesta se rupe, dîndu-ne posibilitatea să-l admirăm în toată splendoarea pe şoferul iadului.
- Brişcă! - se-aude deodată, pe mai multe voci, un strigăt colectiv, emanat de glasurile reunite ale echipelor noastre.
Căci, el era!
Dîndu-şi seama că-i în atenţia generală, Brişcă sare din electrocart şi demarează pedestru printre maşini, într-un slalom de care nu l-aş fi crezut capabil. Pesemne că, astăzi, patronul nu i-a mai administrat misteriosul elixir. Altminteri, ţinînd seama de starea lui Brişcă, aproape permanentă, de suprasaturaţie alcoolică, avea toate şansele să moară electrocutat, în atmosfera îmbibată de electricitate a arenei autodromului.
Catariţa, care şi-a recăpătat cartul, porneşte în urmărirea lui. Geca, Iermolai, Milica, precum şi toţi ceilalţi membri ai grupului de comando, spre disperarea bieţilor oameni veniţi aici să se amuze, organizează o cursă demenţială, mai tare ca-n "Filiera franceză".
Brişcă evoluează ca un acrobat din cei mai calificaţi, sărind peste capetele oamenilor, încălecînd din zbor carturile electrice, agăţîndu-se ca Tarzan de troleurile maşinilor, mai curentîndu-se din cînd în cînd, dar fără să reuşească evadarea din încercuirea urmăritorilor.
- Stai tu, încroşnatule, că te-nvăţ eu minte să te dai la mine! - ţipă strident ţaţa Catariţa.
În cele din urmă, nemaiavînd altă scăpare, nefericitul încearcă să se agaţe de tavanul din plasă metalică, care se află deasupra capetelor noastre, dar care-i şi încărcat de curent, fiind sub tensiune.
- Aoleoooo! Aoooleooo! - rage bietul Brişcă, străbătut de volatajul reţelei, scălămbăindu-se ca un clovn, demonstrîndu-ne nişte figuri de gimnastică, absolut insolite.
Noroc că responsabilul autodromului întrerupe curentul, săltînd heblul de comandă.
Brişcă, o dată cu întreg parcul auto, înţepeneşte. Încetează să se mai bîţîie, după care se prăbuşeşte peste electrocartul aflat sub el. Care, spre nefericirea mea, e cel şofat de subsemnatul.
Peste cîteva clipe, eliberîndu-mă de sub corpul accidentatului, îl aşez pe locul meu şi vreau să-i dau primul ajutor. Dar nu mai e nevoie, pentru că Brişcă începe să vorbească:
- Chemaţi-l pe conu' Gulliver, să mă scape din iad!
- Nene Brişcă, stai blînd, c-aici nu-i iadul, dar nici raiul! - îl liniştesc eu. Te afli printre cunoscuţi... Spune-ne nouă ce vrei?...
Invitaţi insistent de responsabil să părăsim autodromul, că-i deteriorăm planul de încasări, îl iau de braţ pe Brişcă, îl ghidez pînă în afara incintei şi-l aşez pe scaunul de la pupitrul electronic de comandă, bineînţeles cu permisiunea amabilului diriginte al carturilor, care-şi repune în mişcare autodromul.
Împrejmuit de membrii echipelor noastre, Brişcă recuperează.
Făcînd un semn cu mîna, dau pritenilor mei de-nţeles să păstreze tăcere, căci purced la interogatoriul acolitului lui Gulliver.
- Unde-i domnul Gulliver Naiba? - îl întreb direct pe Brişcă.
- Umblă creanga prin iarmaroc! - declară acesta, destul de nerespectuos, după părerea mea, la adresa patronului său.
- Şi ce caută? - îi pun eu întrebare încuitoare.
- Pe dracu'... adică, pe domnul Tulli...
- De ce? - insist, deoarece am impresia că-s pe calea cea bună.
- Pentru că s-a pierdut, s-a rătăcit... Iar esenţa devină se află la el... Domnul Gulliver e supărat foc... Fără esenţă, nu mai poate face minunea cea mare!...
- Măi, nea Brişcă, poate vrei să spui esenţă de vin...
- Nu! C-aşa-i zice dimnul Tulli: esenţă devină!
- Nu cumva, esenţă divină?
- Ăsta-i cuvîntul! - oftează uşurat Brişcă, transpirînd din belşug. Devină, nu de vin...
Acum încep eu să năduşesc. Dar nu mă dau bătut:
- Şi matale ce făceai la autodrom, gonind cu maşina electrică?
- Păi, tot pe domnul Tulli îl căutam şi eu... Că mi-a poruncit conu Naiba, să văz unde-i maşina dentistului... Şi mi-am zis că s-ar putea să fie aici, printre automobilele astea, că-i nebun după maşini!
- Bine, şi dacă-l găseai aici, unde-i duceai răspunsul domnului Gulliver?
- La hambarul cu puşti!
- Acasă, la dînsul? Ascunde arme în hambar?
Brişcă se uită la mine de parc-aş fi un extraterestru sau, în cel mai bun caz, numai arierat mintal. Îşi duce apoi arătătorul la tîmplă, imprimîndu-i o mişcare lentă de înşurubare. Abia după ce ia cuvîntul, înţeleg semnificaţia gestului:
- Domnule, matale eşti cam tralala! Păi, unde să încapă atîta lume? Că toţi vor să tragă la ţintă... Hambaru-i la marginea iarmarocului... Dai un leu şi tragi o dată... Dacă nimereşti ursul, primeşti cinci lei... Dacă nimereşti în tovarăşul responsabil cu puştile, nu mai primeşti nimic... c-aşa am păţit eu... Ba m-a şi înjurat...
Acuma sînt în posesia unei informaţii excepţionale, capitale. Ştiu unde-l pot găsi pe Gulliver Naiba. Deci, nu mai încape nici o îndoială, unde-i Naiba, tot acolo trebuie să fie şi comoara. Pentru convingerea echipelor, insist cu încă o întrebare suplimentară:
- Şi domnul Gulliver trage la ţintă?
- Aş! Trage apă la sticle, din cisterna cumătrului Cambur, care lucrează la oraş, unde stropeşte străzile...
Mă adresez prietenilor mei, emoţionat de vestea aflată, dar şi nedumeriţi în acelaşi timp, întocmai ca şi personalitatea mea:
- Fraţilor, pe cai! Direcţia: "hambarul" cu puşti.
Numai Geca Leoveanu-Zbanţ nu-i de acord:
- Starăţi niţel şi nu mînaţi! Ia spune-ne, măi Brişcă, fiindcă altminteri mă supăr, domnul Tulli, bată-l Dumnezeu, cînd se rătăci, fu şi domnişoara Polina cu el?
- Nu ştiu! Zău că nu ştiu... Că dînsa-i rătăcită de mult!
Considerînd afirmaţia lui Brişcă drept un afront adus persoanei iubită, Geca Zbanţ nu se mai poate stăpîni şi dă să-l îmbrîncească. Bineînţeles, nesuportînd violenţele, intervin instantaneu. Dar, interpunîndu-mă între cei doi, mă sprijin, fără să vreau, de tabloul de comandă electronică al autodromului.
Un trăsnet cumplit, urmat de-o bubuitură la acelaşi nivel, plus o lumină orbitoare, al cărui rost nu-l pricep, deoarece sîntem în plină nămiază, izbucnesc toate trei deodată. Izolaţiile electrice, probabil insuficient lăcuite, încep să scoată un fum plăcut mirositor, cu vagi arome de ulei de in.
Bineînţeles, întreg parcul de carturi al autodromului rămîne imobilizat, zecile de cetăţeni asaltîndu-l pe responsabilul năucit de cele întîmplate, cu cereri imposibil de satisfăcut. Vor banii îndărăt.
- Bine, oameni buni, păi v-aţi plimbat, v-aţi distrat... Ce mai poftiţi? Avem o pană de curent... Mîine se repară şi iarăşi o să vă daţi în bărci...
Lumea nu-i de acord. Murmură, începe să strige:
- Banii! Sau bilete pentru mîine...
Reuşim să plecăm din incinta autodromului în bune condiţiuni, după ce, bineînţeles, instalat la casa responsabilului, înapoiez banii cetăţenilor. Dar, din portofelul meu... Asta, numai provizoriu, restul devizului de reparaţii urmînd să-l achit mîine, cînd va sosi echipa de intervenţii de la Cîmpina. Totuşi, sînt nevoit să constat un lucru extrem de curios: capacitatea autodromului e mult mai mare privită dinăuntru decît dinafară. Pentru că, făcînd socotelile, observ c-am plătit peste treizeci de bilete, în vreme ce aş fi putut jura că nu-i posibil să-ncapă în arenă mai mult de cincisprezece-douăzeci electrocarturi...
Brişcă, deoarece încă nu şi-a revenit de pe urma electrocutării, rămîne în posesia gestionarului, ca garanţie. Dar, numai pînă mîine...
- Am zis eu să ne urcăm pe cai şi să plecăm la tir, dar văd că nu mai am bani... Trebuie să mă duc la "moara dintr-un dud"...
Propunerea nu-i reţinută de colectiv, iar Iermolai Bîc se oferă:
- Îţi împrumut eu cinci sutici... N-ai auzit ce-a spus Brişcă? Dai un leu şi tragi o dată...
- În cazul ăsta - opiniez eu -, douăzeci de lei sînt mai mult decît suficienţi!
- Dar după aia, nu trebuie să gustăm şi noi ceva, să ne mai prindem sufletele? - declară forestierul, aprobat de întreg colectivul.
(va urma)