31.08.2003
Escape to victory. Rocky. Somebody Up There likes me. Remember the titans. Any Given Sunday...

Ce au toate aceste filme în comun? Vorbesc despre competiţii sportive ... ca şi Jerry Maguire.

Ce treabă am eu cu sportul?! Singurul sport pe care-l înţeleg este tenisul de cîmp; singurele mele legături cu sportul sunt rolele şi orele la sala de fitness. Prin urmare n-am cum să scriu / vorbesc prea multe despre competiţiile sportive pentru că reprezintă un domeniu care mi-e necunoscut. Spre ruşinea mea, acum cîteva săptămîni, într-o conversaţie cu un prieten, n-am fost în stare să spun cinci nume de fotbalişti care să mai fie capabili să lovească mingea, toţi cei pe care i-am numit atunci nu mai activează de multă vreme.

Şi-atunci de ce am ales pentru astăzi Jerry Maguire şi am asociat filmul, încă din primele rînduri, cu sportul - o necunoscută mie?!

***

Jerry Maguire este o poveste frumoasă spusă din inimă despre un domn (Tom Cruise)- agent sportiv - care realizează într-o zi că a devenit "un rechin în costum elegant" şi că scopul lui de pînă atunci - să facă bani, bani şi iar bani - nu-l mai satisface. Revelaţia nu-i e de folos pentru că îşi pune gîndurile pe hîrtie, iar şefii îl concediază. Rămîne cu un singur client (Cuba Gooding Jr) care nu e o vedetă în adevăratul sens al cuvîntului, dar care învaţă să joace fotbal american cu inima şi e aclamat în cele din urmă de întreaga Americă.

Jerry Maguire este o poveste despre pasiune şi motivaţie, despre lucrurile făcute din inimă - fie că e meseria (sportiv, impresar, secretară sau orice altceva), fie că e vorba de relaţiile cu ceilalţi. E povestea unei generaţii care a început să cîştige mai mult, care duce o viaţă confortabilă şi care caută alte motivaţii decît cele financiare.

***

Înainte de a ne opri la competiţiile sportive, vom face o mică escală la un subiect pe care n-aş putea să-l abordez altă dată: Generation Jones - un grup de vîrstă, "target" dacă vreţi, căruia sociologii i-au dat chipul lui Jerry Maguire.

Suntem în 2003 şi ne putem "lăuda" că avem şi în ţara noastră dragă corporaţii internaţionale sau companii locale în care oamenii îşi calculează nenumăratele ore petrecute la serviciu în ziua precedentă sau orele muncite în week end. A trecut de mult vremea în care pentru o leafă onorabilă, mergeai la muncă şi aşteptai să treacă cele 8 ore legale ca să poţi pleca acasă. Generaţia mea (a noastră) munceşte mult pentru banii pe care-i cîştigă (da, uneori / adeseori cîştigăm mai mult decît părinţii nostri) şi, în goana după banii care aduc o casă, o maşină şi / sau o excursie în străinătate, pune adesea viaţa personală pe locul doi. Un prieten de-al meu spunea zilele trecute "măcar dacă eşti trist, să fii cu buzunarul plin", explicîndu-mi cu (auto)ironie care ar putea să fie motivaţia care să te facă să continui cursa aceasta nebună.

Americanii au "catalogat" de mult acest grup / generaţie (la ei e cu 20 ani mai mare ca grup de vîrstă, pentru că şi viaţa / economia / industria lor a "fugit" mai repede), i-au dat chiar chipul lui Jerry Maguire şi l-au numit Generation Jones. Conceptul a fost folosit în campania electorală a lui Bill Clinton, iar astăzi în cursurile de specialitate, cînd sunt împărţite grupele de vîrstă pe lîngă Generaţia X este menţionată şi Generaţia Jones. (Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre acest concept, vizitaţi http://generationjones.com.)

La noi Generaţia Jones îşi face acum simţită prezenţa şi începem uşurel, uşurel să avem lîngă noi persoane care seamănă cu Jerry Maguire, persoane care într-o zi realizează că au alergat prea mult după o slujbă care să le aducă bani şi că mai au nevoie şi de altceva... că banii aceia mulţi, nu sunt suficienţi...

"Dacă inima e goală, nu mai contează ce ai in cap", spune în film mentorul lui Jerry Maguire şi învaţă şi generaţia mea (a noastră) cîte ceva din vorbele acestea.

[În film, Jerry găseşte alinare (şi) în prietenia cu un puşti atomic (păr zgribulit, ochelari cît jumătate din faţă, zîmbet ştrengar) care pune întrebări încuietoare şi care are mereu ceva de comentat. Prilej pentru mine de a vă spune două întrebări cu adevărat încuietoare rostite de doi puşti de vîrsta micuţului din film.

Prima întrebare a venit de la copilul unui prieten. Micuţul şi-a întrebat tatăl într-o seară: Cum se numeşte ţara unde se termină cerul? Se gîndise el că orice început are şi un sfîrşit şi, prin urmare, cerul de deasupra ţării lui, trebuie să se termine într-o altă ţară...

Cea de-a doua întrebare a venit de la nepoţelul meu: De ce mor personajele în poveşti?, m-a întrebat la telefon micuţul acum ceva vreme şi eu am respirat adînc în speranţa că voi cîştiga timp ca să găsesc un răspuns onorabil. I se spusese Capra cu trei iezi şi era supărat că muriseră şi iezii şi lupul.]

Să revenim însă la sport, căci filmul Jerry Maguire vorbeşte în felul lui despre un anume aspect al sportului - oricare ar fi el: fotbal american, fotbal european, gimnastică, tenis sau mai ştiu eu ce altceva - care mă fascinează de fiecare dată cînd mă confrunt cu el.

E în film o secvenţă în care eroul interpretat de Cuba Gooding Jr joacă meciul sezonului. Echipa lui (e vorba de fotbal american) poate intra în play off după mai bine de 20 de ani de la o performanţă similară. De jocul lui depinde soarta echipei şi cu două minute înainte de finalul meciului reuşeşte o prindere spectaculoasă. (Habar n-am care sunt regulile acestui sport, dar reiese din poveste că echipa lui e victorioasă.) Se accidentează în timpul respectivei mişcări şi rămîne nemişcat, fără cunoştinţă, pe gazon. Stadionul nu mai respiră, toată lumea e în picioare, soţia (gravidă, priveşte meciul de acasă) plînge la telefon vorbind cu agentul soţului ei şi implorîndu-l să-l aducă nevătămat acasă. Cînd jucătorul îşi revine mulţimea izbucneşte în urale, oamenii se îmbrăţişează cu ochii în lacrimi, iar tu, spectatorul din faţa ecranului, ai pielea de găină.

Cînd am revăzut Jerry Maguire pe micile ecrane şi am ajuns la această secvenţă, mi-am adus aminte de momentul în care m-am întrebat pentru prima dată ce-i uneşte pe oamenii aflaţi într-o tribună sportivă, ce baghetă magică coboară printre muritori făcînd necunoscuţii să se îmbrăţişeze bucurîndu-se pentru victoria unui seamăn de-al lor.

Era într-o toamnă frumoasă şi pe Arena Progresul se juca Open Romania cu Ivanisevic cap de afiş. Sorţii făcuseră ca faimosul croat să-l întîlnească în turul doi pe românul nostru cel mai bine cotat în acel moment în clasamentul ATP. Meciul a fost programat seara, pe arena centrală, arhiplină. Nu mai ştiu în ce context, obţinusem bilete într-o lojă, foarte aproape de teren, aşa că simţeam respiraţia jucătorilor şi tensiunea din rachetele lor. Primul set a fost unul electrizant, jucătorul nostru luptîndu-se de la egal la egal cu faimosul Ivanisevic. Se ajunsese la tie break, mulţimea din tribune nu respira în timpul schimburilor de mingi. Era atît de multă lume încît se stătea pe scări, pe balustrade, oriunde. Se aduseseră scaune, iar lojele erau suprapopulate. Lîngă mine ajunseseră nişte domni care nu se ştiau între ei, dar care atunci cînd românul a făcut punctul de 6 la 6 au sărit unul în braţele celuilalt. N-am trăit niciodată ceva similar: era o tensiune extraordinară acolo şi cele cîteva mii de oameni din tribune erau cu sufletul alături de jucătorul nostru; dacă ar fi putut ar fi jucat şi ei alături de el. La fiecare minge cîştigată de român, oameni - care nu se cunoşteau - se îmbrăţişau ca şi cînd ar fi fost prieteni de-o viaţă ce nu s-au văzut de multă vreme. A fost prima dată când am conştientizat că sportul aduce cu el ceva magic, că uneşte oameni care nu se cunosc, oameni care nu-şi vor mai vorbi niciodată, dar care, pentru cîteva momente, trăiesc împreună emoţii de care îşi vor aminti toată viaţa.

(Astăzi jucătorul de atunci e directorul Open Romania - care începe în mai puţin de o săptămînă - şi pentru a cinsti momentele speciale din meciul în care a fost învins în cele din urmă, îi scriu numele: Dinu Pescariu. Cînd meciul cu Ivanisevic s-a terminat şi Pescariu a fost învins, spre surprinderea mea, publicul n-a fost trist. L-a aplaudat minute în şir pe "al nostru" pentru că fusese pentru o clipă egal cu unul dintre cei mai mari).

Am revăzut emoţia aceasta pe micile ecrane la victoriile echipei naţionale de fotbal, sau în competiţiile echipei naţionale de gimnastică sau, acum cîteva zile, la Campionatul Mondial de Atletism. N-am mai fost implicată direct, nu m-am mai aflat printre spectatorii din arenă / stadion, dar am ştiu de fiecare dată ce simt cei care sunt acolo şi m-am bucurat pentru bucuria lor.

Şi de fiecare dată cînd întîlnesc magia aceasta a sportului lansez printre cei din jurul meu, o întrebare încuietoare (precum micuţul din film sau puştii despre care v-am povestit): De ce se bucură oamenii la victoriile altora cînd e vorba de sport, iar în competiţiile de viaţă care au loc lîngă ei, îi invidiază pe cei victorioşi?!

P.S. Vineri seara pe Eurosport, am văzut un fragment din transmisia de la Campionatul Mondial de Atletism. Era o ceremonie de premiere: 1500 m la scaune cu rotile.
Imnul Franţei era cîntat pentru un domn care nu putea sta în picioare, dar preluaseră această onorantă sarcină cîteva zeci de mii de persoane care se aflau pe stadionul parizian. Cîteva zeci de mii de oameni care au ovaţionat minute în şir victoria unui conaţional de-al lor. O ceremonie care mi-a făcut, din nou, pielea ca de găină.

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus