Cartea vie (refugiul ultim, gadgetul total)

Viaţa online nu e viaţă, e doar online: tehno-bio-politică. Incitarea la exprimarea de sine e o capcană sigură, pe care o acceptăm cu toţii, permiţînd să ni se schimbe condiţia. Incitarea democratică la transparenţă şi incitarea la spontaneitate ne atrag în capcana geomarketingului: nu, nu mai sîntem supravegheaţi în primul rînd din motive politice, am devenit de mult inofensivi, ci doar din perspectiva condiţiei noastre de consumatori. În calitatea noastră de mediatori (ai maselor de media) ajungem să ne confundăm atît de mult cu produsul încît biţii pe care-i consumăm devin contextuali, acţionînd ca repere zilnice şi nu doar ca pretexte ale interacţiunii virtuale. Agora contemporană nu mai e posibilă ca spaţiu comod de împărţit, prin linii de demarcaţie, între privat şi public, ci mai degrabă ca un continuu pretext de întîlnire şi de campare ad-hoc, în funcţie de deschiderile şi posibilităţile fiecărui participant. Agora în format clasic, ca teritoriu delimitat, aparţine trecutului, ca mai toate manifestările în care referinţele şi bibliografia sunt statice şi closed-source. Prea tîrziu ca să ne mai dăm seama sau să putem reacţiona cumva, ne-am trezit într-un spaţiu hibrid, ai cărui parametri sunt volatili şi interşanjabili ca într-un Tetris care foloseşte mereu alte piese. Greu de definit în termeni ca public/privat, teritoriul întîlnirilor noastre e compus nu din prezenţa imediată a celuilalt, cu arme şi bagaje culturale, ci din continuu-mediata sa absenţă din reţea, într-o permanentă situare între "aici" şi "acolo". Orice media sunt prilejuri de întîlnire, ca textul ăsta. Care te obligă, evident, la infinite flic-flac-uri şi tumbe de bufon regal, într-un nomadism care a devenit condiţie de existenţă "sine qua non", asumată şi nu doar constatată şi adaptată la comportamente pe stil vechi. Capcanele noii tale piei sunt la tot pasul. Pe lîngă riscul de a sta într-o permanentă ascundere/revelare faţă de celălalt, care te obligă la o continuă reciclare a noilor media, inclusiv a celor personale, nomadismul însuşi e o imensă capcană: pe drumurile noastre se vor implanta "mărcile", hipermarketurile. "Cine-a pus cîrciuma-n drum" a făcut-o pentru că a constatat că pe acolo trecea multă lume, era trafic. Nu mai constituim populaţii, ci trafic. Conectarea la reţea, mai exact imposibilitatea ne-conectării la Reţea, prin simplul fapt că eşti viu, transcodează semnele de viaţă în urme care sînt citite ca ţinte: tot ce mişcă trebuie vînat pentru că vînează. Ţinta e vînătorul, iar scopul, ţelul este să-i scoţi vînatul, frumos ambalat, perfect sintetizat-simulat, în cale.

Permanenta goană după organisme vii, compuse din semne şi bîntuite ca atare, e de cele mai multe ori pasivă pentru că nu noi căutăm media. Media ne găsesc pe noi, transformîndu-ne din receptori de informaţie în intersecţii de conţinut căruia îi adăugăm în permanenţă carne nouă, deci valoare, prin simpla noastră prezenţă în traseul reţelei. Reţea vie, apropiată de un model de perpetuum mobile pentru că e într-un continuu mecanism de auto-reciclare şi nuanţare prin fiecare individ care o comunică mai departe. Uşor de numit, măcar pînă la o refutare valabilă, motor al perpetuum media. Pe măsură ce extrapolăm paradigma facerii de conţinut media (activ, prin producere, şi pasiv, prin adăugare) ne vom da seama că singura posibilă salvare din simulacru este ieşirea din paranteza la care ne obligă reciclarea continuă. Avînd în vedere, însă, că nu sîntem pe deplin conştienti de condiţia postmodernităţii noastre, care ne-ar salva de la întrebări inutile şi ne-ar plasa, ca raportare, într-o poziţie de forţă în care spaţiul public nu poate fi definit altfel decît ca o colecţie de spaţii private suprapuse, contextual, într-un continuum, mai avem de aşteptat. Pînă atunci, cînd ne vom înţelege şi exploata, fiecare, calităţile de circar, să ne prefacem că înţelegem şi să nu ne mai plîngem de lipsa intimităţii sau de redundanţa spaţiilor comune în care dăm, pe beat, din încheieturi.

Online, ne dăm viaţa, ne punem la dispoziţie, literal, viaţa. Mă conectez, deci mă ofer - voluntar. Mă înrolez şi nici nu ştiu. Particip la capitalismul ecumenic, la consumul etic, responsabil: a consuma pentru a-ţi ţine semenii în viaţă. A nu consuma este principala crimă împotriva umanităţii actuale. Nu sîntem niciodată singuri sau cu cine vrem noi, iar cîmpul, Reţeaua nu sînt impersonale, ci au dumnezei. Reţeaua a fost făcută de către Dumnezeu însuşi, de către oameni care se cred Dumnezeu, pentru a-şi materializa delirul. Reţeaua e Dumnezeu însuşi, care nu uită, nu iartă şi vede tot. Niciun Big Brother, ci Întoarcerea Tatălui asupra Fiului Risipitor nu pentru a-l pedepsi sau a-l primi cu braţele deschise, ci, dimpotrivă, pentru a-l încuraja să bîntuie în continuare în voia dorinţelor, pentru a putea să-i capteze neglijenţa, spontaneitatea, risipa, poftele şi fantasmele. Împăratul Roş mascat în ustensil tehnologic. Pe măsură ce ne apropiem, însă, de Împărat, ne dăm seama că nu mai avem de ajuns nicăieri, fiind deja acolo. Un "acolo" definibil nu printr-un punct pe hartă, ci prin însăşi harta. Omniprezenţa celuilat, pe care nu-l mai percepem ca reper individuat, ci doar ca pretext al situării continue faţă de un alter niciodată acelaşi, deci ideal, ne obligă la transparenţă şi la universalitate. Starea de a fi conectat nu mai e un bonus pe care ni-l oferim pentru că avem uneltele, ci condiţie de existenţă. În momentul în care vom percepe starea-de-a-fi-online ca pe-o stare naturală si nu ca pe-o extensie a comunicării, vom dansa perfect în faţa camerelor video din intersecţii şi din birouri. Simulacrul nu va mai fi simulare, transformîndu-se <>nobr>>dintr-o teroare a supravegherii, în care uneltele funcţionează ca accesorii ale societăţii controlului, într-o reuniune de Fraţi mai Mici care se observă între ei prin aceiaşi ochi, poziţia lor într-o ierarhie nemaifiind deloc relevantă. OK, deci mediul tehnologic-"virtual", căruia doar într-un mod convenţional, deja depăşit, i se mai spune aşa, este de fapt, şi în primul rînd, mediu de viaţă, plan de co-existenţă sau ceea ce în alt loc am numit colocraţie şi chiar colloque-craţie: a locui-a vorbi unii cu alţii, împreună. Vom apuca încă o dată, în istorie, sabia de capul care ne vizează, şi care este însuşi vîrful ei, şi vom "întoarce armele", vom răsturna situaţia: vom transforma capcana într-o plasă de salvare. Căci nu ne mutăm în virtual, nu dispărem, aşa cum se temea strămoşul Baudrillard, ci dublăm realitatea, reuşind, poate, să punem la adăpost ceea ce este mai fragil şi mai preţios: legătura, socialitatea, lumea, Viaţa în sine. Mai bine să devenim, aşa cum spui, particule şi organisme nano decît să nu mai fim deloc. Şi decît să nu mai convieţuim deloc, sau total codificat, mai bine să ne amestecăm vieţile ca semne. Sîntem doar semne, dar Cartea se scrie deopotrivă sub ochii noştri şi cu noi. Destine-machetă!

Dar apropo: în cazul mediului tehnologic actual, a tehnologicului-lume, se mai poate vorbi de unelte? Mai este tehnologia, cu alte cuvinte, o tehnică? Rămîne de văzut. Ba da, este: tehnică de viaţă, prin care putem să asistăm neîncetat la propria moarte şi la propria renaştere. Ne conectăm, adică la Viaţă. Măcar aşa, ca semne, dacă am reuşi să fim fericiţi. Să ne asigurăm supravieţuirea, ca semne în Cartea Vieţii. Pînă la urmă, \'virtualul" nu este, poate, altceva decît vechea, marea Utopie a Cărţii, revizitată, relansată ca "performance", ca "instalaţie"

(bogdan+miron.ghiu)