Ca pentru majoritatea oamenilor şi pentru mine un film biografic (sau istoric, sau documentar) înseamnă o modalitate rapidă de a mai asimila câteva informaţii fără a mă mai apleca asupra cărţilor. Aşa că trebuie ca pelicula de faţă să fi avut ceva magic în ea, câteva calităţi ascunse, dincolo de actul artistic, imaginile frumoase, actorii minunaţi, muzica răvăşitoare, pentru că, imediat după vizionare, mi-am petrecut o zi întreagă adunând materiale despre perioada în care se desfăşoară acţiunea şi despre personajul principal.
Ca o coincidenţă frumoasă, la câteva zile după ce am văzut acest film, am citit o carte absolut superbă scrisă de un tânăr istoric într-un mod accesibil şi atractiv, departe de manualele plictisitoare de care am avut eu parte în şcoală.
Am fost încântată să descopăr asemănări uluitoare între personajele principale din film şi din carte şi, la vremea respectivă, am marcat asemănările într-un articol apărut în revista BeauMonde. Apoi am povestit prietenilor mei lucruri / fapte / întâmplări / asemănări care nu îşi găsiseră locul în spaţiul limitat al articolului din revistă şi, după ce mi s-a spus "Frida merită un spaţiu mai mare", m-am întors cu gândul la pictoriţă şi la românca despre care eu cred că-i seamănă teribil.
(Mi-ar plăcea ca rândurile de mai jos să fie citite şi de un reprezentant al Ministerului Culturii căci vor conţine invitaţia de a face un mic experiment. Puteţi să-l faceţi şi voi, e la fel de şocant rezultatul, chiar dacă nu vă e destinat direct).
***
Filmul Frida este povestea romanţată, curăţată şi îmbunătăţită a uneia dintre cele mai celebre femei din Mexic. E o poveste despre ambiţie, tristeţe, artă şi durere, asamblată într-un mod comercial, cu un ambalaj foarte frumos (imagini şi muzică pe care nu le uiţi multă vreme).
E o poveste de(spre) dragoste(a) unei femei pentru artă, pentru un bărbat pe care-l consideră AL EI, pentru alţi bărbaţi şi pentru alte femei.
E un film trist, dar care-ţi aduce de câteva ori zâmbetul pe buze; un film care vorbeşte despre ura care vine din prea multă iubire şi care e continuată tot de iubire.
Dar e ca o excursie cu maşina într-un oraş frumos în care n-ai mai fost niciodată: parcurgi totul atât de repede încât n-ai timp să simţi aroma, zgomotul şi viaţa sa.
***
De fiecare dată când mă surprind reacţiile unor artişti, când văd / aud / simt din partea lor decizii şocante îmi spun că ei percep lumea altfel. Că noi, oamenii obişnuiţi, ne aflăm aşezaţi între nişte limite şi că ei sunt poziţionaţi altfel - dincolo de aceste extreme, către plus sau către minus -, motiv pentru care şi în arta lor se exprimă aşa cum noi n-am putea să o facem, dacă le-am lua locul.
La fel mi s-a întâmplat şi cu Frida şi acesta este motivul pentru care, după ce am văzut filmul am încercat să intru puţin "în mintea ei"... (Being Frida Kahlo, aş glumi, dacă aş bănui că sunteţi fani Malkovich).
Rândurile de mai jos nu fac referire decât în mică măsură la film pentru că, aşa cum spuneam, scenariştii (printre ei şi Edward Norton) au periat întâmplările din viaţa mexicancei; Frida cea de zi cu zi seamănă teribil de tare cu una dintre Reginele noastre, doar că era un pic (mai mult, chiar) mai... vulgară.
"Pentru mine faptul că femeile îşi cer drepturi acum este un semn de slăbiciune" spunea la sfârşitul secolului 19 doamna care-i seamănă Fridei. Mexicanca n-a aşteptat să vină cineva să-i dea ceva, şi-a luat singură totul.
Asemănările dintre cele două eroine de astăzi sunt multe şi acoperă atât viaţa cât şi munca lor.
Frida Kahlo a fost obsedată de moarte şi de durere (la 6 ani s-a îmbolnăvit de poliomielită, iar câţiva ani mai târziu, ca urmare a unui accident de maşină, a suferit 32 de operaţii), românca noastră - pe care o voi numi Regina - a învăţat de la mama sa că "moartea e fericirea absolută, cea mai frumoasă răsplată".
Regina şi-a întâlnit soţul în împrejurări departe de regulile sângelui albastru. Suveranul român a remarcat-o la Berlin în timp ce se împiedica în suita regală: "... nu izbutise să mă repună pe picioare, atunci când eu ţopăind în urma reginei, alunecasem pe o treaptă. Mă ridicasem numaidecât pentru că la vremea aceea nu îngăduiam nici unui tânăr domn să mă ajute ori să mă atingă... Ţineam să fiu independentă până la extrem şi eram foarte zburdalnică", scrie Regina în cartea Colţul penaţilor mei (Editura Vivaldi, 2002).
Independenţa şi îndrăzneala Fridei au fost atributele care i-au atras atenţia pictorului Diego Rivera, cel care avea să-i devină soţ. E în film o secvenţă în care Frida merge să-i arate marelui Rivera lucrările sale. Acesta pictează la o frescă, este sus pe o scară şi o cheamă pe tânără la el. Frida, cu hotărârea pe care spectatorul o întâlneşte des de-a lungul filmului, îi spune pictorului să coboare dacă vrea să-i vadă tablourile şi hotărăşte în cele din urmă, fără să-l consulte, că i le va lăsa în capătul scărilor pentru ca el să le vadă când va fi terminat de pictat.
Căsătoria Fridei a fost una zbuciumată, dar pictoriţa a rămas mereu alături de soţul ei (de care a divorţat pentru a se împăca la un an de la despărţire) pentru a se ajuta unul pe celalalt la nevoie.
Regina s-a căsătorit cu suveranul român după ce-l văzuse doar de câteva ori, iar căsnicia sa s-a bazat "pe o dorinţă fierbinte de a face întotdeauna tot ce ne stă în putinţă unul pentru celălalt". Ca şi Frida, a stat departe de soţul ei pentru o vreme, fiind exilată de acesta timp de doi ani la Veneţia, pentru ca apoi să se întoarcă plină de demnitate.
Regina scrie în memorii: "Am învăţat să mergem unul pe lângă altul fără o vorbă, cu acea vervă mereu deschisă şi dureroasă de care nu îndrăzneşti să te atingi de teamă să nu ţâşnească sângele", iar Frida notează în jurnalul ei "Viaţa mea a fost marcată de două accidente groaznice. În primul, am fost călcată de un tramvai. În al doilea, l-am cunoscut pe Diego".
"Iubirea şi politica ucid prietenia", scria Regina în acelaşi jurnal şi Frida a ajuns singură la o concluzie similară, îndrăgostindu-se de Trotsky.
Ambele femei şi-au exprimat frustrările materne în artă (una în pictură, cealaltă în versuri), ambele au asistat la moartea copiilor lor (Frida a pierdut o sarcină şi a avortat o dată pentru că fătul avea o poziţie greşită - filmul vorbeşte doar despre o sarcină, în realitate au fost două; Reginei i-a murit fetiţa la doar trei ani şi n-a mai avut nici un alt urmaş).
Ambele au revoluţionat moda, au fost personalităţi bârfite şi comentate de cei din jur. Regina şi-a tăiat părul scurt, şocând pe toată lumea, căci în 1890, nici printre plebe şi nici printre nobilime, nu existau femei tunse scurt. (E o secvenţă superbă în filmul Frida, când pictoriţa îşi taie părul cu năduf şi pune pe pânză noua ei înfăţişare).
Frida e şi acum, la mulţi ani distanţă de la moartea sa, muză pentru marii designeri vestimentari, iar Jean-Paul Gaultier e un fan declarat al pictoriţei, în colecţiile sale preluând motive din veştmintele ciudate ale mexicancei.
Şi Regina îşi punea personalitatea în haine: îşi crea propriile rochii, albe gen tunică, împodobite cu bijuterii mari şi false şi cu dantele făcute de mâna ei la care adăuga blănuri rare şi pălărioare caraghioase asemenea bonetelor de noapte.
Psihologii ar spune că ambele au fost narcisiste; Frida se picta adesea pe sine ("Pictez autoportrete pentru că sunt foarte mult singură şi pentru că sunt persoana pe care o ştiu cel mai bine", explica mexicanca în jurnalul ei), Regina îşi regiza fotografiile şi apariţiile în public, compunându-şi decoruri spectaculoase. Într-un jurnal regal, o tânără principesă povestea despre întâlnirea cu eroina mea de astăzi: "Cu siguranţă că punerea în scenă fusese atent studiată. Lumina venea dinspre tavan, iar ea era înveşmântată în alb[... ]. Totul producea exact efectul dorit... S-ar fi zis că prin însăşi firea ei plină de fantezie se credea mereu într-un veşnic spectacol, percepând lumea drept un enorm teatru".
Şi Frida şi eroina mea aveau temperamentul divelor, erau născute pentru a fi celebre. Feministe, moderne şi mondene, ambele erau în atenţia presei, depăşind graniţele ţării lor natale: Frida a ajuns pe coperta revistei Vogue la puţin timp de la sosirea pe tărâm american, la Paris a luat masa cu Picasso şi a apărut pe coperta ediţiei franceze a aceleiaşi reviste, iar pentru Regină, L’Echo de Paris crease o rubrică fixă în care erau povestite fapte reale sau calomnioase.
Graţie popularităţii extraordinare, ambele au făcut publicitate pentru diverse produse: Regina este autoarea primului testimonial din istoria publicităţii - pentru un săpun (o româncă din secolul trecut apare în istoria publicităţii mondiale, ştiaţi?!), iar fotografia Fridei a ajutat, în America, la vânzarea unor maşini.
Sunt multe asemănările dintre Regina noastră şi Frida lor, dar românca nu e foarte cunoscută în ţară (e mai celebră peste hotare), nu a ajuns personaj de film, nu e pe timbre sau nu se vând tricouri cu chipul său, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce e legat de mexicancă. (Eu nici măcar nu am învăţat despre ea la şcoală.)
Aşa că vă invit să o descoperiţi singuri în cartea lui Gabriel Badea - Păun, Carmen Sylva Uimitoarea Regina Elisabeta a României (Editura Humanitas, 2003, traducerea Irina Margareta Nistor) şi sper să vă convingeţi că vă aflaţi în faţa a ceea ce nu putem avea (încă) în cinematografe: eroi români autentici, eroi ale căror gânduri au fost alint pentru artişti universali ca Van Gogh (un fan declarat al poetei Carmen Sylva).
În paginile cărţii veţi afla cu surprindere că Prinţesa Sisi a Austriei (viaţa ei a fost ecranizată - filmul s-a numit Sisi si a apărut în 1955 - iar rolul prinţesei de Bavaria a făcut-o celebră pe Romy Schneider) a fost în vizită în România şi a locuit pentru o vreme la Castelul Peleş. Tot aşa cum veţi afla că, pe atunci tânărul şi necunoscutul, Gustav Klimt a decorat sala de teatru şi vestibulul de la intrare de la Peleş şi că mai multe tapiţerii din acest palat sunt create de acelaşi celebru pictor austriac.
După ce veţi fi citit cartea lui Gabriel Badea-Păun faceţi următorul experiment (l-am făcut şi eu şi mai păstrez încă un gust amar): mergeţi entuziaşti la Peleş ca să vedeţi creaţiile lui Klimt (care, spre exemplu, în Viena sunt anunţate cu afişe uriaşe în toate marile pieţe), întrebaţi ghizii palatului unde sunt aceste picturi şi priviţi-le expresia tâmpă. Habar n-au despre ce vorbiţi!
[Dacă sunteţi un reprezentant al Ministerului Culturii comunicaţi-le responsabililor muzeului Peleş că e bine să le spună turiştilor că domnul Gustav Klimt (1862-1918) a locuit o vreme într-o mansardă în palat şi a decorat câteva săli. Nu de alta, dar dânsul e maestrul secesiunii vieneze, unul dintre reprezentanţii de seamă al curentului numit Art Nouveau.]"Nu poţi cunoaşte lumea şi marea decât în vreme de furtună", scria Carmen Sylva în jurnalul ei şi tare aş vrea să vină o furtună sănătoasă care să-i scuture din scaune pe comozii care nu ne ajută nici să ne promovam valorile ţării, dar nici să-i cunoaştem pe oamenii din alte vremuri care n-ar fi putut fi exemple sau ne-ar fi făcut să ne simţim mândri că suntem "de-ai lor".
(Gustav Klimt/ Jungfrau)