Ceauşism la pătrat (I) - Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism

Există voci (unele cu autoritate) pentru care distanţarea de comunism este sinonimă cu înmormântarea şi, finalmente, ignorarea subiectului. Pentru cei foarte tineri, socialismul de stat pare că nici n-a existat, la noi şi în întregul lagăr estic. De fiecare dată când încep să le vorbesc studenţilor de la Litere (oameni de douăzeci de ani, născuţi cu puţin timp înainte de Revoluţia din 1989) despre naţionalizare, colectivizare, lichidarea partidelor istorice şi a opoziţiei, seriile, loturile şi "promoţiile" de deţinuţi politici, simt că ei nu cred decât într-o mică măsură în adevărul acestor secvenţe socio-istorice din trecutul apropiat. E ca şi cum mi-ar povesti cineva mie despre viaţa de front, blocada Leningradului sau măcelul de la Cotul Donului. Istoriile par desprinse şi scuturate de Istorie, ficţiuni cu personaje imposibil de întâlnit în viaţa reală, momente cu care existenţa noastră nu are nici o legătură.

Şi totuşi legăturile sunt foarte strânse, oricât ar pleda unii pentru radierea trecutului şi oricât s-ar minuna alţii de ceea ce află de la părinţii şi rudele lor mai vârstnice. E necesară aşadar înmulţirea mărturiilor, depoziţiilor, istoriilor non-fictive din şi despre comunism; laolaltă cu multiplicarea, pe cât posibil, a perspectivelor din care trecutul este procesat. Fiindcă acest trecut, chiar îngheţat de un regim totalitar şi deformat în spiritul realităţilor "revoluţionare", nu este omogen şi transferabil de la un individ la altul. Fiecare are trecutul lui, al ei, înregimentările şi evaziunile sale, o evoluţie distinctă în tiparul de constrângere generală. Numai în viziunea primitivă a "teoreticienilor" realismului socialist trecutul era obligatoriu întunecat şi infect, de un funest caracter burghezo-moşieresc. A lipi, astăzi, o etichetă contrară dar similară, echivalându-ne biografia cu timpul istoric pe care s-a suprapus, ar fi un gest la fel de reducţionist. Amprentată, indiscutabil, de Epoca de Aur, în faza sinistră a anilor '80, copilăria mea rămâne a mea. Vorbind despre ea, nu creditez regimul şi nu-i aduc nici un fel de beneficiu simbolic. Fiindcă visul de aur al comunismului - şi al lui Nicolae Ceauşescu personal - era ca întreaga colectivitate să se autoeduce şi să elimine ca pe nişte toxine tot ceea ce însemna gândire proprie şi sentiment privat.

Tovarăşe de drum, antologia consistentă şi remarcabilă coordonată de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, reuneşte istoriile şi mărturiile lor: ale femeilor "emancipate" după război, cadre de nădejde în construcţia societăţii "multilateral dezvoltate", partenere de viaţă, mame eroine, activiste înflăcărate. Aceasta este imaginea oficială a femeii în socialismul românesc, calchiat după cel sovietic. Am importat, o dată în plus, instituţii şi atribuţii pe care le-am înşurubat rapid şi superficial într-o societate în esenţă conservatoare. Am avut însă şi noi nota noastră de originalitate. Mă îndoiesc că în lumea largă a existat, ever, o primă doamnă precum Elena Ceauşescu, savanta de renume mondial, academician doctor inginer de o răutate pură şi o prostie crasă - alături de care mândru-i bărbat părea, prin contrast, oleacă mai blajin... Rolul jucat înainte de '89 de acest indimenticabil personaj biochimic a blocat apoi, ani buni, ascensiunea şi afirmarea unor figuri feminine pe scena politică autohtonă. Dacă megalomania Tovarăşului avea un accent eroic-ascetic (eroul fiind el, noi eram asceţii), învârtelile şi combinaţiile Tovarăşei se plasau, fără excepţie, la un nivel de scroafă urcată-n copac, mai rău decât în Ferma animalelor a lui Orwell.

Dirijând din această postură viaţa tutulor cetăţenilor în regimul trecut, ea părea să aibă predilecţie pentru chinuirea suplimentară a femeilor. Modelul real sau hollywoodian al perechii autocrate este ca El să fie inflexibil, necruţător, tiran egal cu sine; iar Ea, ceva mai impresionabilă, poate chiar miloasă, să intervină uneori la Conducător pentru a salva situaţii omeneşti fără ieşire. La noi, ca la nimeni, a fost invers. La ambiţiile "masculine" s-au adăugat cele "feminine", într-un înfiorător ceauşism la pătrat. Control absolut plus răutate joasă, exercitată însă tot de la vârful piramidei. Cea dintâi tovarăşă, Mama Naţiunii, zâna cu părul în vânt albăstrit zugrăvită de Sabin Bălaşa, n-a avut, practic, nimic de-a face cu viaţa în socialism a femeilor din România.

Pentru a o descoperi sau a ne-o reaminti pe aceasta, în varietatea ei de experienţe consumate într-o ţară închisă, Tovarăşe de drum e un foarte bun început. Din prefaţă reiese că proiectele celor doi coordonatori erau iniţial independente. Mai târziu, Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu s-au... coordonat ei înşişi, şi-au unit eforturile (cum se spunea pe vremuri) şi au întregit acest volum ce stabileşte standarde pentru viitoare realizări editoriale. Excepţiile, adică textele slabe semnate de Carmen Bendovski, Cerasela Nistor şi Iulia Popovici, respectiv cele mai şterse datorate Rodicăi Binder ori Ioanei Ocneanu-Thiéry, pun în lumină şi mai bine celelalte contribuţii, deopotrivă substanţiale şi expresive. Acestea au un adevăr omenesc, feminin şi personal pregnant, dar şi resurse scriitoriceşti surprinzătoare. Paginile scrise de Adriana Babeţi (Sarsanela), Alina Radu (O zi din viaţa Alinei Viktorovna) şi Simona Sora (Bibliotecile spitalelor mele), de facturi complet diferite, atrag atenţia asupra unor veritabile talente prozastice, insuficient exploatate până acum. Reconfirmări avem la Adriana Bittel (Servus, Reghina), Mariana Codruţ (într-un dialog cu Gertrud B.: "Atunci am învăţat să renunţ"), Sanda Cordoş (Din umbra viitorului luminos) şi Doina Ruşti (Ginecologii mei). Texte bune scriu Anamaria Beligan (Halatul Veronicăi), Nora Iuga (Scrisoare către un prieten), Simona Popescu (HoRor! Cool!), precum şi - încă două surprize - Mihaela Ursa (O poveste de fată) şi Otilia Vieru-Baraboi (A-ha). Proiectul coordonatorilor se vede astfel materializat la un nivel de vârf, printr-un volum plural, mixat, eterogen, dar fără acele pagini jenante de umplutură şi conjunctură care strică, adesea, antologiile colective. Chiar şi contribuţiile mai puţin semnificative, pe care le-am menţionat, sunt pasabile. Ele indică mai degrabă o neputinţă eseistică ori prozastică decât o lipsă de legitimitate a experienţelor evocate.

Pentru a se raporta la ceea ce au trăit în timpul regimului trecut, autoarele noastre, "tovarăşele de drum", au la îndemână variate metode şi tehnologii narative. În mare, acestea pot fi integrate în două clase. Una este cea eseistic-analitică, reflexivă, critică în sensul bogat al termenului. Demersul e aici ştiinţific, textele ambiţionează să recupereze şi să radiografieze, simultan, realitatea trăită. Sanda Cordoş, Simona Popescu, Mihaela Ursa şi Otilia Vieru-Baraboi îşi descompun analitic trecutul, insistând însă nu numai pe episoadele vieţii lor, ci şi pe relaţiile interumane (familia, şcoala, internatul, cercul prietenilor, armata) marcate de planificarea şi controlul unui Big Brother. Pentru a aborda subiectul acesta atât de dureros, încă sensibil, Mariana Codruţ şi Nora Iuga aleg varianta dialogului: fie cel propriu-zis, cu un partener de discuţie şi rememorare (Mariana Codruţ şi Gertrud B.), fie o confesiune dirijată, epistolar, către unul dintre coordonatori (Nora Iuga către Radu Pavel Gheo). Amintiri în doi (în două) vedem şi în textul Simonei Popescu (cu asocierea unei prietene din studenţie).

La Adriana Babeţi, Adriana Bittel, Alina Radu, Doina Ruşti şi Simona Sora, radiografia trecutului ceauşist este în schimb implicită. Modalitatea de a-l recupera apare ca una ficţionalizată, în diferite forme: a jurnalului găsit ori reinventat (Adriana Bittel şi Alina Radu), a reportajului literaturizat şi autoreferenţial (Adriana Babeţi), a confesiunii dure, cu scanarea propriei intimităţi (Doina Ruşti) sau a plonjonului într-o halucinantă irealitate imediată, de spital românesc (Simona Sora).

Câte autoare angrenate în proiect, aproape tot atâtea voci convingătoare. Şi câte experienţe feminine, tot atâtea formule de a le focaliza. Ar fi deci o eroare impardonabilă să le luăm la pachet.