Nu se mai termina

Sunt profesor de jejunologie la şcoala din orăşelul meu de naştere adoptivă. Nu este o materie foarte răspândită, de pildă, la şcolile din marele meu oraş de naştere originară, însă aici, unde trăiesc acum, disciplina pe care o predau eu de mult timp bun este atât de răspândită, încât, în afară de mine, aproape toţi ceilalţi colegi ai mei o predau în subsidiar, indiferent de specializarea lor adevărată. Spre deosebire de ei, totuşi, eu sunt singurul profesor unic de jejunologie, adică, mai puţin pretenţios, sunt singurul dascăl care a făcut o facultate de jejunologie şi care, în consecinţă, a obţinut, magnatic, o licenţă într-unul dintre domeniile fundamentale ale jejunologiei, omonim cu însăşi ştiinţa căreia i se subordonează. Sunt, din punctul de vedere al singularităţii mele profesionale, cel puţin în micul burg al naşterii mele adoptive, mai mult, tot ce e probabil, decât un simplu profesor de jejunologie, nu că a fi simplu profesor de jejunologie e tocmai simplu; dar, fără a lungi vorba la infinit, sunt, dar, mult mai mult decât un simplu profesor de jejunologie, nu că aş fi un complicat astfel de profesor, pentru că nu cred în existenţa profesorilor complicaţi, ci doar simpli, aşa, ca mine - sunt, cu alte aşadare cuvinte, un maestru jejunolog în jejunologie în toată puterea cuvântului pe care această disciplină o poate sădi în mintea celui dispus să şi-o însuşească.

Aş vrea foarte mult să pot vorbi despre cum am intrat la facultatea de jejunologie pe ţară şi cum am petrecut anii de studenţie şi cum am luat examenele, când pe merit, când nu, şi împrejurările ciudate în care s-a întâmplat să-mi aleg subiectul tezei de licenţă în jejunologie şi cum am făcut să o transcriu pe curat din mintea plină de imaginea ei în ciornă (proces, de altfel, foarte greu şi istovitor) şi ce s-a întâmplat când a trebuit, pe de o parte să o pregătesc pentru ziua examenului final şi, pe de altă parte, să o prezint în ziua examenului final şi cum mi-am luat adio de la facultatea de jejunologie al cărei absolvent tocmai fusesem - dar, din atât de mari păcate, nu am timpul necesar a o face, deşi cam cincisprezece procente din întreaga istorie pe mai multe planuri le-am şi isprăvit deja. Şi ce-mi rămâne de făcut este să mă limitez doar la ce am timp să spun în continuare.

Cu toată penuria temporală care mă copleşeşte, voi găsi totuşi răgazul să insist pe toate acele lucruri pe care merită insistate, fie şi pentru motivul simplu (din nou, simplu, nu complicat) că le place să fie insistate. Este vorba, probabil, despre un fel de sadism relativ pozitiv, deoarece nu-mi pot explica în alt chip insistenţa cu care vor să fie insistate; e ca şi cum şi-ar dubla pedeapsa de-a fi chiar ele în centrul insistenţei (sau plăcerea de-a fi aşa) prin aducerea în centrul insistenţei lor a insistenţei înseşi cu ajutorul căreia au reuşit, încă de la bun început, să fie insistate. Mă întreb dacă aceste lucruri sunt numeroase sau nu; şi mă întreb, pe bună dreptate, dacă nu sunt eu cel care are puterea de-a varia numărul lor numeros prin felurite trucuri comportamentale şi extrem de subiective, cum ar fi întrebarea adresată sinelui despre numărul său preferat; şi ce poate fi mai fluctuant decât numărul preferat al sinelui meu în diferitele momente ale plăcerii sale numerologice, când fie preferă compania diminutivă a unui număr mai jos pe scara cifrică, fie nădăjduieşte să stea în preajma augmentativă a unui număr mult prea sus, pe aceeaşi scară cifrică (sacră pentru orice pitagoreic platonizant ca mine), pentru bietul meu sine modest. Sau semnul întrebării? Dar, fiind întrebarea anterioară prea lungă, am putut să o reduc şi la statutul de afirmaţie sau, şi e foarte posibil teoretic, de întrebare afirmativă.

Mă uit la ceas şi controlez timpul din interiorul său pentru a vedea dacă şi cât mai pot să insist pe întrebarea ce este o întrebare afirmativă, fiindcă, cel puţin simetric, de vreme ce există fie şi numai o întrebare afirmativă, trebuie să existe şi cel puţin o întrebare negativă. Însă pe mine nu mă interesează deloc lucrurile, în general, negative, fiindcă jejunologia este o ştiinţă eminamente pozitivă şi, în centrul ei, ca şi la periferia sa, oricare ar fi ele, nu are chef să aibă niciun timp, scos sau nu din ceasul meu, pentru negaţii şi negative. Mă mut în consecinţă în cartierul propriu jejunologiei şi îi atac, în ordine absolut cronologică, primul subiect cu care am intrat în contact de când m-am apucat să scriu despre cariera mea jujunologică: întrebările afirmative sau întrebarea afirmativă, în funcţie de ce potenţial i se dă numărului aceluia care poate să dea o determinare cât de cât precisă acestui subiect pur jejunologic. Deci: strict jejunologic, o întrebare afirmativă este una dintre multele întrebări afirmative care se pot pune la un moment dat al interogaţiei globale, şi se poate defini, în lipsa oricărei definiţii viabile (fiindcă jejunologia, după ştiinţa mea, este singura ştiinţă care nu este întemeiată de sau pe definiţii), ca eufemism al întrebărilor atât de lungi în formă, încât li se scurtează până la anulare conţinutul interogativ originar.

Am stat puţin să mă odihnesc din scris şi să reflectez asupra unei posibilităţii din ce în ce mai aproape de realitate. Cred foarte cu tărie că voi avea timp berechet să mă opresc în dreptul sau în faţa oricărui moment din viaţa mea, care are, indiferent cum, vreo relevanţă pentru cariera mea jejunologică. Şi, dacă nu voi avea timpul necesar pentru toate staţionările pe care mi le-am propus să le fac de-a lungul vieţii mele în pregătire jejunologică, jejunologică în progres sau de-a dreptul jejunologică, îmi voi face timp pentru ele toate făcându-l întâi pe el pentru sine însuşi şi apoi făcându-mi-l mie în sensul însuşirii de sine însuşi a timpului făcut. Vreme aşadară va fi destulă pentru orice mi-am propus să notez şi să insist în timpul şi din timpul carierei mele jejunologice.

Când orăşelul meu de naştere adoptivă a fost întemeiat, în jurul a o sută de ani trecuţi, jejunologia era o ştiinţă încă nouă. Jejunologii puteau fi număraţi printre atât de puţine degete, încât, dacă vreo aşezare se nimerea să aibă unul pe oricare dintre rândurile populaţiei sale, făcea deja parte din elita intelectuală şi ştiinţifică a urbanităţii naţionale. S-a întâmplat, de altminteri lucru extrem de rar pentru o localitate aşa de mică ca urbea mea, ca numai la foarte scurt timp de la apariţia ei pe harta ţării să-i îngroaşe rândurile şi să-i sporească prestigiul deocamdată inexistent în realitate, însă de un potenţial uriaş, unul dintre primii absolvenţi ai facultăţii de jejunologie pe ţară, un tânăr până în 30 de ani împliniţi şi un tânăr atât de specialist în jejunologie, încât, se pare, aşa spun analele orăşeneşti, precum şi istoria în progresul ei neîntrerupt nici azi, era singurul specialist în această ştiinţă recentă, căci, spun aceleaşi surse arheologice, în plină săpare istoriografică şi astăzi, numai el reuşise, într-un chiu cu vai strălucit, să absolve şi să "treacă", după limbajul timpului, licenţa cu succes deplin. Nu se ştie, totuşi, cum, din inima ştiinţifică a ţării, atât de academizat de studiile sale avansate, a ajuns chiar la noi, într-o comunitate nou înfiinţată, de care peste nouăzeci de procente din populaţia naţională nici nu auzise încă. Izvoarele istorice, niciunul, nu face lumină asupra venirii lui aici şi nimic din ele nu încearcă, fie printr-un cuvânt cât de neînsemnat, să împiedice misterul ajungerii lui aici din a se întuneca de la an la an tot mai mult. Pur şi simplu, dacă e să-i cred pe bătrânii care mai supravieţuiesc acelei epoci inaugurale, orăşelul meu de naştere adoptivă s-a trezit peste noapte, la propriu, fiindcă se pare că tânărul jejunolog a păşit pentru prima dată pe suprafaţa noastră teritorială într-o foarte devreme dimineaţă, cu un exponent de vază a ştiinţei recente chiar în rândurile sale, deloc numeroase şi nicidecum elitiste sau prestigioase la aceea dată timpurie din istoria noastră comunitară.

Am să încerc să reconstruiesc din imaginaţie primele ore pe care le-a petrecut el aici, dar şi legătura pe care o are cu mine, un alt jejunolog elitist, poate chiar mai celebru decât el, dacă n-ar fi, de toată partea lui, imensul prestigiu pe care distanţa în timp şi miopia istorică i-o dă lui, şi nu mie. Trec peste aceste mici neplăceri subiective pe care, oricum, următoarea distanţă în timp şi miopie istorică le va atenua, astfel încât, atunci când vom sărbători dublul anilor pe care îi sărbătorim acum de la moartea lui, eu voi fi la fel de mitic cum este el acum şi el, păstrând simetria proporţiilor, de două ori mai celebru, şi mă concentrez pe momentul prezent al primelor sale clipe istorizate în orăşelul meu de naştere adoptivă.

În acea vreme, însăşi urbea mea era de câteva ori mai mică, mai îngustă, mai îngrămădită în centrul simbolic al unui uriaş teren viran, încă neurbanizat, decât este acum, când centrul ei istoric s-a relaxat urbanistic atât de mult, încât a inundat în cercuri concentrice succesive raze după mereu alte raze, tot mai largi şi mai luminoase faţă de centrul lor originar urban, de pământ nepopulat. Forţa disipării excentrice a fost tot mai amplă şi cercul din jurul centrului istoric s-a topit în arcuri complete de compas tot mai apropiate de periferiile sale prezente şi viitoare, acolo pe unde hoinărea el la sfârşit de săptămână, printre hârtoapele urbane marginale şi pe unde şi eu, tot la sfârşit de săptămână, hoinăresc, prin barurile şi magazinele şi parcurile încă foarte centrale. Locul e acelaşi, numai că geografia lui e total diferită; de timpul locului, nici nu mai vorbesc, cu toate că, la o analiză mai detaliată, timpul locului pare să fie mai puţin diferit decât geografia lui. Şi atunci, ca şi acum, noi hoinăream aceste locuri cu geografie atât de variabilă mai ales începând din primăvară, când timpul începea să se încălzească, iar spre sfârşitul toamnei, când timpul se plictisea de propria lui blândeţe meteorologică, cutreierările locului încărcat de geografii palimpseste încetau brusc sau se răreau considerabil - şi motivul pentru care se întâmpla aşa părea să fie noua cartografiere a locului care trebuia făcută şi înregistrată în istoria sa, pentru că, cu fiecare an, configuraţia sa geografică se schimba puţin, fie şi câtuşi de puţin. Insesizabile pentru ochi, schimbările fine survenite anual modificau din ce în ce mai mult consistenţa originară şi istorică a fiecărei palme de pământ pe care o străbăteam în hoinărelile noastre, astfel încât această palmă de pământ, de pildă, pe care anul trecut o călcaserăm aici, şi nu acolo, nu mai era în acelaşi loc: se mutase din palma de pământ pe care o ştiam şi acum, după un an, o călcam, tot pe ea, dar în altă parte, fie ea şi la un milimetru distanţă de unde îi ştiam călcătura.