Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

E ca un glonţ. Nu nimereşti, nu contează, nimereşti data viitoare. Dar, dacă nici măcar nu tragi...


Dan Mircea Jacan, un interviu cu Marian Crişan

01.08.2008
Realitatea bihoreană, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Devenit recent "Cetăţean de onoare" al orăşelului său natal, Salonta (judeţul Bihor), regizorul Marian Crişan a fost recompensat astfel pentru cucerirea, la 31 de ani, a Palme d'Or-ului pentru scurtmetraj la Festivalul Internaţional de la Cannes 2008.

Mircea Jacan: Cum ţi s-a declanşat atracţia pentru film?
Marian Crişan: De pitici eram înnebuniţi şi eu, şi frate-meu să facem filme, să ne filmăm cu camera. Taică-meu şi-a cumpărat cameră, din aia de se filmau nunţile... Aveam, cred, 14-15 ani, cam prin clasa a opta. După aia, revelaţia noastră a venit cu Indiana Jones. A fost primul film care ne-a impresionat, pe mine şi pe frate-meu, atât de mult, ca realizare. L-am văzut pe video, că nu l-au adus la cinema - era prea decadent. Cred că era prin '86-'87. Ei, şi am stat noi şi ne-am tot gândit: "Băăă! Ce dracu-i cu filmele astea, cu filmul ăsta? Cine dracu' l-o făcut? Cum l-o făcut, cum s-o întâmplat toată treaba asta să fie aşa de şmecheră?" Şi ne-am tot uitat prin revistele astea de cinema. Şi-am aflat noi că boss-ul ar fi regizorul, nu Harrison Ford, nu Indiana Jones. Ăla, regizorul, ăla face şmecheria. Şi-apoi aveam noi un fel de vis, ne ziceam: "Băi, ce mişto ar fi să faci un film din ăsta, Indiana Jones!" Să faci regia, să filmezi - nu ştiam exact ce-nseamnă asta. Ţin minte că mă tenta şi asta, de imagine, să fiu cel care filma. În mintea mea de copil, era aşa, o bătaie: "Măi, ce-aş vrea mai mult, să filmez sau să regizez?" Cred că la început, mi-ar fi plăcut mai mult să filmez doar. Când am crescut am ales regia.

M.J.: Bani nu prea sunt, facem puţine filme. De ce luăm premii? Faci parte din generaţia regizorilor care a prins ceva din comunism şi a trăit mai mult după '89. Să fie asta cheia succesului vostru?
M.C.: Contează foarte mult că au prins "epoca de aur". Evident, fiecare generaţie îşi are momentul de glorie. Şi anii '70 l-au avut... Veroiu, Piţa, Tatos şi alţii, au zis ceva... şi Daneliuc. Asta nu se discută acum, se banalizează, dar am fost prezenţi în marile festivaluri. Nu poţi spune că în România acum s-a inventat cinematograful! Acum se merge pe un cinematograf realist, minimalist şi din cauză că bugetele practicate nu permit o abordare minuţioasă în ceea ce priveşte filmări în platou, scenografie, costume, efecte speciale etc. Asta ne duce spre un fel de povestire realistă şi contemporană. Pentru că numai asta poţi să produci! Nu poţi să scrii acuma o poveste de epocă, că n-o să-ţi dea nici dracu' bani de costume, decoruri şi mulţi cai...

M.J.: E un minimalism românesc, adică sărăcie? Economie a resurselor, de nevoie?
M.C.: Mda! E sărăcie, e realism. E minimalism şi e un melanj între puterea de producţie cinematografică de acum şi o poftă de asta, de a spune poveşti, pe bune, despre realitate; nu cum erau alea din anii '80 din România, despre care se zicea doar că sunt poveşti realiste - "realităţile socialiste". Acum la noi se poate vorbi despre un realism "adevărat", ceea ce nu mai fac alţii de mult. Într-un fel e o perioadă pe care aş putea-o asemui cu neorealismul italian. Cel puţin în cazul Megatron-ului, povestea e aleasă din realitatea imediată, spusă cât se poate de direct, de frust, în decoruri reale, fără costume şi cu doi actori care nu sunt de meserie. Filmele astea ale noastre frapează afară pentru că sunt aproape de oameni, sunt făcute simplu, "cu picioarele pe pământ". Îi frapează chestia asta, pentru că ei au şi uitat-o, au trecut de etapa asta.. Eu iubesc partea asta a cinematografiei, e una dintre cele mai "grele". E, într-un fel, o legătură între ceea ce se întâmplă în România şi neorealism. Ne lipseşte să vorbim despre noi natural. Tot timpul am vorbit despre noi cu un ton din ăsta, de rahat: "Românii ce fantastici îs, românii-s viteji, românii-s nu ştiu ce mare lucru." Ei, românii-s români! Românii-s săraci, 60-70% dintre români sunt la ţară, trăiesc cum trăiesc. Şi asta trebuie arătat! Nu trebuie exclus. Oamenilor nu le place să se vadă cum arată. Dar câteodată trebuie să vedem şi asta, nu?

M.J.: Bun, dar atunci cum se identifică străinii cu oamenii din filmele noastre?
M.C.: Uite, Moartea domnului Lăzărescu tratează o temă, nu e un film despre România. Se discută despre cum sunt trataţi bătrânii, oriunde în lume. Nu e doar o problemă românească. La un moment dat devii "disposable", cândva pe la şaizeci şi..., şaptezeci de ani. Familia nu mai funcţionează şi poţi fi aruncat la gunoi. Deşi e greu de crezut, la americani, problema e mult mai stringentă ca la noi. Asistenţa socială funcţionează cum funcţionează, cu tineri din România şi cu fete aduse din Albania, care au grijă de bătrânii lor. Pentru ei, Lăzărescu cred a fost ca o palmă peste obraz, au văzut cum se pot discuta lucrurile despre bătrâni, pentru că ei nu fac filme din astea. În filmele lor, bătrânii merg în Hawaii, se distrează şi dansează. În realitate, e mai grav ca în România. Ei fac filme despre şoferul de pe ambulanţă, noi despre pacient, asta-i diferenţa. La ei, personalul de pe ambulanţă e în acţiune, ia decizii, se mişcă, trage cu pistolul, îşi schimbă viaţa de zece ori. Noi venim şi arătăm ce se întâmplă cu pacientul.

M.J.: Care e secretul lui Megatron?
M.C.:
Megatron e o poveste care vine de aproape, de aici din Salonta. Asta a contat mult pentru mine. E o poveste pe care n-am inventat-o sută la sută, are sâmburele de adevăr. E o poveste pe care o simţeam, despre oameni pe care îi simţeam. Am făcut-o în Bucureşti, cu "geografia" de-acolo, dar povestea e de aici. Aveam personajele în mine, emoţional. Cel puţin mama, ştiam cum s-o aleg şi simţeam că o să fie bine. Ei, nu prea sunt eu în măsură să apreciez filmul - eu l-am făcut.

M.J.: Ce se întâmplă după Palme d'Or? Se repede cineva de afară să-ţi producă filmele?
M.C.: Nuuu! Şi asta chiar trebuie clarificat, adică discutat. Nu vin bani de afară aşa uşor. Vin numai dacă ai bani din ţară. Dacă iei zece, douăzeci de premii şi ai şi 50% din bani, atunci găseşti sigur, poţi găsi un producător neamţ, francez sau spaniol care să spună: "Uite intru şi eu cu 30%". Şi îţi creşte bugetul filmului şi poate faci ceva mai mult decât ai fi făcut singur. Dacă ai câştigat un premiu, te ajută, pentru că producătorul când vinde DVD-ul trece asta pe carcasă. Tu, cumpărătorul, te uiţi, şi-ţi zici: "Hai să cumpăr filmul ăsta, că a câştigat Palme d'Or în 2002!" Casele de film vor să aibă laurii ăia pe carcasă pentru că ajută vânzările. E foarte bine pentru că, poate, doi, trei ani vom avea mai mare priză la producători, o să avem mai multe expuneri, lumea e mai interesată de filmele noastre. Vor zice: "Uite, îs ăştia de-au luat Palme d'Or!".

M.J.: Ai avut în minte "ţinta" în timp ce lucrai la Megatron?
M.C.: A fost o chestie foarte "din scurt". La începutul anului eram încă în încercări, în CNC-uri, tatonări şi, după patru luni, aveam Palme d'Or! Puteam să nu luăm nici CNC-ul! L-am terminat, cred, în vreo două luni, nici două luni, cu totul. Participarea la Cannes a fost o hotărâre personală... Am zis: "Măi, nu mai mergem pe festivaluri mici, adică mergem şi pe mici, dar, prima dată, mergem ori la Cannes, ori la Berlin. Ţintim sus! Şi le-am zis: "Măi, ori îl facem pentru Cannes, ori nu facem nimic până în toamnă şi mergem la Berlin". Toţi au fost foarte drăguţi, şi ei îşi doreau Cannes, şi au zis hai să-l facem, hai să-l trimitem. E ca un glonţ. Nu nimereşti, nu contează, nimereşti data viitoare, dar, dacă nici măcar nu tragi!...

M.J.: Ai tras şi ai nimerit. Asta ce ţi-a adus în interior?
M.C.: E reconfortant să ai recunoaştere, e reconfortant să vezi că totuşi n-ai mers pe un drum greşit. La un moment dat, fără succese, te întrebi "măi, nu-mi fac treaba cum trebuie?" Şi, când te loveşte succesul, când o primeşti aşa, "în plex", înseamnă că e bine, eşti pe calea cea bună. Dar, asta nu schimbă lucrurile. Dacă schimbă lucrurile, atunci e nasol! Înseamnă că nu ai încredere în tine, nu te cunoşti, trebuie să-ţi spună alţii cine şi ce eşti. Românii îs cam pesimişti din fire. Ar trebui să scăpăm de chestia asta şi de complexe. Pentru mine, succesul de la Cannes vine după o "călătorie" începută acum 15 ani. Călătoria continuă...

(versiune extinsă pentru LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer